- Introducere
Michel Houellebecq (n. 1956/1958) este un scriitor francez contemporan, laureat al premiului Goncourt în 2010, care publică romanul Supunere (Soumission) pe 7 ianuarie 2015. Cartea pornește de la ideea că un partid musulman, reprezentând valori islamice și patriarhale, reușește să câștige alegerile prezidențiale în Franța anului 2022, cu susținerea Partidului Socialist. Autorul își încadrează propriul roman în ceea ce el numește PF – political fiction. Întâmplarea face ca autorul să apară într-o caricatură de pe prima pagină a publicației satirice Charlie Hebdo chiar în ziua celebrului atentat de la redacție.
Romanul Supunere poate fi un fertil teren de discuții în parametrii imagologiei, întrucât înaintează o perspectivă occidentală asupra orientalilor de factură islamică, o perspectivă dominată de teamă, scepticism, diferență și prejudecăți, toate acestea fiind alimentate atât de moștenirea culturală a Occidentului postcolonial, cât și de mass-media contemporană. Pentru a releva aceste aspecte, ne vom raporta la două lucrări ale lui Edward W. Said: Orientalism. Western Conceptions of the Orient (1978) și Covering Islam. How the Media and the Experts Determine How We See the Rest of the World (1981). Prin cel din urmă studiu (considerat de autor ca fiind ultima parte a unei trilogii în care intră și Orientalism), Said dezbate felul în care mijloacele vestice de informare a publicului distorsionează imaginea Islamului.
- Receptarea publică și critică
Cartea a generat controverse și critici în rândul publicului, atât înainte de publicare (căci romanul fusese piratat și devorat de fanii autorului mai devreme), cât și ulterior. Pentru felul în care este portretizat Islamul, scriitorul a fost acuzat de islamofobie. Prim-ministrul Franței la acea vreme a declarat că „Franța nu este Michel Houellebecq… nu este intoleranță, ură, teamă”[1].
Lydia Kiesling consideră că „există o dimensiune prin care Supunere nu este, în mod exclusiv vorbind, islamofobic”[2].În aceeași ordine de idei, Steven Poole apreciază că romanul nu este „relativ vorbind, deloc despre politică în prim plan. Adevăratul obiect al satirei lui Houellebeq – precum și al cărților lui anterioare – este corupția și dorința carnală, predictibil de manipulabile, ale omului modern metropolitan, intelectual sau nu”[3].
Michiko Kakutani afirmă că romanul „se joacă cu fricile francezilor față de terorism, imigrație și schimbări demografice”[4]. Houellebecq însuși dă o potențială replică la perspectiva lui Kakutani, într-un interviu: „Nu pot spune că romanul este o provocare – dacă asta înseamnă să fi spus lucruri pe care le consider fundamental neadevărate, doar pentru a călca pe nervi oamenii. Eu comprim o evoluție care este, în opinia mea, realistă”[5].
- Aruncând o privire în adâncimile textului
Protagonistul romanului este François, un profesor universitar de literatură de la Universitatea Sorbona, de vârstă mijlocie. Plasarea personajului în centrul vieții universitare franceze este strategică, având rolul de a reliefa ulterior amploarea schimbărilor din educație aduse de sistemul islamic. Islamul este aici înțeles ca potențial factor de eradicare a culturii și a civilizației occidentale. De altfel literatura, la începutul cărții, este considerată o „artă majoră a unui Occident care își atinge sfârșitul sub ochii noștri”[6].
Edward Said atrage atenția asupra faptului că opinia orientalistă canonică este că „semiții nu au produs niciodată o mare cultură”[7]. O astfel de convingere, în ochii unui adept, ar genera ușor concluzia că absența unei proprii culturi semnificative ar reorienta atenția unui islamic către culturile majore externe, preferabil de origine occidentală. Să aruncăm o privire asupra unui fragment din romanul nostru:
„Se vorbea din nou despre un proiect, vechi de cel puțin patru sau cinci ani, privind deschiderea unei clone a Universității Sorbona în Dubai (sau în Bahreim? ori poate în Qatar? le cam încurcam). Un proiect similar se afla în studiu în cooperare cu Oxfordul, probabil că vechimea celor două universități sedusese cine știe ce petromonarhie.”[8]
Avem aici un caz de imitație. Însă năzuința islamicilor din carte în raport cu civilizația vestică nu se oprește aici și, în fapt, ascunde o cu totul altă finalitate: preluarea invazivă a vestigiilor culturii occidentale și adaptarea lor la orânduielile propriei religii, cu prețul anihilării identității apusene. Planul candidatului musulman la prezidențiale este să islamizeze vechile simboluri ale învățământului francez (ca Sorbona) și să preia controlul asupra întregului minister al Educației, convins că acolo stă adevărata putere politică:
„Marea problemă, piedica principală în negocieri, este Educația. (…) Frăția Musulmană e un partid aparte: multe mize politice uzuale îi lasă aproape indiferenți; și, mai ales, nu îi conferă economiei locul central. Pentru ei, esențială este demografia. Și educația. Populația care dispune de cel mai ridicat nivel de reproducere și care izbutește să-și transmită valorile triumfă. (…) Cei care controlează natalitatea controlează viitorul și gata!”[9]
Observăm, astfel, o latență malefică și expansionistă în reprezentanții musulmani care ajung la putere. Said afirmă: „este interesant că deși Orientul a fost în unanimitate considerat o parte inferioară a lumii, a fost întotdeauna învestit atât cu o mai mare dimensiune, cât și cu un mai mare potențial pentru putere (de regulă, distructivă) decât Vestul”[10]. În concordanță, Houellebecq construiește aici portretul unor islamici cu un sistem de valori îndoielnic, cu o stagnare în evoluția propriei civilizații (sistemul de referință fiind cel occidental, desigur), dar cu o genială abilitate de a accede la puterea politică și cu planuri mai îndrăznețe și mai bine puse la punct decât vasta majoritate a liderilor lumii contemporane. Candidatul musulman la prezidențiale, Abbes, este imaginat drept „un politician deosebit de abil, probabil cel mai abil și mai viclean pe care l-am avut în Franța”[11]. Ascensiunea lui la putere este neimaginat de reușită, carisma și abilitățile lui oratorice reușesc să manipuleze masa de alegători francezi să voteze împotriva propriilor interese, cu entuziasm chiar. Nici măcar nu are nevoie să recurgă la acte de fraudă electorală pentru a obține ce și-a propus.
Construcția unui candidat musulman la prezidențialele franceze din 2022 ar putea părea că se îndepărtează de imaginea exemplară a orientalului din conștiința occidentală, din prisma poziției unice în care s-ar afla. Acest personaj, însă, este pretextul ideal pentru a coagula într-o structură narativă cele mai mari frici ale francezului din epoca postcolonialistă, frici legate de oamenii pe care el însuși i-a colonizat. Said ne avertizează încă din 1978 de faptul că occidentalul de azi „se teme că musulmanii (sau arabii) vor cuceri lumea”[12]:
„Bătrâna Bat Ye’or are dreptate cu fantasma ei privind complotul Eurabia (…). În câteva dintre lucrările ei (Eurabia, Islam and Dhimmitude), denunță un acord, pus la cale de anumite instanțe europene și de țările arabe, care are ca scop supunerea Europei față de lumea arabă, prin formarea unei noi entități numite Eurabia.”[13]
Întruchipare a acestui scenariu apocaliptic, noul președinte al Franței are aspirații dincolo de prezidențialele proaspăt câștigate:
„Indiscutabil, marele lui reper este Imperiul Roman – iar construcția europeană, după el, nu reprezintă decât o cale de a împlini această tradiție milenară. Axa majoră a politicii lui externe va fi deplasarea către sud a centrului de greutate al Europei (…). Primele țări susceptibile să se alăture acestei construcții europene vor fi desigur Turcia și Marocul; vor urma Tunisia și Algeria. Pe termen lung, va veni și Egiptul (…). Adevărata ambiția e lui Ben Abbes este ca, în cele din urmă, să ajungă președintele ales al Europei, al unei Europe lărgite incluzând țările bazinului mediteranean.”[14]
Cine poate fi „de vină” pentru un astfel de scenariu, despre care autorul însuși a afirmat, în interviul citat mai sus, că îl consideră plauzibil? Cele două mari instanțe ale actului democratic (exceptând candidatul în sine): masa de votanți și partidele care i-au susținut ascensiunea.
Pe de o parte, populația franceză a fost convinsă să voteze cu Frăția Musulmană pentru a alege „răul cel mai mic” – alternativa ar fi fost o candidată de extremă dreapta, într-o perioadă în care extremiștii de acest profil recurgeau frecvent la acte violente în semn de protest. În contrapondere, Ben Abbes s-a prezentat ca un moderat. A marșat pe ideea că „nu dorea să aducă atingere sistemului căruia îi datora totul, inclusiv onoarea supremă de a se supune votului poporului francez”[15]. Gândindu-se la alegătorii francezi care l-ar vota pe candidatul musulman, protagonistul nostru, François, își spune: „Probabil că unor oameni care au trăit și au prosperat într-un anumit sistem social le este imposibil să-și închipuie punctul de vedere al celor care, neavând niciodată ceva de așteptat de la acest sistem, își propun să-l distrugă, fără vreo apăsare”[16]. Regăsim aici, încă o dată, dimensiunea distructivă cu care este asociată figura islamică în actualitate. Odată intrat în funcție, aparența unui exercițiu democratic prin mandatul lui Abbes este numită de către narator o „vânzoleală superficială”[17].
Houellebecq construiește un personaj oriental care se încadrează profilului coagulat de Said prin radiografia cinematografiei vestice: „În filme și la televizor, arabul este asociat fie cu perversitate, fie cu o necinste sângeroasă (…), capabil, într-adevăr, de intrigi inteligent de întortocheate, dar esențialmente sadic, perfid, josnic. (…) Liderul arab poate fi adesea văzut mârâind la eroul vestic capturat și latânăra blondă”[18].
Pe de altă parte, este construită imaginea unor partide istorice franceze anchilozate de corectitudinea politică, în capacitatea de a face față „pericolului” islamic, care devine astfel iminent: „Partidul Socialist a cedat în cele din urmă în privința Educației, a ajuns la un acord cu Frăția Musulmană și orientarea sa antirasistă a reușit să predomine asupra celei laice”[19]. Vedem aici cum antirasismul este asociat cu incapacitatea de reacție și cu eșecul de a proteja valorile autohtone. „Paralizată de antirasismul ei structural, stânga fusese încă de la început incapabilă să lupte sau chiar să vorbească despre asta”[20].
Restructurarea socială sub un regim islamic începe cu Educația, așa cum prevesteau personajele mai informate de dinainte de alegeri:
„Școala republicană va rămâne neschimbată, deschisă tuturor – dar cu mult mai puțini bani, bugetul Educației va fi redus cu cel puțin o treime (…). În paralel, va fi implementat un sistem de școli musulmane private. Desigur, într-un răgaz foarte scurt, școala publică se va devaloriza.”[21]
Tranziția diferă pentru cetățenii societății franceze, în funcție de orientarea spirituală. Catolicii sunt întâmpinați cu blândețe, din convingerea că sunt cei mai ușor de convertit la Islam: „pentru ei, catolicii sunt niște credincioși, iar catolicismul este una dintre religiile Scripturii; se cuvine doar ca ei să se convertească la islam: iată adevărata viziune musulmană asupra creștinătății, viziunea originară”[22]. Ateii nu beneficiază de același nivel de bunăvoință: „adevăratul dușman al musulmanilor, lucrul de care se tem și pe care îl urăsc cel mai mult, nu este catolicismul, ci secularismul, laicitatea, materialismul ateu”[23]. Dar nici chiar ateii nu întâmpină aceleași riscuri, în noul trai, precum ar întâmpina-o evreii într-o Franță islamizată:
„Există, prin urmare, anumite tendințe minoritate în cadrul Frăției Musulmane care ar dori exercitarea unor măsuri represive asupra evreilor (…). Poate că totuși, din când în când, le va da frâu liber extremiștilor; deși crede cu sinceritate că va obține convertiri masive în rândul creștinilor, își face puține iluzii în privința evreilor.”[24]
Acest raport de ură între musulmani și evrei care este imaginat aici nu reprezintă un caz izolat. Așa cum remarcă Said, el este central în conștiința occidentalului și a orientalistului: „«Ce unește oamenii Orientului Mijlociu?» Răspunsul dat fără ezitări este următorul: «Veriga ultimă este ostilitatea arabului – ura – față de evrei și față de națiunea Israelului»”[25].
Protagonistul romanului pierde postul de profesor universitar de literatură la Sorbona la scurt timp după ce rezultatele alegerilor prezidențiale sunt anunțate. Sorbona se islamizează, renunță la toți profesorii de sex feminin și la cei care fie nu sunt deja musulmani, fie refuză să se convertească. Promovările, în acest nou sistem, survin în funcție de supunerea față de el și nu în funcție de competențele profesionale. Astfel, noul rector al Universității devine un profesor mediocru, ce a avut norocul să se declare simpatizant al Islamului cu ceva timp înainte de alegeri și care s-a convertit imediat după, adoptând inclusiv sistemul poligamic de trai (cea mai tânără soție a lui având 15 ani). Inițial dezolat de această nouă imagine a Sorbonei, François se consolează cu pensia lui de aproape 4.000 de euro, aceeași pe care ar fi primit-o la 65 de ani, în urma experienței integrale de muncă.
Houellebecq nu poate să conceapă un sistem de învățământ islamic care să se ridice la nivelul calității autentic franceze („Era totuși limpede că nivelul învățământului scăzuse”[26]). De asemenea, autorul scapă din vedere că Islamul, în fapt, nu interzice ca femeile să fie profesoare[27], reproducând stereotipurile legate de restrictivitatea regimurilor politice din anumite țări cu o populație majoritar islamică.
Nu în ultimul rând, romancierul eșuează să explice cum, într-o țară în care aproape 50% din populație este formată din femei (32 milioane din 69 milioane de oameni), acestea ar vota cu atâta ușurință pentru o schimbare de regim în direcție patriarhală, sau ar accepta-o cu aceeași ușurință, odată ce ar începe să se manifeste. Populația masculină ar fi momită cu promisiunea poligamiei, a soțiilor tinere și supuse, a supremației de gen, însă conștiința masculină a autorului scapă din vedere o reacție plauzibilă în rândul franțuzoaicelor. De altfel, Houellebecq are o viziune destul de superficială și stereotipică atât asupra figurii femine orientale, cât și a celei occidentale. Își ia libertatea să le pună în oglindă în câteva rânduri, după cum urmează:
„Îmbrăcate, la vreme de zi, cu impenetrabilele burka negre, sauditele bogate se preschimbau seara în păsări ale paradisului, se împodobeau cu corsete, cu sutiene brodate, cu colanți, cu chiloței minusculi, ornați cu dantele multicolore și cristale; exact pe dos decât occidentalele, șic și sexy în timpul zilei pentru că statutul social le-o impune, dar care seara, ajungând acasă, cad late și renunță, sleite, la orice formă de seducție, trăgându-și pe ele țoale comode și informe.”[28]
Receptarea critică a remarcat, la rândul ei, aceste aspecte, la scurt timp după publicare. Autorul a fost acuzat că promovează perspective misogine. Erik Martiny subliniază că „ierarhia de gen este prezentată în roman ca fiind coloana vertebrală a unei societăți sănătoase, stabile”[29]. Lydia Kielsing afirmă că romanul conține o clară „corelare a valorii unei femei cu viabilitatea ei sexuală”[30]. Nu în ultimul rând, femeile islamice sunt asociate, în acest imaginar occidental de factură masculină, cu un soi de infantilism psihic:
„Sub regim islamic, femeile – mă rog, cele care erau îndeajuns de arătoase încât să trezească poftele unui soț bogat – puteau practic rămâne copile până la sfârșitul vieții. Curând după ce părăseau copilăria, deveneau ele însele mame, și se adânceau din nou în universul infantil. Copiii lor creșteau, deveneau bunici și uite-așa le trecea viața. Mai rămâneau doar câțiva ani în care să-și cumpere lenjerie sexy, schimbând jocurile de țânci cu jocurile sexuale, între care, de fapt, nu era nicio diferență. Desigur, își pierdeau autonomia, dar fuck the autonomy.”[31]
Dând curs romanesc acestui scenariu, Houellebecq s-a întrebat cum ar putea un occidental să-și aleagă o soție ce-și ascunde propriul trup sub hijab. Proaspăt convertit la Islam, nativul francez ar fi obișnuit să vadă corpul femeii alese măcar în contururile generoase prilejuite de îmbrăcămintea vestică, înainte să o dorească într-un angajament pe viață. Pentru o astfel de dilemă, autorul a găsit și o soluție, oferită protagonistului de un alt personaj, mai obișnuit cu subterfugiile convertirii:
„S-a constatat că toți bărbații aflați în situația de a alege, fac exact aceleași alegeri. Ceea ce a impulsionat majoritatea civilizațiilor, și în special pe cea musulmană, să creeze meseria de pețitoare. E o profesie foarte importantă, rezervată doar femeilor foarte înțelepte și cu o experiență foarte vastă. Ele au evident dreptul ca, în calitate de femei, să le vadă goale pe tinere și să recurgă la un fel de evaluare, coroborând fizicul acestora cu statutul social al viitorilor soți.”[32]
- Concluzii
Romanul lui Michel Houellebecq, Supunere, a stârnit imediat interesul publicului și reacțiile criticilor din motive ușor de înțeles. Este reprezentativ pentru o multitudine de temeri ale populației franceze și nu numai (pot fi găsiți suficienți numitori comuni cu perspectiva americană și cu cea britanică asupra acelorași teme). Romanul trădează, pe de o parte, paranoia vestică cu privire la destabilizarea propriului sistem de valori, și mai ales de puteri, de către orientalul musulman („suntem indigenii Europei, cei dintâi ocupanți ai acestor meleaguri și refuzăm colonizarea musulmană”[33]). Pe de altă parte, acuză latența unei alte frici: de a fi considerat rasist sau politic incorect, ori de a lua măsurile greșite în păstrarea echilibrului dintre autohton și străin – o frică ce, consideră Houellebecq, riscă să paralizeze aparatul politic și autoritățile într-o manieră dezastruoasă. Cât de „realiste” ni se par previziunile romancierului, comparat în Le Mondecu Huxley și Orwell, depinde de câte stereotipuri am internalizat și de măsura în care educația noastră privind civilizațiile musulmane provine dintr-un contact cât mai puțin mediat cu acestea, ori din mass-media.
Bibliografie:
Bourmeau, Sylvain, 2015, „Scare Tactics: Michel Houellebecq Defends His Controversial New Bok”, în The Paris Review, 2 ian.
Doyle, Rob, 2015 „Review: Submission, by Michel Houellebecq”, în TheIrish Times, 12 sept.
Houellebecq, Michel, 2017, Supunere, ed. Humanitas Fiction, București
Kakutani, Michiko, 2015, „Review: Michel Houellebecq’s ‘Submission’ Imagines France as a Muslim State”, în The New York Times, 03 nov.
Kiesling, Lydia, 2015, „The Elegant Bigotry of Michel Houellebecq”, în Slate, 06 oct.
Martiny, Erik, 2015, „The Atheist’s Burden”, în The London Magazine, 27 iul.
Poole, Steven, 2015, „Soumission by Michel Houellebecq review – much more than a satire on Islamism”, în The Guardian, 09 ian.
Said, W. Edward, 1997, Covering Islam. How the Media and the Experts Determine How We See the Rest of the World, Vintage Books, New York, p. 41 – versiune mobi
Said, W. Edward, 2003, Orientalism, Penguin Classics, England
http://www.answering-christianity.com/bassam_zawadi/women_as_teachers.htm
Supunere de Michel Houellebecq
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
Traducerea: Daniel Nicolescu
Anul apariției: 2015
Nr. de pagini: 296
ISBN: 978-973-689-925-6
Cartea poate fi cumpărată de aici.
[1]„France is not Michel Houellebecq . . . it’s not intolerance, hatred, fear” – trad. proprie
apud Doyle, Rob, „Review: Submission, by Michel Houellebecq”, în TheIrish Times, 12 sept. 2015
[2]„There is a way in which Submission is not, strictly speaking, Islamophobic” – trad. proprie
Kiesling, Lydia, „The Elegant Bigotry of Michel Houellebecq”, în Slate, 06 oct. 2015
[3]„arguably, not primarily about politics at all. The real target of Houellebecq’s satire — as in his previous novels — is the predictably manipulable venality and lustfulness of the modern metropolitan man, intellectual or otherwise” – trad. proprie
Poole, Steven, „Soumission by Michel Houellebecq review – much more than a satire on Islamism”, în The Guardian, 09 ian. 2015
[4]„plays on French fears of terrorism, immigration and changing demographics” – trad. proprie
Kakutani, Michiko, „Review: Michel Houellebecq’s ‘Submission’ Imagines France as a Muslim State”, în The New York Times, 03 nov. 2015
[5]„I can’t say that the book is a provocation — if that means saying things I consider fundamentally untrue just to get on people’s nerves. I condense an evolution that is, in my opinion, realistic” – trad. proprie
apud Bourmeau, Sylvain, „Scare Tactics: Michel Houellebecq Defends His Controversial New Bok”, în The Paris Review, 2 ian. 2015
[6]Houellebecq, Michel, 2017, Supunere, ed. Humanitas Fiction, București, p. 11
[7]„the canonical Orientalist opinion that the Semites never produced a great culture” – trad. proprie
Said, W. Edward, 2003, Orientalism, Penguin Classics, England, p. 289
[8]Houellebecq, Michel, 2017, Supunere, ed. Humanitas Fiction, București, p. 28
[9]Ibidem, p. 82
[10]“it is interesting that even when the Orient has uniformly been considered an inferior part of the world, it has always been endowed both with greater size and with a greater potential for power (usually destructive) than the West” – trad. proprie
Said, W. Edward, 1997, Covering Islam. How the Media and the Experts Determine How We See the Rest of the World, Vintage Books, New York, p. 41 – versiune mobi
[11]Houellebecq, Michel, 2017, Supunere, ed. Humanitas Fiction, București, p. 152
[12]„a fear that the Muslims (or Arabs) will take over the world” – trad. proprie
Said, W. Edward, 2003, Orientalism, Penguin Classics, England, p. 287
[13]Houellebecq, Michel, 2017, Supunere, ed. Humanitas Fiction, București, p. 156
[14]Ibid., p. 155-156
[15]Ibid., p. 107
[16]Ibid., p. 56
[17]Ibid., p. 199
[18]„In the films and television the Arab is associated either with lechery or bloodthirsty dishonesty (…), capable, it is true, of cleverly devious intrigues, but essentially sadistic, treacherous, low. (…) The Arab leader can often be seen snarling at the captured Western hero and the blond girl” – trad. proprie
Said, W. Edward, 2003, Orientalism, Penguin Classics, England, p. 287
[19]Houellebecq, Michel, 2017, Supunere, ed. Humanitas Fiction, București, p. 144
[20]Ibid., p. 152
[21]Ibid., p. 84
[22]Ibid., p. 154
[23]Ibid., p. 154
[24]Ibid., p. 155
[25]“«What links the people of the Middle East together?» The answer, given unhesitatingly, is, «The last link is the Arab’s hostility – hatred – toward the Jews and the nation of Israel” – trad. proprie
Said, W. Edward, 2003, Orientalism, Penguin Classics, England, p. 287
[26]Houellebecq, Michel, 2017, Supunere, ed. Humanitas Fiction, București, p. 262
[27] http://www.answering-christianity.com/bassam_zawadi/women_as_teachers.htm
[28]Houellebecq, Michel, 2017, Supunere, ed. Humanitas Fiction, București, p. 91
[29]“gender hierarchy is presented in the novel as the essential backbone to a healthy, stable society” – trad. proprie
Martiny, Erik, „The Atheist’s Burden”, în The London Magazine, 27 iul. 2015
[30] “correlation of women’s worth with their sexual viability” – trad. proprie
Kiesling, Lydia, „The Elegant Bigotry of Michel Houellebecq”, în Slate, 06 oct. 2015
[31]Houellebecq, Michel, 2017, Supunere, ed. Humanitas Fiction, București, p. 225
[32]Ibid., p. 289
[33]Ibid., p. 68
