Tartuffe și războiul cu natura umană

Marea provocare atunci când îți propui să montezi un text scris acum 400 de ani este însuși textul. Cum să faci să nu sune penibil sau forțat versurile, sau cum să faci astfel încât mesajul chiar să ajungă (fără întârzieri care să vicieze înțelegerea actului artistic în sine) la spectactori. De aceea este necesară, din când în când, și o reactualizare a traducerii textului, pentru că, se știe, limba este în continuă schimbare și fondul lexical suferă continue modificări de fond, de care trebuie ținut cont, vrem sau nu vrem. Dacă vrei să cucerești noile generații de spectactori cu texte scrise acum sute de ani atunci de la text – reinventarea lui – trebuie plecat. Ceea ce a făcut și Alexandru Mâzgăreanu, regizorul spectacolului Tartuffe de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Traducerea îi aparține lui Doru Mareș, unul dintre cei mai buni traducători din limba franceză de la ora actuală, recent recompensat pentru ceea ce face de către revista Observator Cultural. Numai că, surpriză, tot am auzit niscavai stridențe (de exeemplu, un „Hai, pa!” atât de tare rostit de Valentin Cristian Terente în mijlocul unei scene, încât mi-a zgârâiat urechile) pe care tind să le atribui mai degrabă regizorului decât traducătorului (se prea poate să fie o prejudecată, dar am observat la tinerii regizori români o mică obsesie pentru intervenția personală pe text, ceea ce nu le reușește întotdeauna, din rațiuni ce nu se cer detaliate aici).

Molière e iubit pentru felul cum a adus comedia de moravuri pe culmi greu de atins de confrați (congeneri sau nu). Și tocmai acest rafinament al scriiturii îl face abordabil și astăzi. Căci, da, moravurile au cam rămas, în ciuda unei dezvoltări culturale și/sau a civilizației. Natura umană în sine e recognoscibilă, tocmai pentru că există acest tipar, în interiorul căruia, cel mult, putem face permutări de interes sau de prevalență ce țin de un anumit context spațio-temporal. De aceea Tartuffe prinde și astăzi la marele public, fie el statornic și mare iubitor al Thaliei, fie novice sau doar amator de relaxare/distracție. Familia a cărei bună orânduială vine Tartuffe să o destabileze, este, pe fond, vicioasă, asta vrea, de fapt, Molière să ne atragă atenția. Tare sociale precum ipocrizia, naivitatea, viclenia există în orice familie, numai că depinde de noi dacă le minimalizăm (până la dispariția totală), sau, din contra, le exacerbăm până când contribuie decisiv la dispariția familiei/comunității ca atare. Alexandru Mâzgăreanu a pus accentul exact pe acest aspect, introducându-l pe Tartuffe în scenă sub forma talouri uriașe, de un kitsch strident și opulent; scena este acaparată de acele tablouri aflate la limita dintre icoană și portret de familie, înzorzonate din toate punctele de vedere și care fac, în acelați timp, trimitere și la ceremoniile de venerare specifice catolicilor din lumea hispanică. E o dimensiune a globalizării aici surprinsă destul de bine la nivel scenic de regizor, care s-a folosit de puține mijloace scenice, dar cărora le-a dat maxim de efect. Contrapunctul este dat de rafinamentul costumelor personajelor, de-o eleganță demnă de catwalk-urile marilor case de modă și care susțin stilistic trăsăturile de fond ale fiecărui personaj în parte. E un principiu vechi, acela că „haina face pe om”, de care regizorul ține cont și pe care-l aduce în scenă sub forma unui instrument care să pună în valoare trama. Iar mobilitatea elementelor mari de decor contribuie ca o ultimă piesă din puzzle, cea fără de care acesta n-ar fi fost complet nicicum, dar nici spectacolul n-ar fi fost unul închegat sau încleiat în jurul mesajului de fond: cu propriile noastre defecte noi trebuie să ne luptăm, înaintea oricui altcuiva.

Emilian Oprea

Toată această construcție a spectacolului, atent gândită de regizor, cerea o trupă de actori pe măsură. În mare parte, „visul” i s-a împlinit, numai că ce-am văzut pe scena Teatrului de Stat din Constanța (reprezentația urmărită de mine a fost parte din Festivalul Internațional de Teatru MITURILE CETĂȚII, ediția a IV-a) a fost o trupă de actori inegali din punct de vedere valoric, ceea ce a dus și la variații mari între scene din punctul de vedere al nivelul calității; unele scene (mai ales debutul) au fost destul de previzibile, cu nivel de energie destul de jos, în altele s-a simțit faptul că versificația specifică lui Molière dă de furcă, mai ales dacă actorii vin după o stagiune destul de încărcată (dar asta n-ar fi trebuit să fie o problemă pentru niște profesioniști cu state vechi cum sunt cei de la „Maria Filotti”); de asemenea, au fost destul de multe stridențe de joc date din dorința de a apăsa până la refuz pedala stridenței, ceea ce a dus șa tușe grosiere de personaj. Valentin Cristian Terente un pic prea dezlănțuit (dar, altfel, excelent în rol), Emilian Oprea desfătându-se la nivel de joc (mai puțin atent la versuri, în schimb), Liviu Pintileasa ponderat în atitudine, ceea ce dat o notă bună scenelor în care a apărut. Dintre actrițe, Corina Borș mi s-a părut a fi cea mai în formă dintre toate, poate și pentru că nu a avut prea multe bâlbe, dar nici n-a ratat vreo intrare. Per ansamblu, spectacolul a fost unul bun (spre foarte bun), care a cucerit sala, spectactorii răsplătindu-i cu aplauze la scenă deschisă pe toți actorii din distribuție.