Coborârea în cetate

Roman istoric, Coborârea în cetate este construit după un interesant tipar narativ, cu ritm încetinit, potrivit pentru a surprinde, în detaliu și în plină evoluție, tabloul unei epoci de frământări politice și militare.

S-ar putea crede că adaptarea limbajului la epoca evocată ar crea dificultăți de înțelegere și ar da o curgere greoaie narațiunii, contribuind la izul de cronică veche în care sunt prinse „mucedelele” pagini ale „domniilor române”. Nu se întâmplă deloc așa, de vreme ce romanul păstrează o prezentare firească a evenimentelor, cu personaje splendide și secvențe care înduioșează sau înspăimântă, trezesc curiozitate și îndeamnă la reflecție. De altfel, glosarul de la finalul cărții înlesnește înțelegerea unor cuvinte vechi sau aflate în uz regional – l-am căutat pe „drigane” („bivolițe”) și pe „meserciu” („măcelar”), dar am parcurs cu interes toată lista, în sine interesantă lectură.

Acțiunea romanului începe toamna, în 1599, și se încheie în toamna lui 1600, în cetatea Brașovului și în împrejurimi. Junii călătoresc în diverse locuri, ca negustori și iscoade, „exploratores”, aducând vești despre mișcările de trupe și intențiile împărătești, muschetarii valoni, cavalerii austrieci, oștile turcului etc. Impresia de lărgire a spațiului, artificiu narativ, este puternică – drumurile duc la Suceava, Târgoviște și București, Liov, Dubrovnik și Belgrad. Cartea reflectă însă, în primul rând, imaginea Brașovului, din vechime până astăzi, dovadă fiind iscusita vizitare a locurilor emblematice: Tâmpa, Tocile, Poartea Ecaterinei, Piața Sfatului, Șcheii Brașovului, ținut al morilor, Dealul Furcilor, leprozeria de la Blumăna, Casa de Negoț, Hanul Roșu, turnurile, bastioanele și ulițele, toate prinse detaliat și în harta care precedă romanul.

În prim-planul imaginii, ca personaje, apar junii Brașovului, cu toate că figura tutelară, deși pare așezată în fundal, rămâne cea a lui Mihai Viteazul. Toate firele narațiunii, toate informațiile, reacțiile, transformările survenite în viața celor din Șchei se adună într-o singură imagine, cea a conducătorului puternic și vizionar, capabil să reaprindă în sufletele românilor dorința de a-l urma în luptă.

Junii rămân de partea lui Vodă într-un moment în care se înmulțesc trădările. Titlul romanului este explicat într-un scurt fragment introductiv. De sute de ani, ceata junilor purtători de cușmă penată coboară în Duminica Tomii și bat cu buzduganele la Poarta Ecaterinei, ziua aceasta fiind numită din veac Coborârea în cetate.

Porțile se închid la vremuri de primejdie. În cetate nu se pătrunde ușor. Pentru că au spart cu un berbece aceste porți, apărându-l pe Mihai Vodă, junii știu că vor avea de ispășit o pedeapsă.

Pentru a intra în ceata junilor, Mitruț se pregătește să depășească anumite probe ale procesului de inițiere, ca într-o poveste cu „A fost odată…” – traiul în sihăstrie, legământul tăcerii, vânarea vulpii, ritualul aruncării cu țolul etc.

„Legământul tăcerii şi sihăstria îi folosiseră mai apoi la vânătoarea de vulpi. Neacșu îi meșterise o chemătoare în care sufla ca să scoată lătratul lor chirăit, mamă-sa, Zada, îi cususe o scurteică din piei de capră, pentru ca el să aibă mirosul liniştitor al pădurii, să nu sperie vânatul. Luase urma unei vulpi care obişnuia să coboare de pe culmea Crucurului Mare ca să se adape din Valea cu Apă. Vara, vulpii îi plăcea să fure ouăle ieruncilor care-şi făcuseră cuib într-un zmeuriş de pe Crucur. Iarna vâna iepuri. Mitruț îi pusese numele Şoimana şi începuse pânda la marginea Poienii lui Gheț.” (p. 122)

Complexitatea romanului provine și din istoria iubirilor născute într-un spațiu multietnic, marcat de tradiții și de principii inflexibile. Unele iubiri par imposibile, din pricina dușmăniei dintre familii. Însă destinul întoarce ironic lucrurile în punctul de plecare. Karl e feciorul lui Gretchen, Păuna e fiica lui Bursuc – problemele revin în timp tocmai fiindcă nu sunt rezolvate rezonabil. Se dovedește că tinerii le seamănă atât de mult părinților, încât gesturile fundamentale se repetă. Bursuc și-a declarat iubirea pentru Gretchen dăruindu-i cea mai bună bucată de turtă dulce. Peste ani, Karl plătește turta dulce la care poftește fata de care s-a îndrăgostit, Păuna. Dragostea este oprită de prejudecățile sociale, de mânie și de orgoliu. Iar sângele nu se amestecă.

„În cealaltă parte a pieței, printre sute de pălării negre de postav, căciuli turcane, vălituri săseşti albe cu aripi înalte, năframe românești înflorate și bortene cu panglici lungi pe spate, Bursuc zări preț de o clipă pe Păuna ridicând de pe o tarabă o turtă dulce naramzie, feciorul foaterului fierarilor întinzând paralele pentru ea, tarabagiul vârându-le în buzunar şi fata muşcând din turta dulce o bucată prea mare ca să o poată mesteca, umplându-şi obrajii amândoi și arătând ca un hârciog cu fălcile pline.

Morarul simți că-i îngheață inima în piept. Nu mai auzi niciunul dintre sunetele amestecate ale bâlciului. Fața i se albi şi răsuflarea îi deveni pripită, oprindu-se în capul pieptului, fără să mai coboare până în rărunchi ca să-l răcorească.” (pp. 150-151)

Prezența lui Mihai Vodă însuflețește cetatea. Când averea doamnei Stanca se termină, Vodă le cere brașovenilor să contribuie la întreținerea armatei care-i apără de turci.

Văzută de sus, cetatea se umple de freamăt când negustorii deschid tarabele. La fel de mare este zarva în cetate și când sunt maziliți dregătorii români aduși de Mihai Vodă.

În roman, imaginea lui Vodă este cea clasică, recognoscibilă din portretele păstrate de-a lungul timpului. Are statură impunătoare și, întâmpinat de ceata junilor, se bucură de o primire caldă. În cetate, Mihai Viteazul apare purtând căciulă cu pene de cocor și, pe umeri, o mantie tivită cu blană albă. Cușmele junilor din Șchei au până azi același model voievodal, împodobite fiind cu pene. Detaliul umanizează, iar replica aduce o undă de umor și apropie personajul impozant de mulțimea care freamătă în juru-i. Simion cojocarul, mândru de feciorii săi, le promite să le facă și lor cușme asemenea celei purtate de Vodă.

„Vorbele lui nu se auzeau până în spate. Câte un cuvânt era purtat din om în om până în capătul ulicioarei, în față până la intrarea în cimitir sau înapoi, către piața tălăzuită toată spre biserică. Simion cojocarul fusese prins mai întâi de mulțimea revărsată undeva către uliţa bisericii, pe sub brazi. Vedea bine pe Măria Sa dintr-o parte, cuşma înaltă, înclinată pe stânga, panaşul din pene de cocor, obrazul uscat, supt, ochii cam prea mari, negri și veşnic furioși, nasul lung, de om hotărât, care face numai ce poftește.

Se smulse din locul unde fusese purtat fără voia sa, împinse umeri şi înghionti coaste, strecurându-se cu greu către partea cealaltă, spre școală, ca să vadă mai bine căciula. Izbuti să ajungă în colțul tindei bisericii, în spatele preoților, chiar când Mihai Viteazul descăleca și intra, urmat de boierii cei mari. Simțindu-se mai slobodă în lipsa lui, mulțimea dădu glas, fremătând ca pădurea înainte de furtună. Simion se apropie de feciorii lui din ceata junilor, cu fața luminată de o bucurie pentru care nu mai simțea stinghereală, ca în trecut. Îi privi pe rând, Gruia, durerea și vinovăţia lui, sprijinind lângă picior steagul de doi stânjeni, Neacşu şi Grama, ajutorul şi nădejdea lui, şi le şopti ca pe o taină o poznă pe care avea de gând să o pună la cale:

— Vă face tata și vouă căciuli ca asta?” (pp. 146-147)

Portretele trasate caligrafic rămân memorabile, însemnate fiind cu o trăsătură deosebită, care le particularizează. Moșica lui Gruia rămâne un timp între viață și moarte, până reușește, revenind constant din lumea cealaltă, să transmită cu voce schimbată un anumit mesaj. Morarul Bursuc e „șoldanul”, fiindcă are un trup îndesat și mers greoi. Zada își plânge fetele pierdute, cărora, în rătăcirile somnambulice, pare că le dă naștere necontenit. În satul cu ulițe foarte înguste, Mitruț se teme de Marula, păzitorea comorilor, femeia a cărei casă, așa cum spun basmele locului, se ridică în văzduh.

Notarul Hermann se plânge că Vodă scrie prea mult, fiindcă îi cere mereu cerneală. De buna desfășurare a „diatei” se ocupă în cetatea Brașovului tot Hermann notarul, cel în seama căruia cade trecerea în catastif a principalelor decizii ale adunării. Atent la detalii, notarul Hermann constată, în timpul întrunirii, prins în zarva atâtor oameni care vorbesc în același timp, că între lumânările de ceară ce luminează catedrala s-a strecurat și una de seu care afumă icoanele și răspândește în aer miros urât. Hermann are grijă ca lucrurile să revină la normal, iar normalitatea înseamnă mai întâi curățenie.

„Herman ridică ochii în bolta bisericii, potrivindu-şi ocherii mai sus pe nas. Numai el ar fi putut desluşi un astfel de sunet în vacarmul din jur. Urechile lui erau deprinse să descopere orice abatere de la buna rânduială a lucrurilor, pentru el de cele mai multe ori el răspundea de rosturile întâlnirilor magistratului din oraş. Printre lumânările curate din ceară de albine care spânzurau deasupra prezbiteriului se rătăcise una din seu de oaie, care arde mai repede. Herman notarul o zări îndată, topită până aproape de cănuța ei de bronz, fumegând negricios. Din fericire, aerul nu fusese stricat de damfurile ei râncede, care se pierdeau în catedrala înaltă, plină de miasmele atâtor veliți boieri, pani, grofi și nobili de toate națiile. Candelabrul va putea fi coborât pe scripeţi, pentru înlocuirea lumânării, abia atunci când aveau să facă pauză, lăsând lucrările dietei pentru a doua zi și îngăduind lui Herman să împartă cu iuțeală porunci pentru curăţarea catedralei.” (pp. 134-135)

Hermann notarul este cronicarul oficial al adunării. Tot ascultând ce se șoptește sau strigă în jurul lui, în momentele când nu consemnează nimic, în plină sfadă a celor de la „diată”, se gândește că ar fi nimerit să scrie, în paralel, altă cronică, neoficială. Gândul acesta nu e al unui funcționar, ci al unui scriitor adevărat, din speța realismului.

Romanul se încheie simetric cu imaginea lui Gruia, în mintea căruia stăruie amintirile din copilărie și imagini cu pruncul ce stă se nască. De la moșica, fabulos personaj, Gruia pare să fi moștenit darul de a vedea în viitor: Coborârea în cetate a junilor din Șcheii Brașovului rămâne vie în memoria colectivă, element latent actualizat periodic într-o atmosferă ceremonioasă.

Formula complexă propusă de Simona Antonescu amintește de tradiția literară a romanului istoric, de la Alexandre Dumas la Mihail Sadoveanu, topind elementele ce țin de informația verificabilă cu imaginarul fascinant al unei lumi fără vârstă.

Câteva date despre autoare găsim în prezentarea editurii:

Simona ANTONESCU s-a născut la Galați în 1969. A debutat în 2015 cu romanul Fotograful Curții Regale, câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/ Polirom și al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România și finalist la Festival du Premier Roman de Chambéry. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016, 2020), Hanul lui Manuc (2017, 2018), Ultima cruciadă (2019), distins cu Premiul Cartea Anului 2019 de Filiala Brașov a USR, În umbra ei (2021, 2024) și Chiajna din Casa Mușatinilor (2023), care a obținut numeroase premii, printre care Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași în 2024, Premiul Radio România Cultural, categoria Proză, Premiul Cartea Anului 2024 acordat de Filiala Brașov a USR. În prezent, publică la Editura Polirom seria „Istoria povestită copiilor”, care a ajuns la al patrulea volum.

Las mai jos alte fragmente:

„Lui Mitruț nu-i plăceau întunericul din colțuri, înălțimile și numele lui de alint. Dintre toate aceste lucruri, doar pe cel din urmă îl dezvăluise lumii, cerând cu tot mai multă hotărâre să fie chemat Mitrea, cum îi era numele, şi nu Mitruţ, ca pruncii care încă se mai bat cu ceaslovul diaconului Coresi prin curtea școlii popii Dan.” (p.16)

„— Două veşti, spuse, mijindu-și ochii ca să-și vadă prietenul. Tata o să-mi comande la Viena ocheri cum are Herr notarul nostru, iar mama mi-a făgăduit că o să târguiască postav albastru pentru kluft. În curând, cel mai bun croitor din cetate o să-mi facă un kluft cum au calfele călătoare!” (p. 126)

„Gândul că se află la un pas de Mihai Vodă al Valahiei, pornit să schimbe principele în Transilvania, îl aruncase într-o clipă în golul acela liniştitor pe care-l simțea în preajma marilor hotărâri, când lumea întreagă părea să se îndepărteze, iar el vedea limpede ce trebuie făcut, singurul lucru drept şi bun. Trăsese de hățuri și oprise caravana. Lăsase biciul în locașul lui de pe stâlpul carului şi sărise jos de pe capră, urmat de Neacșu, care oprise în spatele său. Din cort ieșiseră câţiva cazaci zaporojeni şi doi munteni mustăcioși, cu plete lungi pe spate şi privirile piezişe pe sub arcadele masive. În urma lor se ivise un căpitan român, care spărsese cu un semn zidul făcut de lefegii, și din cortul de doi stânjeni ieşise voievodul.

Avea capul descoperit, pleșuv, şi era mai înalt decât ei doi. Cel puțin Grama aşa simțea, pentru că niciunul dintre ei nu-l privise în față, ci coborâseră ochii pe unul dintre bumbii tunicii lui. Carâmbii răsfrânţi de-o palmă erau plini de praful drumului, dar pintenii cu tija lungă și rozetă sticleau în lumina soarelui. Purta teaca pe şoldul drept, ceea ce însemna că lupta cu stânga. Grama putuse simți alături neliniştea lui Neacșu, pe care-l mânca limba să dea ziua bună si ar fi lăsat să i se lățească pe față un surâs larg, ceea ce ar fi fost necuviincios, de vreme ce vodă încă nu vorbise.

— Ce s-a întâmplat, flăcăi? Cine v-a oprit? întrebase într-un târziu Mihai Vodă, iar glasul lui sunase precum satârele măcelarului din Piaţa Sfatului, când se apuca el să le ascută unul de altul, de li se strepezea pielea precupețelor care se întâmplau prin apropiere.

Vorbise fără grabă, răsuflând pe gură, printre cuvinte, ceea ce-l făcea să semene cu un taur care nu-și arată toată forța, pentru că nu vede niciun vrăjmaş pe potriva lui prin preajmă. Printre lefegii se simțise o relaxare.

— Suntem juni din Şcheii Braşovului, Măria Ta, vorbise Grama, apoi ridicase numai pentru o clipă ochii în ochii lui Mihai Vodă și spusese apăsat, ca și cum ar fi fost o vorbă însemnată: bine ai venit, Măria Ta!

Neacșu încă se stăpânea, iar Grama înțelesese că până și el se temea că, dacă va da drumul celor dintâi cuvinte, entuziasmul îi va izbucni la suprafață fără să-l mai poată zăgăzui și se va face de toată povestea în fața lui vodă.

— Foarte bine dacă sunteţi juni din Şchei, spusese voievodul, scăpând un hohot de râs mulțumit care sunase cum sunaseră mai devreme copitele cailor pe lespezile de piatră ale vechiului drum roman. Sunteți mulţi?

—Tot satul, Măria Ta, că și cei însurați au fost odată juni, şi noi nu uităm ce învăţăm în tinerețe.” (pp. 64-65)

„De-a stânga bisericii îi așteptau cetele junilor, toți cu caii de căpăstru, tâmplă lângă tâmplă cu ei, cu buzdugane și securi la oblâncurile şeilor și pumnale la chimir. Când intrase în curte, alaiul se desfăcuse în două ape, flamurile şi frații Buzești înaintaseră pe laturi, lăsând vederii pe voievod, care se opri acum în faţa junilor descălecaţi, cuprinzându-i cu privirea ca și cum i-ar fi numărat, cântărindu-le armele și caii fără să dea însă niciun semn de mulțumire, doar privindu-i cercetător în ochii care nu păreau să se plece, oricât ar fi stăruit el.

— Suntem luptători, iscoade și vânători, vorbi Gruia, care repetase cuvintele cu glas tare în podul şurii, nopți la rând, în nădejdea că gura lui se va obişnui să le rostească singură, fără să mai ia seama la ce porunceşte mintea. Foloseşte-ne, Măria Ta!

Vodă puse o mână pe crupa calului și se întoarse către spate, căutând din priviri pe mezinul Buzeştilor, căruia îi făcu un semn din cap către stegari. Stolnicul Stroe Buzescu descălecă, luă una dintre flamuri, se apropie de ceata junilor și o dădu lui Gruia.

— Steagul meu de luptă este la voi acum, spuse voievodul. Faceți parte dintre oștenii mei. O să am nevoie de voi chiar aici, în Brașov. La vremuri ca astea de azi, un conducător iscusit ştie că trebuie să lase oşteni de încredere prin toate locurile din care pleacă, dacă vrea ca ele să rămână ale lui.” (p. 146)

„După plecarea Măriei Sale, Braşovul şi Şcheii rămaseră într-o pace neliniştitoare, nefirească în mijlocul vremuielii care răvăşea lumea, scuturând-o din temelii şi ostenind amândouă taberele, amestecând interesele și alianțele până când singurul lucru limpede rămăsese numai faptul că fiecare se luptă cu fiecare.” (p. 147)

„Ultimele cuvinte ridicară în picioare toți boierii munteni şi nobilii unguri din stranele din cor. Vorbeau unii peste alții, fluturând poale de mantii şi căciuli smulse de pe cap. Mihai Viteazul asculta sfada lor încruntat, strângând în pumni capetele sculptate ale brațelor jilțului. Herman notarul rămăsese cu pana în aer și cu ochii la el, aşteptând. Poate nu ar fi fost rău cа, ре lângă catastiful în care erau scrise hotărârile, să se mai facă unul în care să se istorisească amănunțit toate gesturile, încruntările, şuşotelile și tăcerile celor adunați astăzi aici, frigul de azi dimineață care-i dăduse durerea de cap şi-i înghețase degetele, sunetul înfundat al trâmbițașului de afară, din ceas în ceas, umbrele care se mişcau pe podeaua de piatră după mersul soarelui pe cer şi forfota breslaşilor din navele laterale, miresmele prăfuite care ieşeau încet din covoarele cu scorpioni şi stele ori sfârâitul unei lumânări din candelabru.” (p. 134)

„Din turn putea vedea casa din Târgul Cailor unde fusese găzduit Măria Sa Mihai Viteazul şi forfota continuă din partea aceea de uliţă îl ţinea ocupat mai toată ziua. Soli călare soseau și plecau din ceas în ceas, iar Mitruț ghicea locurile către care porniseră după poarta pe care ieşeau din cetate. Împuterniciți ai împăratului, trimişi ai papei, ai regelui polon ori ai domnitorului moldovean, delegați din toate colțurile Europei intrau în Casa Sfatului, Mitruț le vedea de sus pălăriile şi căciulile împodobite care mai de care cu panglici, mărgăritare și pene, arătând trufia celor care îi trimiseseră. Uneori, Măria Sa Mihai Viteazul sosea repede ca să stea de vorbă cu ei, alteori îi lăsa să aștepte vreme îndelungată, după cum avea nevoie să-i înmoaie și să-i îndoaie pe stăpânii lor. Ieşea călare de sub porticul casei înalte a judelui, niciodată primul, întotdeauna în spatele celor doi Buzeşti mai mari, toți cu caii la pas, fără să se grăbească. Purtase mereu, de când intrase în Brașov, în urmă cu câteva zile, mantia albă îmblănită cu hermină la gât, cusută cu şoimi de aur, şi cuşma înaltă cu pene de cocor. În urma lui călăreau umăr la umăr mezinul Buzeştilor şi banul Udrea Băleanu, boier tânăr cu barba neagră și scurtă, cu uitătura întotdeauna nemulțumită pe sub sprâncenele stufoase. Ulița încremenea când treceau ei, ca și cum răsuflările cailor lor ar fi încleiat aerul din jur, prinzând oamenii într-un chihlimbar din care îşi mai puteau mişca doar ochii cu care urmăreau grupul acesta, patru boieri căpitani de oști purtând între ei pe vodă. Între casa judelui şi Casa Sfatului era numai o aruncătură de băț, dar nu se cădea ca vodă să umble pe jos.” (p. 125)

„Gruia, cel mai tomnatec fecior din Şchei, simțea prin somn apropierea luminii ca pe vulpi, atunci când dau ele la găini şi au mersul neauzit. Lumina i se strecura fir cu fir, ca apa, printre vise, trezindu-i câte un gând ici-colo, cum aprinde țârcovnicul lumânările în sfeșnicul pentru vii, una câte una.

Să duc alt poloboc în munte, la cireadă, pentru că oamenii au trimis vorbă că cel vechi a crăpat. Să cer lui Grama sutaşul să numere bicănul și să arate socoteala, pentru că trebuie luate buzdugane pentru la primăvară, când primim la juni pe feciorii cei noi. Să chem pe popa Dan să mai vadă o dată pe moşica.” (p. 11)

Coborârea în cetate de Simona Antonescu