Stage Dogs – să rămâi în picioare chiar și atunci când te copleșesc apaluzele

După ce-am văzut Stage Dogs – Teatrul ACT, am mers frumos acasă și mi-am zis că n-am voie să mă plâng de oboseală, n-am voie să mă îmbolnăvesc, n-am voie decât să mă gândesc la tandemul de pe scenă și atât. Restul nu mai contează. Care rest? Cel ce ține de viața-așa-cum-e-ea? Dar ce viață e aia din afara scenei? Până la urmă, ce-l definește pe actor: rolul, scândura, partenerii de scenă, viziunea regizorală? Toate acestea la un loc? Sau niciuna? Altceva? Ei bine, suita de interogații poate continua la infinit. Dar problema e că interogațiile nu sunt ale actorului, ci ale spectatorului. Aici e clue-ul piesei scrisă de David Mamet și adaptată de Florin Piersic Jr. E interesant să vedeți și filmarea variantei originale, în care joacă Patrick Stewart & T.R. Knight, fie și doar pentru a vedea altă pereche de actori jucând (deloc prost, e foarte adevărat!). Și zic interesant, pentru că s-ar putea ca de multe ori, pe parcursul piesei, dacă sunteți sinceri cu voi înșivă până la capăt, să recunoașteți că nu înțelegeți ce-a vrut să facă Piersic Jr. – regizorul și de ce a recurs la anumite soluții scenice.

Credit foto: Nicoale Burcă

În general nu sunt adepta montărilor în care regizorul are și unul din roluri. Cu atât mai puțin când e vorba de o piesă cu doi actori. E foarte greu să te dedublezi, oricât de profesionist ai fi, și să-ți asumi rolul critic; e la limita schizofreniei – eul actor să-i vorbească eului regizor și invers. Evident că și oboseala acumulată de cel care-și asumă acest dublu rol își va spune cuvântul, pentru că un astfel de dialog macină interior și și duce la consum inutil de energie. Poate că de aceea și Florin Piersic-actorul apare pe scenă de multe ori ca fiind epuizat, fizic, dar mai ales mental. Și nu mă refer la oboseala cerută de rol, în niciun caz. Ci la cea din spatele construcției rolului, care e adusă, vrând-nevrând, în fața spectatorilor. E drept, că mulți ar trece cu vederea toate cele zise de mine, pentru că, până la urmă, mulți dintre cei aflați în sală nici nu vin ca să facă nu știu ce analize de tip hermeneutic. Pe de altă parte, Piersic-regizorul trebuia să-l direcționeze pe Marcel Iureș, pentru că cel din urmă e unul dintre acei actori care se lasă condus de vrerea regizorului, oricât de ciudată ar fi aceasta. Iureș e un generos prin însăși natura lui și asta îl face să fie iubit și căutat de regizori; el nu ține cont de experiența lui anterioară, nu vine să-l învețe meserie pe regizor, oricât de mare ar fi diferența de vârstă dintre cei doi.

Credit foto: Nicolae Burcă

De aceea vin și spun că Florin Piersic Jr, ca regizor, nu se ridică la nivelul așteptărilor mele. Deloc. Mai ales că anterior acestui spectacol îl văzusem în „O mie de motive”, de unde am plecat acasă cu stomacul ghem, ceea ce la mine e semn că a fost cu răscoliri interiorare. Am impresia (ba chiar credința) că nu poate să rupă o barieră pe care singur și-o pune între el și public. Faptul că se vrea protejat (și de aceea cade în clișee), asta nu se poate trece cu vederea. Marcel Iureș s-a ridicat mult peste ce i-a dat Florin Piersic pe scenă, numai că n-a putut scăpa decît în cele trei-patru momente pe care le consider vârfuri ale performanței actoricești, de postura lui caracteristică – umerii ușor aduși în față, căzuți și cu o atitudine de ușoară resemnare care aduce a oboseală (de multe ori). Dar în momentele alea s-a dezbrăcat, îl vedeai cum crește odată cu replica și cum ia odată cu valul de energie și din respirația sălii. Te uitai la fața lui și nu înțelegeai de unde transformarea. Asta numesc eu „a fi un actor atins de geniu”: când te uiți la el și nu pricepi de unde-i vine inspirația și cum de reușește să-și gestioneze resursele, de unde forța de a transforma ceva ce pentru noi, profanii, nu există. Momentul cu exercițiile de dicție este demn de trecut în cărți, manuale sau ce mai vreți voi, la fel și cel în care el zace pe un scaun, cu mâinile legate la spate și nu face nimic, nici măcar nu scoate un sunet – dar felul cum își mișcă ochii în cap și cum lasă să i se oglindească pe față stările interioare, deși ai impresia că nu i se clintește un mușchi, ei bine, toate acestea sunt de studiat până la detaliul detaliului. Și mai sunt câteva astfel de momente…. dar ele aproape că se pierd/uită pentru că n-au contrabalans din partea lui Florin Piersic. La scena cu exercițiile de dicție, de exemplu, F.P. a ales ca soluție scenică: Iureș domină scena, el rămâne în plan secund, lipit de masa de machiaj, și din ce în ce mai gârbovit, pe măsură ce crește intensitatea replicilor partenerului de scenă. Ei bine, mie gârbovirea aceea mi s-a arătat ca fiind a omului Florin Piersic și nu a personajului jucat de el, ceea ce spune multe. Și cred că, atunci, la momentul acela, nu era decât un singur personaj pe scenă, cel jucat de Marcel Iureș. În locul lui Piersic putea fi, la o adică, orice spectator.

Credit foto: Nicolae Burcă

Și tot legat de viziunea regizorală, n-am înțeles de ce nu s-a renunțat la scena cu cele două monologuri finale. S-a lungit prea mult spectacolul, plus că a dublat replicile cu o muzică în surdină care deturna centrul de atenție fix când nu trebuia (problema e că eu sunt și ascultătoare de jazz!). Se putea termina foarte bine și cu o scenă mai puțin, iar finalul rezolvat într-o cheie originală cu adevărat.

Da, Stage Dogs, e despre avatarurile meseriei de actor. Și e o plăcere să-l vezi pe Iureș cum îți arată cum devine un actor, cum se face un actor. Că piesa e inegală ca ritm nu impietează prea mult asupra mesajului. Dar rămân la ideea că dacă Piersic Jr. rămânea doar actor și apelau la un regizor care să-i simtă pe amândoi, piesa ar fi câștigat mult de tot în intensitate; atunci da, cred că aș fi ieșit din sală plângând.

Spectacolul cuprins în „Selecția oficială a spectacolelor din Festivalul Național de Teatru 2018”

Stage Dogs – Teatrul ACT