Roman recomandat de Bookhub.ro
Traducere din japoneză de George T. Şipoş
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
Roman publicat în 1954, Sunetul muntelui este o naraţiune de o tainică perfecţiune a senzaţiilor evanescente, în care presimţirea morţii atrage o delicată pasiune târzie. Elegie existenţială intensă, aşternută pe hârtie cu o seninătate aparentă.
Puţine romane redau criza bătrâneţii atât de expresiv ca Sunetul muntelui. În portretul pe care i-l face unui om de afaceri trecut de şaizeci de ani, Yasunari Kawabata cartografiază, pe de o parte, diminuarea treptată a dorinţei acestuia de a trăi, surprinzând, pe de altă parte, zvâcnetul pasiunii care îi iluminează apropierea sfârșitului.
Fără putere în faţa degradării vieţii familiale şi a propriei fiinţe, Shingo se simte din ce în ce mai legat de tânăra lui noră, Kikuko. Nefericită în căsnicie, aceasta are o delicateţe care îi inspiră sentimente nelămurite. Splendorile fugitive ale naturii şi erotismul ambiguu al lui Kikuko îi oferă consolare, dar viaţa lui interioară e un freamăt continuu de intuiţii dureroase despre sine şi despre cei dragi. La adăpostul unei vieţi cotidiene marcate încă de tradiţie, fiecare dintre protagonişti îşi trăieşte solitar drama şi se împotriveşte zbuciumului iubirii şi al morţii.
„Constelaţiile fixe ale relaţiilor de familie, frumuseţile naturii permanent prezente, iubirea şi senzualitatea, orbitoare ori abia pâlpâind, toate elementele lumii ficţionale a lui Kawabata se întrepătrund în acest mare roman, care are ca efect fascinaţia încântătorie a unei drame nō.“
Saturday Review
„Sunetul muntelui este un roman perfect, limpede scris, precis, impregnat de un erotism subtil, care are exactitatea poeziei tradiţionale japoneze şi în care nimic nu este inutil şi nimic nu este definitiv.“
El Cultural
„Kawabata explorează Japonia secolului XX, deschisă către modernitate, dar în acelaşi timp dornică să-şi păstreze tradiţiile şi arta de a trăi.“
L’Express
„Un roman bogat, complex… Din întreaga literatura japoneză modernă, proza lui Kawabata se apropie cel mai mult de poezie.“
The New York Times Book Review
Yasunari Kawabata s-a născut la Osaka, în 1899. În 1924 a absolvit Universitatea Imperială din Tokyo. A debutat în 1925 şi doi ani mai târziu a devenit cunoscut prin nuvela Dansatoarea din Izu (Izu no odoriko; Humanitas Fiction, 2008, 2012). În 1948 şi-a câştigat definitiv notorietatea cu romanul Ţara zăpezilor (Yukiguni; Humanitas Fiction, 2015). Este primul scriitor japonez care primeşte Premiul Nobel, în 1968, motivaţia juriului fiind: „pentru măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esenţa spiritului japonez“. S-a sinucis în aprilie 1972, la mai puţin de doi ani după moartea prietenului său, scriitorul Yukio Mishima. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără Maestrul de go (Meijin, 1951; Humanitas Fiction, 2007, 2014), O mie de cocori (Senbazuru, 1952; Humanitas Fiction, 2015), Lacul (Mizuumi, 1954; Humanitas Fiction, 2012), Sunetul muntelui (Yama no oto, 1954; Humanitas, 2010), Frumoasele adormite (Nemureru bijo, 1960; Humanitas Fiction, 2014), Vechiul oraş imperial (Koto, 1962; Humanitas Fiction, 2009, 2015), Frumuseţe şi întristare (Utsukushisa to kanashimi to, 1964; Humanitas Fiction, 2013) şi romanul apărut postum, Păpădiile (Tanpopo, 1972; Humanitas Fiction, 2015). O selecţie din povestirile scrise de Kawabata între anii 1936 şi 1958 a fost publicată în colecţia de faţă sub titlul Valsul florilor în 2013.
- Fragment
Intră în grădina Shinjuku pe poarta principală.
Un anunţ lipit pe poartă informa că se pot închiria cărucioare de copii pentru preţul de treizeci de yeni pe oră şi rogojini de paie de la douăzeci de yeni pe zi în sus.
Înaintea lui mergea un cuplu de americani. Soţul ţinea în braţe o fetiţă, iar soţia ducea de zgardă un pointer german. Mai erau şi alţi oameni în grădină, în majoritate cupluri tinere. Numai americanii mergeau în pas de plimbare.
Shingo îi urmă în mod firesc.
Pe stânga, ceea ce păruse iniţial a fi un grup de pini foioşi se dovedi a fi un pâlc de cedri. Când venise la spectacolul de câini, sponsorizat de o organizaţie care lupta împotriva cruzimii faţă de animale, văzuse un grup de cedri impresionanţi, dar acum nu-şi mai amintea exact unde.
Pe dreapta erau indicatoare prin care copacii şi arbuştii erau identificaţi drept Oriental arbor vitae, pini şi altele asemenea.
Mergea la pas, gândindu-se că trebuie să fi ajuns înaintea lui Kikuko. O găsi însă pe o bancă sub un gingko, lângă iaz.
Întorcându-se către el şi ridicându-se pe jumătate, Kikuko îl salută.
— Ai ajuns devreme. Mai sunt încă cincisprezece minute până la patru şi jumătate. Shingo se uită la ceas.
— M-am bucurat aşa de tare când ai sunat, că am ieşit din casă aproape fugind. Kikuko vorbea repede. Nici nu pot să-ţi spun cât de bucuroasă am fost.
— M-ai aşteptat ceva timp, atunci? N-ar fi fost bine să pui ceva mai gros pe tine?
— Am puloverul ăsta din şcoală. O notă de timiditate i se strecură în voce. Nu mai am nici un fel de haine acasă. Şi nici nu-mi puteam permite să iau vreun chimono de-al soră-mii.
Kikuko era cea mai mică din cei opt copii, şi toate surorile ei erau măritate. Se referea probabil la vreuna dintre cumnatele ei.
Puloverul verde-închis avea mâneci scurte. Lui Shingo i se părea că-i vedea mâinile goale pentru prima dată în acel an.
Kikuko îşi ceru scuze într-o manieră destul de formală pentru că se dusese acasă la părinţi.
Shingo nu ştiu cum să-i răspundă:
— Vrei să vii acasă, la Kamakura? o întrebă cu blândeţe.
— Da, am tot vrut, răspunse ea simplu şi fără să stea pe gânduri. Umerii frumoşi i se mişcau cum se uita la Shingo. Ochiul nu-i surprinsese mişcarea, dar un parfum delicat veni dinspre ea şi-l luă prin surprindere.
— Shūichi a venit să te vadă?
— Da, dar dacă nu sunai dumneata…
I-ar fi fost greu să se întoarcă?
Propoziţia rămase neterminată, iar Kikuko ieşi din umbră.
Verdele copacilor uriaşi, atât de bogat, încât părea greu, părea să cadă pe gâtul subţire al figurii care se retrăgea.
Iazul era japonez, proiectat după regulile unei anume şcoli. Pe insula din mijloc, cu piciorul pe un felinar din piatră, un soldat străin glumea cu o prostituată. Mai erau şi alte cupluri pe băncile din jurul lacului.
Shingo o urmă pe Kikuko printre copaci, către partea dreaptă a lacului.
— Ce enorm e! se arătă el surprins de vastitatea care i se întindea în faţa ochilor.
— Te-a readus pe dumneata la viaţă, tată-socrule, spuse ea în mod vădit mulţumită de sine. Ţi-am spus că te va readuce la viaţă.
Shingo se opri lângă un moşmon de pe alee. Nu intră imediat pe gazonul care se întindea la nesfârşit.
— Ce pom splendid! Nimic nu-i stă în cale şi se întinde atât cât vrea, de la trunchi până la vârf.
Shingo era vădit impresionat de forma pe care o luase acel copac crescut în libertate şi care se dezvoltase natural.
— Ce frumos! Da, când am venit aici la expoziţia de câini, era undeva un rând de cedri care creşteau şi mi-i amintesc întinzându-se peste tot. Am vrut şi eu să cresc cu ei. Dar nu mai ştiu unde erau.
— Sunt către Shinjuku.
— Da, da. Atunci am venit dinspre Shinjuku.
— La telefon mi-ai spus că ai venit atunci să vezi o demonstraţie canină.
— Da, însă nu erau aşa de mulţi câini. Era un eveniment caritabil organizat de Societatea de Prevenire a Cruzimii împotriva Animalelor. Veniseră mai mulţi străini decât japonezi. Diplomaţi şi cei din forţele de ocupaţie, probabil. Indiencele erau cele mai frumoase femei, îmbrăcate din cap până-n picioare în pânze de mătase roşie sau albastră. La spectacol participau indieni şi americani. Pe vremea aia nu prea aveam parte de asemenea evenimente.
Vorbind, se îndepărtă de moşmon.
— Când ajungem acasă, să-mi aminteşti să scăpăm de trifoiul de sub cireş.
— Bine.
— Cireşul ăla nu l-am tuns niciodată. Îmi place aşa cum e.
— Are toate crenguţele pline de flori. Era în plină floare când ascultam bătăile clopotului de la templu. Ţi-aduci aminte? Luna trecută în timpul sărbătorii.
— Ce lucru mărunt! Mă bucur că ţi-l aduci aminte dumneata.
— Nu pot să uit. Şi apoi mai era şi uliul.
Se apropie de el. Ieşiră din umbra ulmilor impunători şi se îndreptară către pajişte.
Întinderea verde îl făcu pe Shingo să se simtă liber.
— Poţi să te-ntinzi aici. Parcă nici n-am mai fi în Japonia. Nici n-aş fi visat că un asemenea loc poate să existe în Tokyo.
Se uită la întinderea verde dinspre Shinjuku.
— Au fost foarte atenţi la vista. Pare chiar mai departe decât este în realitate.
— Ce-i aia vista? Kikuko folosise cuvântul în italiană.
— Un fel de privelişte, dacă vrei. Uite cât de bine se văd toate aleile, iar bordurile sunt curbate molcom.
Kikuko venise la grădină cu şcoala într-o excursie şi profesorul le spusese despre cum fusese gândită grădina. Întinderea de gazon cu copaci pe ea fusese proiectată în stilul grădinilor englezeşti.
Pe lângă cuplurile de tineri, mai erau şi alţi vizitatori în grădină. Stăteau la soare sau pur şi simplu pe iarbă, ori se plimbau de colo-colo. Erau şi copii, şcolăriţe în grupuri de cinci sau şase. Lui Shingo i se păru oarecum surprinzător şi nepotrivit faptul că parcul era un loc preferat pentru excursiile cu şcoala.
Poate că şi aici, ca şi în cazul grădinii imperiale, forţa pământului fusese descătuşată şi exercita o atracţie aparte pentru copii şi tineri.
Nimeni nu-i băga în seamă în timp ce se plimbau pe gazon, unduindu-se printre celelalte cupluri. Shingo stătea cât mai departe cu putinţă de ceilalţi vizitatori.
De ce-o fi ales Kikuko acest loc? El nu era, la urma urmei, decât un bătrân oarecare, care-şi adusese nora la plimbare în parc, dar situaţia în sine i se părea cumva nelalocul ei.
Nu se gândise prea mult la asemenea amănunte când Kikuko îi sugerase la telefon să se întâlnească în Shinjuku, dar, odată ajunşi aici, nu se simţea în largul lui.
Shingo ochi un copac înalt de pe pajişte şi fu cuprins de dorinţa de a-l studia mai îndeaproape.
Se uită în sus, la coroană, şi demnitatea şi măreţia acelei mase verzi îl copleşiră, vindecându-le, atât lui, cât şi lui Kikuko, melancolia. Avusese dreptate nora când îi spusese că grădina îl va readuce la viaţă.
Copacul cu pricina era numit arborele-crin. După ce se apropie de el, îşi dădu seama că nu era numai unul, ci trei copaci. Panoul explicativ menţiona şi faptul că din cauză că florile lui se asemănau atât cu crinul, cât şi cu laleaua, i se mai spunea şi arborele-lalea. De provenienţă de pe continentul nord-american, acest copac creştea foarte repede. Cei din faţa lui aveau cincizeci de ani.
— Cincizeci de ani? Sunt mai tineri ca mine! exclamă surprins Shingo.
Crengile cu frunze late se întindeau de parcă încercau să-i cuprindă şi să-i ascundă pe cei doi.
Shingo se aşeză pe o ramură groasă, dar nu avea stare.
Kikuko îl privi mirată când văzu că se scoală imediat.
— Hai să ne uităm la florile de-acolo, îi sugeră el.
Un răzor cu flori albe, cam de aceeaşi înălţime cu crengile arborelui-lalea, se întindea până departe, dincolo de pajişte.
— Aici a avut loc odată o recepţie în onoarea generalilor victorioşi în Războiul Ruso-Japonez. Eram adolescent pe-atunci şi mai locuiam încă la ţară.
De ambele părţi ale răzorului cu flori se înşiruiau alţi copaci. Shingo se aşeză pe-o bancă între ei.
Kikuko rămase în picioare în faţa lui.
— O să vin acasă mâine-dimineaţă. Să-i spui şi mamei-soacre şi să ai grijă să nu mă certe. Se aşeză lângă el.
— Vrei să-mi spui mie ceva în particular înainte de-a te-ntoarce acasă?
— Dumitale? Da, aş avea tot felul de lucruri să-ţi spun, dar…
