Tentaţia de a fi fericit

Motto: „Pe Ove nu-l întrebase nimeni, înainte să o întâlnească pe ea, care era viaţa lui. Dar, dacă l-ar fi întrebat cineva, ar fi răspuns că nu trăise până atunci.” Fredrik Backman

Motto:

„— Sunt mulţumit. Sau, cel puţin, mă lupt în fiecare zi ca să fiu.

— Ferice de tine, mie mi se pare că fac exact invers.” (p. 154) Lorenzo Marone

Romanul este confesiunea unui om care, la aproape 80 de ani, descoperă că viaţa e frumoasă. Are tot felul de regrete, cele mai multe legate de o căsnicie în care nu a fost fericit. Ca experienţă umană, nimic nu este senzaţional în acest roman. Lucrurile curg firesc, credibil. Pentru părinţi, copiii, indiferent de vârstă, tot neajutoraţi par. Pe de altă parte, tinerii au tendinţa supărătoare de a superviza viaţa părinţilor, pe care-i desconsideră uşor, fie pentru că mai au de făcut reproşuri, fie pentru că îi văd neajutoraţi şi, de la trufia oamenilor încă netrecuţi prin viaţă, au impresia că bătrâneţea lor este departe.

Cesare Annunziata are simţul umorului. Poate fi şi antipatic, fiindcă preferă sinceritatea absolută. Îl supără minciuna, chiar şi prin omisiune. Cesare obişnuieşte să le spună oamenilor apropiaţi sau străini adevărul în faţă, de la obraz, cu riscul de a-i face pe aceştia să se simtă jigniţi:

„— Din fericire n-aţi spus că tabloul era o porcărie!

— Exact, spun, dar fiţi liniştit, dacă aş fi gândit aşa ceva, aş fi spus-o.

— A, nu mă-ndoiesc! Tata spune verde în faţă de crede, comentează Dante amuzat.” (p. 89)

Peste inconvenientele vârstei trece cu autoironie. Nu este dispus să renunţe la obiceiurile sale, deşi ştie că e pândit de un infarct. Toate gândurile personajului sunt prinse într-un fel monolog-fluviu sau cascadă, rostit în singurătatea relativă a unui apartament din Napoli.

N-ar trebui să aduci pe lume copii dacă iubirea n-a existat niciodată sau, pur şi simplu, s-a terminat, înlocuită de alte sentimente, de multe ori de antipatie sau doar de neatenţie. Cesare Annunziata n-a iubit-o pe Caterina, care i s-a părut, ce-i drept, simpatică. El a fost îndrăgostit, fără nicio şansă, de alte femei.

Ca tip de personaj, Cesare seamănă cu Ove, personajul lui Fredrik Backman din romanul Un bărbat pe nume Ove. Amândoi sunt văduvi, trăiesc singuri şi, în această singurătate urâcioasă, descoperă destul de uimiţi că în jurul lor sunt oameni care au nevoie de grija şi de experienţa lor. Nu este vorba numai de faptul că nepotul trebuie dus la grădiniţă, fiindcă părinţii sunt ocupaţi la slujbă. Aceşti bărbaţi au căpătat înţelepciune, recunosc problema şi ştiu şi ce este de făcut. Misiunea lor, dacă despre o misiune vorbim, este să încerce să-i convingă pe cei tineri să îşi facă propriile alegeri în viaţă – un divorţ este de preferat continuării unei minciuni, chiar şi atunci când la mijloc sunt copii. Fiica lui Cesare îşi înşală soţul, îşi minte tatăl, este nefericită şi nu are timp de nimic, nici măcar pentru un simplu prânz luat civilizat, în tihnă. Mănâncă la birou, punând pe masă, în loc de şervet, două coli de xerox:

„N-aveţi decât să vă faceţi tot răul din lume, tu şi cu soţul tău, dar lăsaţi-l pe deoparte pe Federico. Creşteţi-l departe de ura voastră, ţineţi-l la adăpost de regretele voastre, ascundeţi-l privirilor voastre lipsite de iubire. Şi dacă nu sunteţi în stare, despărţiţi-vă. Un copil care creşte fără unul dintre părinţi va fi poate un adult incomplet şi nesigur pe el, dar cine creşte în ură şi violenţă nu va şti niciodată să iubească, Şi nu există rău mai mare pe care un părinte poate să-l facă.” (p. 192)

Personajul are şansa de a trece, pentru scurt timp, prin experienţe aparte. Emma, vecina cea tânără, deosebit de frumoasă şi de nefericită, vine în vizită şi, în intimitatea bucătăriei, cei doi stau de vorbă pregătind masa. Gustul pastelor nu fusese niciodată atât de bun. Au încredere unul în celălalt şi îşi fac confesiuni – este vorba despre lucruri pe care nu le pot spune altora, lucruri care nu pot fi spune decât unui străin.

În romanul minunat al lui Lorenzo Marone în prim-plan apare un personaj care întruchipează paradoxurile unei vârste privilegiate, un amestec irezistibil – cavalerismul şi impoliteţea, orgoliul şi renunţarea la vanitate, ideile fixe şi flexibilitatea gândirii, luciditatea şi neatenţia unui om care calcă pe nori, trupul trădător şi sufletul tânăr. Cesare nu mai are destul energie, dar e capabil de gesturi eroice. Nu se plictiseşte. Nu e resemnat. Supărat, Cesare e doar când nu se poate apăra de reproşurile nedrepte şi când nu-i poate salva pe cei care nu vor să fie salvaţi.

Poate cele mai frumoase pagini sunt cele care cuprind un inventar greu de încheiat, un fel de mantră, pe care Cesare o rosteşte înainte de a intra în sala de operaţii, o revedere în imagini simple a întregii vieţi, cum se spune că li se întâmplă celor aflaţi în proximitatea morţii. O să rescriu doar câteva rânduri dintr-un fel de poem închinat fărâmelor de frumuseţea care, adunate laolaltă, alcătuiesc imprevizibilul şi atât de diversul spectacol la care, odată veniţi pe lume, suntem invitaţi să luăm parte:

„Îmi place cel care are puterea de a crede cu toată fiinţa lui în ceva.

Îmi plac cuiburile rândunelelor. Îmi place cel care rămâne încă uimit în faţa stelelor.

Îmi place mirosul jăraticului şi zidurile care protejează iubirile de-o vară.

Îmi plac tinerii care se sărută pe o bancă şi cearşafurile mototolite după o noapte de dragoste.

Îmi place bâzâitul unui ventilator în surdină.

Îmi place să-mi imaginez chipul unei femei întoarse cu spatele.

Îmi plac baloturile de paie pe câmpiile de lângă drum.

Îmi place cine ştie să ceară iertare.

Îmi place cine încă n-a înţeles cum să se descurce în lumea asta.

Îmi place cine ştie să ceară.

Îmi place zâmbetul copiilor mei.

Îmi place cel care ştie să se iubească.

Nu-mi mai vin altele în minte, poate anestezia a început deja să-şi facă efectul. Mai bine să dorm, o să reiau lista mai târziu.

A, nu, mai am un ultim îmi place.

Îmi place cel care luptă în fiecare zi să fie fericit.” (p. 242)

Despre Lorenzo Marone câteva date sunt oferite de editură:

S-a născut în 1974 la Napoli, unde locuiește și în prezent. După absolvirea Facultății de Drept, a practicat ani buni avocatura. După publicarea la două edituri mici a unui scurt roman, Daria (2012), și a unui volum de povestiri, Novanta (2013), devine cunoscut atât în Italia, cât și pe plan internațional cu bestsellerul Tentația de a fi fericit (La tentazione di essere felici, 2015; Humanitas Fiction, 2018). Romanul este ecranizat în 2017 sub titlul La tenerezza(Tandrețea) de către regizorul Gianni Amelio. În 2016, Marone publică romanul La tristezza ha il sonno leggero, care a primit Premio Città di Como. De mare succes se bucură romanul său din 2017, Mâine poate am să rămân (Magari domani resto; Humanitas Fiction, 2020). În 2018 îi apare romanul Un ragazzo normale (Un băiat ca toți ceilalți; Humanitas Fiction, 2021), distins cu Premio Giancarlo Siani, în 2019, romanul Tutto sarà perfetto, în 2020 Inventario di un cuore in allarme și La donna degli alberi, iar în 2021 Il bosco di là, distins cu Premio Prata.

Las mai jos alte fragmente:

„Nouă, bătrânilor, ne e permis totul, de exemplu un bătrânel care fură dintr-un supermarket e privit cu candoare şi compasiune. Dacă hoţul e un tânăr, e considerat, în cel mai bun caz, un nemernic.” (p. 11)

„Din fericire bătrâneţea mi-a venit în ajutor, am înţeles că pentru sănătatea mea e mai bine să nu ascult problemele celor din familie. Oricum nu te lasă să le rezolvi.” (p. 17)

„Iar la vârsta mea n-ai nevoie de altceva, te îndrăgosteşti mai ales de defecte, care fac scena mai credibilă.” (p. 14)

„Şi-acum lasă-mă să trăiesc cât mai am de trăit în manieră bizară. Am petrecut o viaţă întreagă în normalitate şi doar când îi simt mirosul mi se face greaţă.” (p. 166)

„Asta-i culmea, la vârsta mea să trebuiască să mai adaug pe cineva pe lista subţirică a persoanelor de care îmi pasă. Am încercat întotdeauna să ţin lista sub control, ca să n-o fac să crească peste măsură. Cu cât iubeşti mai multe persoane, cu atât ai mai multe dureri. Şi de asta n-am luat un câine, sunt sigur că ar fi ajuns imediat pe primele locuri.” (p. 158)

„Pereţii nu-mi răspund. Mai bine, cel puţin nu-mi pot spune că n-am dreptate. Între timp, ceasul din bucătărie continuă să măsoare secundele. Nu mi-am dat niciodată seama că în casa asta stăpână e tăcerea.” (p. 54)

„Uite, eşti amabil şi te trezeşti amestecat în chestii care nu te privesc.” (p. 25)

„Eu nu visez niciodată. Sau, mai bine zis, n-am amintiri deosebite. Poate pentru că dorm puţin şi mă trezesc devreme. Sau pentru că beau prea mult. Sau doar pentru că sunt bătrân şi atunci când eşti bătrân visele dispar. Creierul a avut la dispoziţie o viaţă întreagă pentru a elabora fanteziile cele mai ciudate, e normal să începi, cu timpul, să-ţi pierzi inspiraţia.” (p. 9)

„Caterina ştia să vadă latura pozitivă a oricărei experienţe, eu, în schimb, nu m-am mulţumit niciodată să caut în ceva urât o fărâmă de frumuseţe.” (p. 19)

„Mulţi taţi severi se transformă în bunici drăgăstoşi. Mie mi s-a întâmplat invers, m-am născut drăguţ şi voi muri posac.” (p. 45)

„De fiecare dată când o întâlneam în parc, în metrou, la cinema, într-o cafenea, la prezentarea unei cărţi a ei, după trei luni sau doi ani, o salutam cu afecţiune şi mă îndepărtam, gândindu-mă că în cele din urmă va fi a mea. Sigur, dacă aş susţine că am rămas îndrăgostit, aş minţi. Iubirea, cu timpul, se estompează, asemenea culorilor unei fotografii, dar, din fericire, rămân contururile care-ţi amintesc de clipa trecută. Vreme de patruzeci de ani n-am iubit-o pe Daria, am iubit ideea că pot s-o iubesc din nou. Ea mi-a dat posibilitatea să cred că există întotdeauna o şansă, că lucrurile pe care le doreşti se întâmplă cu adevărat, trebuie doar să ştii să aştepţi.” (p. 144)

„Îţi petreci viaţa crezând că într-o bună zi se va întâmpla ceea ce speri, numai că ajungi să-ţi dai seama că realitatea e mult mai puţin romantică decât crezi. E adevărat, uneori visele se prezintă la uşa ta, dar numai dacă ai avut grijă să le inviţi. Altfel, poţi fi sigur că vei petrece seara singur.” (p. 145)

„Există atâtea persoane singure pe lume, care ar putea să se întâlnească, să se iubească, să fie fericite, să aibă copii, să se înşele şi apoi să se despartă, în schimb, mulţi pierd timpul urmărind pe cineva care cu mare greutate îşi dă seama de existenţa lor.” (p. 65)

„Există o mare diferenţă între iubirea pentru o femeia pe care n-o s-o poţi avea niciodată şi cea pentru una pe care o ai. Prima va străluci în eternitate, a doua va tinde să se stingă asemenea soarelui peste câteva miliarde de ani. Amândouă stingerile comportă o mulţime de probleme. Dar vorbim despre femei, nu despre stele, deşi cred că ar fi mai uşor să conversm despre ultimele.” (p. 218)

„E adevărat: să salvezi o viaţă omenească te poate face s-o iei razna, dar fiecare dintre noi ar trebui să aibă mereu în minte un mic, dar important concept: ne învârtim în cerc pe o mică minge care se învârteşte în jurul unei mici stele galbene ca multe altele, în interiorul unui sistem solar, care se află într-o zonă periferică a unei mici galaxii în formă de spirală care se mişcă maiestuos, dar lent. E doar o chestiune de perspectivă. Suntem ca nişte furnici. Şi cu toate astea există unii care-şi pierd timpul simţindu-se mai importanţi decât furnica de lângă ei.” (p. 215)

„De fapt sunt multe lucruri pe care nu le-am învăţat şi pe care nu mi le-a explicat nimeni. Suntem puşi să învăţăm pe de rost ecuaţiile, poemul Cinci mai, numele celor şapte regi ai Romei, şi nimeni nu ne lămureşte cum să înfruntăm spaimele, cum să acceptăm dezamăgirile, unde să găsim curajul pentru a nu fi zdrobiţi de durere.” (217)

„Mi se pare caraghios când mă gândesc că nişte perfecţi necunoscuţi se zbat, transpiră, urlă şi înjură ca să-mi salveze pielea, iar eu stau acolo şi dorm, ca şi cum n-ar fi problema mea. E unul din rarele cazuri în care omul îşi pune viaţa în mâinile unui seamăn al său. În rest, credem tot timpul că ştim să facem totul mai bine decât alţii.” (p. 234)

„La vârsta lor încă n-au înţeles că e important să-ţi atingi obiectivul, dar nu e nicio grabă, nu trebuie să baţi niciun record. Mai bine să ajungi până la capăt în pas lent, admirând peisajul şi menţinând un ritm cadenţat şi o respiraţie regulată pe întregul parcurs, pentru a termina cursa cât mai târziu posibil. Pentru că probabil tinerii nu ştiu că, odată ce ai atins linia de sosire, nu vine nimeni să-ţi agaţe o medalie pe piept.” (p. 43)

Tentația de a fi fericit de Lorenzo Marone