Poate bucuria (certitudinii unui viitor) e mai importantă decât fericirea

Moto:

„Învățătura zilei nu e moartea,

mâine pe drum vom fi iarăși.”

Simona-Grazia Dima, Popas de seară (p.66)

Despre ce a gândit Lucian Blaga despre orizonturile temporale, în care apare și timpul-havuz („orizontul deschis unor trăiri îndreptate prin excelență spre viitor”) mai știm sau nu mai știm; cert este că volumul de poezie al Simonei-Grazia Dima (al 17-lea) este și un omagiu pentru poetul din Lancrăm, măcar parțial; sfârșitul motto-ului din Matthew Arnold, care prefațează poemele, este elocvent, trimițând (voit, nevoit – dar nici noi nu vrem aici să contribuim la dezvrăjirea lumii; la pagina 16 este textul „Dezvrăjire”, unde una dintre concluzii este: „Dar, ce uimire! nu-s eroi aici…”!) către celebra „deviză” blagiană „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, cuvintele lui Arnold fiind „Sufletul locuiește în mijlocul misterului.”

În poemul „Cântecul sclavilor” ar exista o aluzie aproape directă: „…Izbim – răsună-atunci adânc/ glasul istoriei, ne împacă: armiile/ celor jigniți și iubitori nu pier,/ suie-n fântâni, dinspre/ vâltori antice.” (p.47)

Apropo de viitor, într-un dialog aproape tolkienian cu un dragon, acordat la crunta realitate a pandemiei (oare de acolo măștile?), aproape se poruncește: „Dormi, dormi,/ ca să-ți menții trezia,/ și strânge pentru noi icoana/ viitorului cu oameni fără măști,/ dormi, dormi, nu-ți regreta trecutul,/ zvârcolirea, în punctul de lumină/ drumul i așchiile vor fuziona!” (p.50)

Finalul de la poemul următor, „Vedenie” deconspiră (dacă ai citit doar prin frunzărirea… Crengii de Aur!) substanța filosofică profundă a cărții, meditație asupra condiției umane în general (și prin raportare la Spiritul sacru! „Lumea”, cu „oftatul și obida” ei, „setea ei vastă de-adânc și libertate”, p.59) și asupra condiției poetului (în raport cu Cuvântul, dar și cu cuvintele!): masa este plină de versuri „în veci neterminate,/ depline totuși, luminoase”!

Într-adevăr, cititorul este invitat în fața unui Havuz (de proporțiile unui templu misterios, „pierdut”, dar strigând să fie regăsit într-un fel de grădină paradisiacă, amintind poate de o grădină andaluziană, dintr-un palat moștenire de la arabi; „orientalismul” sui generis este… străveziu de clar, fată morgană (-Poezia!), în penultimul text, „Rădăcini”, pp.78-79, unde apare o simbolică caravană, aproape ca în Macedonski, cu un alt fel de morală, aproape și artă poetică: „..Însă povestea/ se-arată cal împiedicat,/ deloc nu se urnește și nu înaintează,/ deși recitatorul se-avântă din ce în ce,/ ne face să vedem palate, viteji în fugă/ peste nouă mări și nouă țări, iar la sfârșit,/ iradierea armoniei. Totuși, nu asta așteptăm./ pe cei în fire, dedesubtul narațiunii, îngropați,/ ai căror ochi albastrul humus sunt, de sub cuvinte,/ să-i scoatem ca pe bulbi de iriși vrem,/ să prindă glas și să mărturisească./ Frunzele-apoi și viforoasele tulpini/ le vom sfinți cum se desfac și făuresc,/ în chinuri, laborios, cuvântul – fiindcă rodirea-i, neîndoilenic, crudă.”) unde poetul are un „Concert” (p.13, par exemple), la un joc de lumini și ape (sau de ape luminoase), în spațiul cuvintelor potrivite apărând, poate un fel de ecou păgân, un (tot, sic!) misterios… baobab (poate venind dinspre „Micul prinț”, poate „copil candid, de neoprit, cu ochi strălucitori”, p.52!), baobab care apare și la p.18, dar și la 53 și 75 ( pe lângă această… trilogie, cu destule elemente dramatice, a baobabului, existând și trilogia havuzului: primul poem, p.7, „rotundul marmurei”, p.42, și „Havuz. Dar o intensitate vede”, ultimul poem, p.80!)…

În primul text se atrage atenția asupra unora dintre pericolele Artei și receptării ei (care poate și o pierdere în labirintul frumuseților care pot fi și înșelătoare), „tihna limpezimii” trebuind „dusă mai departe”: „În centru se înalță lăcașul etajat/ al artezienei, iar apa străbate prin ea tainic./ Senină, împăcată, dincolo de lucruri și de vis,/ doar vine. Acolo-ai vrea să fii,/ în sulul ei lunecător, unde nu-i niciun ornament/ și fericirea-absoarbe. gata să pleci, e deja-n tine,/ fără s-o fi atins, ți se lovește, zglobiu, de ghizdul/ inimii, întruna renăscând. Și astfel,/ calea prin pădure ți-e sigură, proteguită.” (p.7) Parcă ești un pic în William Blake, de o altă… culoare: „Culoarea mea” este al doilea poem, existând un dialog (și în oglindă) cu dumnezeirea (din om): „Deci am iubit degeaba!? Să nu disper însă:/ și-această pierdere-ar fi pentru ea. Iubindu-i pe toți,/ nu e-n zadar, ei sunt atinși, contaminați. De ea./ Chiar și cu ochi plecați, negreșit să-i ghicesc prezența./ Iar ea să fie, apoi să nu mai fie, pentru a fi din nou….” (p.9) Apă-iubire, căutându-l numele adevărat, dăruirea Acestuia (există poemul „Dăruirea numelui”, p.11, când „pământul se preschimbă-n fericire”! Până se ajunge la adevărata „Intimitate” (titlu de poem, p.12), care va duce la umplere, împlinire cu bucurie, care ar tot deborda!!!

Pe coperta a IV-a, Gheorghe Grigurcu subliniază complexitatea liricii Simonei-Grazia Dima, cu drumul său de la abstract către concret, Tudorel Urian scrie despre „senzația unui ermetism cu nuanțe de suprarealism”, dar, de fapt, este vorba în primul și în primul rând de un recital concert (scuzată să fie repetiția!) dintr-o inimă „de transparențe-a muzicii” (orice inimă… bună este un paradis; poemul din care cităm acum este „Eden. Prin artele rodirii”, p.59), unde replica aparține Regelui Timp (vă mai aduceți aminte de Gopo în acest rol, în „Maria Mirabela”?), „cu pleoape coborâte/ și lăstuni pe creștet,/(…) cu trupul de pământ, părinte/ și, prin artele rodirii generoase,/ subțire interpret al gândului.”

Așadar, avem o carte de o frumusețe stranie, care te poate trimite cu gândul la romanul „Piranesi” scris de Susanna Clarke („În pliul sur dintre cicloane/ se deslusește, încadrat de aripi/ negre-n zbateri, neutrul viu/ și vaporos unde amurgul duce/ încet de coarne taurul netoto al zilei.”, p.62), acolo fiind o ilustrare prozaică (dar cu ce umbră a Poeziei sublime!) a grandorii minții omenești, cu luminile, dar și cu obscuritățile sale, aici liricul filosofic depănând subtil-ul „caier de la temelii”, duelându-se aproape gotic cu „ambasadorii umbrei”, într-un univers unde există, totuși, tristețe, jale („unanimă” sau „hieratică”, p.29), puritate a propriilor mâhniri (cf.p.56)!

Bachelard ar fi fost cu siguranță încântat de un poem precum „Ardere”, care face legătura între elementele primordiale pe care filosoful francez le-a tratat oarecum separat, unitatea lor dialectică neavând, poate, o lucrare care să sintetizeze… Adevărul (apare aici un alt copac, pe lângă Baobabul deja opus Plopului/plopilor): „Copacul orbitor, trăsnit întruna,/ dar făr-a fi atins, strunește calm/ lucruri aprinse cu zgomot, arbitrar,/ până le-nvață o combustie blândă,/ fără sunet, ca foșnetul de iarbă,/ și-atunci adevărata vâlvătaie,/ mult prea puternică pentru-a dori/ să strice, cu demăsura ei,/ dulceața locului, se va zări pe cer,/ trandafirie, în seara cu privighetori,/ purificată de grabă și sălbăticie,/ când razele-i pătrund, neîntrerupt,/ perdeaua norilor și filamentele/ cuvintelor, subpământene./ Eliberată, ea se face fluviu, fruct zemos,/ imens și-n lume arde-acum un singur foc.” (p.63)

Parcă suntem într-un fel de continuare quasi-abstractă, de foarte scurt-metraj, a filmului „Fântâna”, regizat de Darren Aronofsky, cu Hugh Jackman și Rachel Weisz în rolurile principale (Filmul cuprinde, conform Wikipedia în limba română, trei povești în care Jackman și Weisz interpretează diferite perechi de personaje: un om de știință din perioada modernă și soția sa bolnavă de cancer; un conchistador în căutarea pomului vieții și regina Spaniei; un călător prin spațiul cosmic din viitor care are halucinații cu dragostea sa pierdută. Nu degeaba Marian Odangiu observa într-o cronică: „ Havuz poate fi parcurs de la un capăt la altul ca o stranie narațiune. O poveste plină de meandre despre o lume care nu există. Dar ar putea fi.” -https://parnas21.blogspot.com/2021/03/simona-grazia-dima-havuz.html ), existând, într-adevăr, o plasticitate ieșită din comun a imaginilor, rezultată dintr-o analiză-trăire a universului/pluriversului Spiritului, care confirmă clasic că Lumea este teatru, poate confirmă și că Dumnezeu este un mare iubitor de teatru: „Trezit din joc – Joci în spasme/ îngrozitoarea piesă./ În pauze abia mai sufli,/ cu gândul la urmare./ Aștepți să se desprindă odată sensul, să se limpezească/ rostul. Dar el n-apare niciodată/ și nu există un final. Sensul ai fost,/ ești tu. Piesa-i făcută/ pentru-a te ispiti/ să-ți amintești la ea mereu,/ să vezi dacă mai poți avea/ și gânduri pentru tine. Iar la final,/ chiar dac-ai căzut adesea în capcană,/ tot ai învins, trezit din joc, de-a bușilea,/ proptit în brațe de argint, ca reînviat/ de o necunoscută strălucire.” (p.65)

Dacă tot făceam mai sus o aluzie poate puțin abstractă la „Creanga de Aur” (nu la Sadoveanu, ci la Frazer, „Havuz” putând fi considerat un capitol non-conformist de la o nouă istorie a ideilor religioase – și în lirica universală!), „Aurul lucrurilor”, poem de la p.68, aduce noi „lămuriri” (și în privința titlului cronicii noastre):

„Doar când noianul șoaptelor/ eliberează pentru mine/ dulceața vocii dragi, adevărate/ și-aud mereu cum spusa-i se întărește,/ iubirea însăși cum repetă/ că nu sunt singur și mă-aduce-n miezul/ unde teroarea piere prin tuneluri,/ în fine înțeleg care mi-e spațiul/ și intru-n el chiar dacă îl neagă coruri,/ culeg cu îndrăzneală bucuria/ de-a mă ști în pulpa fructului/ de atâta vreme copt/ ce mă hrănește zilnic,/ și, fără grijă, cu aurul topit/ al lucrurilor, suflet la suflet viețuiesc.”

Desigur, poeta este prinsă între… bucurie și fericire (se mai folosește și cuvântul beatitudine!), dând rațiunii ceea ce este al ei („Atunci gândirea/ să-ți fie mai iute decât ei.”, decât „rechinii”-ei și menționații baobabi; sau: „Doar mintea, săturată-acum, străbate/ bucuroasă vastul canal lăuntric/ și, darnic, el tresare, mângăiat.”, p.34), identificând și alte coridoare (în jurul havuzului), un „alt ev”, dând și miturilor ceea ce este al lor (a se vedea și bocetul de cor antic al poemului „Întâmplarea cu mituri”, pp.22-23), ba și credințelor mai noi, nuanțând în „Surpriza”: „Cuvântul nu se va înfățișa/ așa cum crezi. Ți-ar fi plăcut/ s-apară orbitor, vestit/ cu surle și cu trâmbițe. În loc,/ nu-i va purta de grijă nimeni,/ oameni vor alerga indiferenți/ sub ploi de lavă, tocmai când/ el irumpe din pământ -/ iarbă jignită, cu părul scurt și rara./ La asta nu te-așteptai, dar tot atunci/ marea surpriză va sosi: păstrat,/ de veacuri, fraged, în slatina decepției milenare,/ și argintiu între filoanelel iluziilor sirepe,/ vei fi același proaspăt călător,/ mereu pe drum – și-n apropierea țintei/ vei auzi hohotind caii vineți.” (p.24)

Ludic apocaliptică, Simona-Grazia Dima, ne face, de fapt, o invitație (repet), poate nu chiar târzie (titlul exact al poemului citat mai jos este „Invitație târzie”, p.27), de pe pozițiile unui epitaf scrijelit poate prea devreme, la o „Agapă” unde se sărbătorea „străvechea tinerețe”: „Am trăit totul, am cunoscut suprema fericire!” (p.35)

Iată „Invitația”:

„N-am putut scrie rudelor – se mistuiseră/ (…) despre fericirea tocmai aflată/ n-am vorbit – nu se cădea să fac marfă/ din broderiile cerului,/ necum să strig despre victorie,/ căci publicul era o grămadă de zdrențe și de cabluri topite,/ adevărații-ascultători valsau în depărtări/ ori nici nu se născuseră,/ și n-am avut cum să vă invit la prânz – îl înghițiseră deja rechinii./ Atunci, ia spune, cine va prăznui/ și cine va dansa? – de braț mi se-agățară/ cei dornici să petreacă// Cunoscătorii bucuriei, le-am spus, fără să știe cum,/ în sărbătoare numai!”

Altfel spus, aproape apostolește, Simona-Grazia Dima mai propovăduiește (cu elemente de simbolistică creștină: porumbei, delfini, pești – apropo de porumbei, „golumbi”, în Evul Mediu a existat și pe teritoriul județului Galați actual, adică și partea de… este a țării, un sat Golâmboanie, conform istoricului Paul Păltănea): „Vor fi copaci și-o apă verde,/ golumbi se vor pleca să bea,/ cu ochii jucând în miere și lacrimi,/ seara târziu vom sosi, călăuziți atent,/ poverile, vechi straie, hărți vom arunca/ și loc vom lua la masă – delfinul înghețat,/ cu pâine de văpaie pe spinare. va fi iar muzică,/ ăși va atinge harfa îngerul, lumini va dărui din mers,/ când roba lui de in scârțâitor va mătura pietrișul,/ se vor învolbura culori, o ploaie moale, deasă/ ne vă tăia întoarcerea pe cale, din pâinea/ de pe spatele delfinului vom mușca,/ degeaba ne vom teme: cel care mișcă/ pietrele întruna pe noi nu ne strămuta.” (p.28)

Din multe puncte de vedere, cartea va rămâne o provocare pentru societatea de astăzi, atât de supusă unor ispite diverse, unor idoli și unor imagini aflate mai mereu în conflict cu esențele: „Până la pătimașa contopire/ cu tine însuți, de ce/ să te privești? Nu ești imaginea!” (din „Punctul”, p.72)

Punct. Și de la capăt:

Se observă, aproape barbilian, o nuntă împotriva firii ( între baobab brutal și plopul-domnișoară)! Aproape gnostic se și protestează: „Crucificată mamă sunt,/ căci tu abia din întâmplare ți-aduci-aminte/ că-mi ești fiu. Senină, totuși, nu mă îndoiesc,/ aștept trezirea ta, în agonie. (…) Doar la festin să vii,/ atunci când toate crucile se vor fi mistuit – vei străluci/ în toată splendoarea ta de fiu. (…) Sărbătorind cu toții, vom fi Unul.” (pp.31-32- poemul „Unul”)

Andrea H. Hedeș observa în „România literară” nr. 51-52/2020: „Propensiunea spre transcendent, spre metafizic, există în surdină în volumele de poezie ale autoarei, cel comentat nefăcând excepție. Coborârea în cuvânt a suprasensibilului și a noțiunilor pentru care, de cele mai multe ori, nu există cuvinte capabile să le exprime, care nu pot fi înțelese la nivel intelectual, ci doar înăuntrul inimii nu este un demers la îndemână. Cu mult mai greu este de realizat acest lucru în poezie. Este o sarcină la care puțini au fost chemați de-a lungul istoriei literaturii și, în marea lor majoritate, nu au fost în primul rând poeți, poezia dovedindu-se a fi doar forma cea mai potrivită de exprimare a clipei de incandescență trăite sau revelate.”

Bref, cu pasiune, poeta a arătat că viața nu este doar… viață, că există… „ființa de-o frumusețe absolută, umplând tăria și parcă dând din cap, prearăbdătoare.”, p.43! Învățând și de la zâne și de la magi, pe lângă alte menționate personalități ilustre, Simona-Grazia Dima a scris o istorie… paralelă, heraclitică, evident: „Te plimbi prin sit, dar canionul/ tăiat în lutul roșu al istoriei/ nu-i decât apa râului visat de Heraclit, alta mereu/ (…) Și înțelegem c-a fost vorba de un teren simbolic,/ un teatru, libația de ornamente pentru defilarea unei idei! Când treci domol pe lângă curți/ cu iarba smulsă și țeste lucii de făpturi decapitate,/ să știi că ești pe locul cunoașterii și-al jertfei,/ închină-te în lacrimi, vâltoarea iminentă va duce,/ în trombe nisipoase, demonstrația, spre niciunde.” (p.40)

Dar, în poezie, aceste „niciunde” poate fi un imperiu tainic, pregătit pentru „mireasma ființei tale, de must, fagure proaspăt, mei ori izmă,/ s-o ții pentru mănosul imperiu adumbrit,/ astfel îmbogățești pășunea lui/ gata să-ntâmpine cu hrană puzderia sufletelor,/ stoluri de păsări, capre negre,/ înțelepți și regi,/ adăpostiți în somn lângă izvoare,/ la căpătâi cu pietre scumpe-n loc de perne,/ însă, atunci când se arată poezia – treji.” (p.10 – „Legământ”)

Havuz de Simona-Grazia Dima