„Existența noastră se poate încheia în această apoteoză” – Scaunele în regia lui Vlad Mugur

A patra în ordinea scrierii dintre piesele lui Eugène Ionesco, Scaunele pare a se constitui într-un soi de răgaz scriitoricesc – de această dată scriitorul nu-și propune să mai fie la fel de acid ca în primele trei piese, ba chiar se lasă bântuit de tot felul de nostalgii, pe care le convertește în surse de conflict. Dar, mai mult ca niciodată, acest conflict va fi unul interior, profund internalizat, conștientizat până la capăt și, de ce nu, poate că și asumat, dar această asumare depinde foarte mult de viziunea regizorală. Impresia mea este că Ionesco a fost generos față de oamenii de teatru aici, le-a dat multe perspective și multe chei de interpretare, de care se pot folosi sau nu, după cum consideră. Dacă-mi permit o mică șaradă – câte scaune sunt în scenă, atâtea chei de interpretare, atâtea viziuni regizorale posibile.

Bătrâna și bătrânul; Semiramis și mareșalul de imobil. Un cuplu care pare că îmbătrânește subit, brusc, sub ochii spectactorilor. Dacă la primele scene, bătrâna părea să fie de o vârstă incertă, în floarea vârstei, dar cu spatel drept și privirea limpede, cu o oarecare siguranță de sine, după intrarea în scenă a consortului, transfigurarea este evidentă și bruscă, semn că cei doi au o viață lungă împreună, au trecut prin o mulțime de întâmplări, au ce-și povesti unul altuia, dar și împreună lumii. Regizorul imprimă acest efect atât de autentic printr-un subtil joc de lumini și printr-o învecinare deloc întâmplătoare a personajelor cu unul sau altul dintre elementele de decor. Cu ajutorul acestei asocieri și a permutării celor doi prin scenă, dintr-o parte în alta a ei, lăsând loc cât cuprinde între ei (preț de două-trei scaune amplasate la distanțe rezonabile unul de celălalt) se construiește sub ochii spectactorilor o mare istorie, dar și mica istorie, a vieții celor doi. Metafora istorică capătă sens numai dacă o raportăm continuu la personaje, de aceea și decorul e unul prăfuit, învechit, parcă acum coborât dintr-un pod plin de amintiri (valoroase) și compus din obiecte de care (nu) ți-e teamă să te atingi. Pentru bătrână fiecare obiect are sonoritate specifică, în schimb el pare că e mai atent la zgomotul lumii de afară, de dincolo de pereții casei, de acolo de unde a și venit. Se completează și pe acest plan cei doi, poate că de aceea au rezistat împreună atâția ani. Jocul lor de-a istoria, de-a invitații nepoftiți (dar doriți) devine consistent și plurisemantic din momentul în care asediul se transformă dintr-o sursă de dezordine într-una a unei noi ordini. Iar responsabilă cu noua ordine este ea, amfitrioana, Semiramis. Ea mânuiește sfoara, astfel încât oaspeții/scaunele par prinși în chingile istoriei. Și ca efectul să fie cu sens până la capăt, bătrâna devine o Themis, cu ochii acoperiți de sfoară, dar cu capetele acesteia prinse bine în mâini. Este și momentul în care bătrâna pare că a întinerit brusc, este din nou plină de vitalitate, dornică de acțiune/schimbare, plină de avânt revoluționar.

Dialogurile dintre cei doi devin concrete, cu miez, ai impresia că toate aluziile cu privire la unul sau altul dintre evenimentele definitorii pentru schimbările istorice sunt aduse în scenă printr-un tertip simplu, dar de efect. Mutarea continuă de accent când pe personaje, când pe spațiul dintre cei doi (care astfel devine un personaj în sine, pentru că spațiul istoric este un concept foarte important pentru analiștii istorici) se face într-un ritm foarte alert, dat de muzica de fond. O muzică atât de potrivită, încât îți vin în minte filmele lui Alfred Hitchcock sau filmele noir. Rar mi s-a întâmplat să urmăresc un spectacol montat atât de filmic, în care imaginea dictează, iar personajele se supun.

Un joc continuu de planuri, ale căror purtătoare devin personajele însele. Nicio o suprapunere nefirească, nicio confruntare eșuată, niciun dialog întâmplător sau nesusținut adecvat de gestică și mișcare. În felul acesta bătrâna și bătrânul întineresc brusc, după care îmbătrânesc accelerat, decadele se succed pe chipurile lor asemenea vitezei marii istorii caracteristică ultimelor două secole. Scaunele care umplu la refuz centrul scenei devin personaje de sine-stătătoare, unele sunt mai vechi, altele scârțâie rău, cu tapițerii rupte, fără spătare sau cu vopseaua scorojită. Scaune pe care autografele oratorului devin mărci de autenticitate. Oratorul este cel care le dă valoare, de aceea la final ele rămân acolo, pe scenă, încremenite în timp.

Fiindcă am pomenit de Orator, magistral regizată intrarea lui în scenă și excelent compus personajul dintr-un joc ambivalent de replici, situare în spațiu și elemente de costum. Un personaj complex și profund, deci deloc pasager, cu o Umbră transformată în personaj ad-hoc, proiecția acesteia pe peretele din spatele scenei căpătând valoarea unui martor tăcut, imparțial (umbra nu se amestecă printre scaune, ci este dincolo de ele, cumva deasupra situației, semn că cineva va trebui să povestească despre toate cele întâmplate așa cum au fost). Tandemul Magda Stief – József Bíró este completat de Áron Dimény într-un mod firesc, ca și cum era nevoie de el acolo, între cei doi, ca și cum ar fi fost chemat îndelung, poftit să șadă pe unul sau altul din scaunele (rezervate special pentru el) din scenă. E o nevoie de ancorare a istoriilor mici, personale, în marea istorie, una care se face prin intermediul terțului, a Oratorului.

O viziune regizorală filigranată, în care fiecare gest și element de costum concură la crearea unui spectacol din care nu vrei să ieși. Cred că este unul dintre cele umane spectacole absurde, în care oamenii nu mai par deloc marionete, paradoxul devenind astfel cheie de interpretare. E unic felul cum regizorul se folosește de metaforă; în felul acesta personajele ajung să se compună sub ochii celor din sală, din mici și rafinate detalii care spun ceva despre istoriile lor personale, despre trecutul lor comun. Un spectacol în care Magda Stief fascinează de la primul gest și până la ultima mutare de scaun, József Bíró pare când jucăuș, pus pe șotii, când amator de marea fugă din fața istoriei. Iar Áron Dimény este magistral atunci când rezumă într-o suită de replici rostite prin intermediul limbajului mimico-gestual (folosit de surdo-muți); da, în fața istorie de multe ori rămânem muți de uimire și surzi la adevăratele semnale de alarmă (pe care fie nu le auzim deloc, fie le auzim prea târziu). E un final care dă sens noirului care planează de la început și până la final peste toate cele întâmplate în scenă. Și, de fapt, ce s-a întâmplat? La ce-am asistat? Cât de mari (sau mici) devenim în fața istoriei? Cât de glorios ne este trecutul? Cât de luminos viitorul? Cine ne va duce povestea mai departe? Ce nume vom lipi de fiecare scaun în parte? Dar voi câte scaune aveți în casă? Sunt suficiente, ajung pentru toți musafirii, poftiți sau nepoftiți? Imposibil de uitat spectacolul lui Vlad Mugur!