„Sus e numele meu, Ila!” – a trăi pentru a-ți înțelege viața

Andreea Ionescu-Berechet este scenaristă și profesor asociat la Universitatea din București, Facultatea de Litere. A lucrat în televiziune ca reporter, producător, scenarist. De asemenea, are un doctorat în Cinematografie și Media. A publicat și două cărți de nonficțiune: Divele lui Stalin și Diva socialistă. În literatură, debutează cu romanul Sus e numele meu, Ila!, publicat în 2025 la Editura Corint, în colecția Corint Fiction, coordonată de Ana Antonescu.

Romanul este dedicat memoriei bunicii autoarei, pictorița Constanța Stratulat și, nu întâmplător, protagonista, Ileana Iordăchescu, este o pictoriță, o mare artistă în devenire, singura fată admisă în anul ei pentru studii superioare în domeniul artelor frumoase. Volumul este construit pe mai multe planuri narative, pornind de la cel socio-istoric și cultural la cel personal și interpersonal, Andreea Ionescu-Berechet reușind să le îmbine armonios pe toate, să le omogenizeze narativ pentru a oferi un tablou de ansamblu, o poveste cu multe nuanțe conturată într-o perioadă a marilor provocări. Fundalul istoric și social este sfârșitul Primului Război Mondial și debutul perioadei interbelice. Ulterior, explorează cu mare tenacitate straturile perioadei dintre cele două războaie mondiale. O familie numeroasă, o văduvă de război și necesitatea acesteia de a-și menține statutul social pe fundalul marilor pierderi și lipsuri, chiar dacă asta însemna să renunțe la unul dintre copii, iar apoi, rând pe rând, la toate celelalte fete. Imaginea publică era mai importantă decât esența lucrurilor, o parte semnificativă a mentalității epocii respective. Prima plecată este micuța Ileana Iordăchescu, Ila, dată la un orfelinat pentru copiii văduvelor de război, cel aflat sub patronajul Reginei și de sub ascultarea instituției Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române.

Plecarea marchează pentru Ila o rană adâncă a abandonului, un brânci în necunoscutul care simte că o înghite, o obligă să vadă partea întunecată a vieții înainte de a fi pregătită să o înțeleagă. Ila pășește pe un nou drum, cel care o va transforma definitiv, care o va scoate din canoanele timpurilor, pentru că suferința schimonosește suflete crude, rănile fizice le adâncesc pe cele emoționale. Ileana luptă cu amintirile, dorurile, foamea și supărarea de a fi prima la care mama sa renunță, trăiește modelată de aceste stări ani în șir.

Cel mai mult îmi era foame. O foame constantă care mă însoțea clipă de clipă. Mai puternică decât supărarea, mai puternică decât rușinea de a fi tocmai eu cea aleasă să fiu izgonită. Deși aș fi vrut să nu mă mai gândesc la casa de unde fusesem alungată, locuri de acolo îmi reveneau în memorie doar ca să îmi ilustreze foamea.

Din acest punct, cartea devine un bildungsroman care urmărește evoluția acestui personaj, a cărui forță se va simți din ce în ce mai accentuat până la final. Condiția orfanului este apăsătoare, transformatoare. Educația brutală, realizată prin tortură fizică și psihică, înăsprește sufletul, îl împietrește pentru totdeauna. Gândul de a nu fi iubit cu adevărat, de a fi o ființă de care oricine se poate debarasa oricând, inclusiv propria mamă se transformă într-o identitate, într-o primă natură. În acest loc al aparențelor, al adevăratului iad, Ila îl citește pe Hector Malot, se identifică cu personajul din carte, ea fiind „Singură pe lume” și așa va rămâne până la final, un lup singuratic. Își simte transformarea și ruptura de cea care a fost.

Acum eu, Ila cea de azi, bandajată, urâtă și slabă e o străină care s-a îndepărtat, nu mai vrea la ușa aia, nu mai vrea nici acceptarea, interesul sau stima nimănui, nu mai vrea nici desenele, toate sunt niște jocuri de copii […] Nu te ai decât pe tine, Ila, îți țiuie urechile de liniște și vânt, și ți s-au încleștat fălcile.

Amintirile se estompează în fața durerii sale, melancolia vremurilor copilăriei de acasă devine o nălucă, trebuie îndepărtate, încuiată în locul de unde s-a născut. În orfelinat nu e loc pentru așa ceva, acest loc are menirea de a șterge umanitatea și de a o înlocui, sistematic, cu forme complexe ale corecției. Toate acestea se leagă printr-un jurământ:

Sus e numele meu, Ila, de toți iubită și mult îndrăgită. Sus e numele meu, Ila, de toate ferită și bine păzită! Ferește, oprește tot răul făcut, de la mine să se ducă!

Legământul este ca un ritual al trecerii unui prag existențial, semnul sub care își va duce existența mai departe.

Ila reușește să evadeze din spațiul propriei corporalități și al propriei minți prin desen, devenind o imaginatoare de spații văzute de mine și care își schimbau forma după stările mele. Lumea imaginată este infinită, granițele sunt estompate definitiv, Ila desenatoarea este o altă identitate a Ilei, elevă a orfelinatului. Își înghesuie sufletul în cotloane doar pentru a mai păstra măcar câteva rămășițe din el. Odată eliberată în artă și cuvinte, fata se răzvrătește împotriva ideii de dreptate, de moarte, împotriva claustrofobiei lumii din jurul ei. Oamenii nu sunt egali nici în fața vieții, dar nici în fața morții. Care dreptate, unde e dreptatea în război, în moartea la întâmplare? Și unde e adevărul, în coșciugul acela gol? Ila se mai roagă doar mecanic, regizat, nu era decât noroiul de sub gheață. E confuză, nu mai poate crede în divinitatea oarbă, dar nici nu poate rămâne singură în fața spaimei difuze, repetă rugăciunile ca un gest fizic și atât.

Fata este obișnuită să piardă oameni, convingeri, amintiri și vine momentul când o pierde și pe Agatha, prietena ei din orfelinat. Aceasta se eliberează, iar datorită vârstei scapă din acel loc. Rămân legăturile lor pe care Ila dorește să le mențină vii prin intermediul unor scrisori despre care nu știe dacă vor ajunge vreodată la destinatar, dar epistola este tot o metodă de evadare, cuvintele scrise spun ceea ce vocea sa nu mai poate rosti. Rămâne în așteptarea viitorului. Trecutul nu mai putea fi înțeles, așa că îl îngrop în tăcere și în nepăsare.

Vine momentul eliberării și pentru ea, fata trimisă la orfelinat de mama sa văduvă de război, de o mamă despre care ani în șir nu a știut nimic, o mamă care nu a știut cum i-a fost arsă pielea metodic, sub tortura devenirii unei bune femei creștine, ascultătoare, docile, tocmai ce Ila nu mai putea fi. Toate o transformă într-o neîmblânzită, în femeia opusă oricărui tip de canon comportamental și vestimentar al vremurilor. În lumea din afară, deși zgomotoasă și aglomerată, se simte tot singură, ca un melc care își cară tot avutul în spinare, fără rădăcini, fără cuib, fără șansa de a-și alege o viață mai bună.

Oare lucrurile unei persoane, felul de a-și așeza cărțile, soiul lor îți pot aduce un portret chiar și vag al omului care este? […] Întorcându-mi din nou narcisist privirea către mine, încep din nou să mă necăjesc. Nu pot participa, sunt exclusă din acest joc. Eu nu am niciun loc și niciun obiect al meu. Hainele de pe mine sunt alese de Maria, au fost mai întâi ale ei, iar din dulap, ce a luat și mi-a dat, din nou, nu a fost alegerea mea. Cărți nu am, așa cum nu am niciun raft și niciun perete unde să îl atârn.

Însă drumurile o duc, pe firul artei, al picturii, într-un loc al celor fără rădăcini, al celor care luptă pentru o identitate, pentru un loc, în Dobrogea românească, în Dobrogea din România Mare, Cadrilaterul și Balcicul, locurile de dinaintea raptului teritorial din 1940. Această regiune a mozaicatului etnic, lingvistic, social, religios, cea în care antisemitismul și răutatea ies la suprafață prin acte extreme de violență. Paginile lunilor de vară petrecute de Ila în Dobrogea dezvăluie sensibilitatea artistică a autoarei care, pe lângă o solidă documentare istorică, dovedește și o exemplară punere în scenă a oamenilor și peisajelor. Andreea Ionescu-Berechet conturează din cuvinte ceea ce Ila conturează din culori, imagini fără cusur, o împletire armonioasă a esteticului, a frumosului peisajelor marine cu ura din oameni, un contrast izbitor. Lunga vară din Dobrogea reliefează și iubirile Ilei. Arzătoare, fizice, temporare, iubiri nimicitoare prin intensitatea lor, răvășitoare prin convingerea ei că nimeni nu îi poate rămâne alături prea mult timp. Nu a fost făcută pentru a fi iubită, ci pentru a se consola cu propria sa singurătate.

Mă uit pe geam, îmi văd chipul oglindit, și lănțișorul de alamă cu micul ornament de cheie furat îmi strălucește la gât. E prima mea bijuterie, pe care nu am primit-o, mi-am luat-o eu.

Romanul Sus e numele meu, Ila! este o apariție editorială de mare anvergură în literatura română contemporană. Cu ochiul scenaristului și talentul scriitorului, Andreea Ionescu-Berechet a scris o poveste din România Mare în care împletește, cu mare măiestrie, toate firele istorice, culturale, sociale și umane pe care le are la îndemână.

Sus e numele meu, Ila! de Andreea Ionescu-Berechet