Singurătatea în doi are doar o singură poveste?

Max Verstappen are 20 de ani și e un new entry care promite să scrie istorie în F1. N-am mai urmărit (consecvent) cursele de F1 de când au limitat cu tot felul de condiționări tehnice spectacolul din Marele Circ, dar numele tot îmi spunea ceva. Întâlnit în ultimele pagini ale cărții m-a ajutat să-mi dau seama când este plasată din punct de vedere temporal povestea.

«Într-o seară, cu paharul în mână, urmărea apatic la televizor rezumatul Marelui Premiu al Braziliei. Nu prea îl interesa plutocrația nesărată din Formula Unu; dar îl plăcea să vadă tineri care-și asumă riscuri. Din acest punct de vedere, cursa era răsplătitoare. Ploaia torențială făcuse ca pista de concurs să fie periculoasă; ochiurile de apă îi făceau până și pe unii foști campioni mondiali să acvaplaneze și să intre în parapete; cursa a fost întreruptă de două ori și pusă frecvent sub controlul mașinuței de siguranță. Toată lumea pilota prudent, în afara tânărului de nouăsprezece ani Max Verstappen de la Red Bull. Acesta a pornit din apropierea ultimului loc și a ajuns al treilea, efectuând manevre pe care cei mai mari și teoretic mai buni decât el au refuzat să le facă. Comentatorii, uluiți în fața demonstrației de pricepe și curaj, au căutat o explicație. Iar unul dintre ei a furnizat-o: „Se spune că profilul de risc ți se stabilizează abia când ajungi la douăzeci și cinci de ani.”»

Singura poveste a lui Paul începe tot la nouăsprezece ani, iar pe când avea douăzeci și cinci de ani era prins cu totul în mrejele dragostei ca să mai poată să-și dea seama cât de stabilă era relația lui cu Susan. E prima mea întâlnire cu Julian Barnes, dar nici pe departe prima cu traducătorul Radu Paraschivescu, cel căruia i-am mulțumit în gând aproape la fiecare pagină pentru felul cum a devenit alter ego-ul autorului, reușind să cuprindă într-o traducere impecabilă cam toată frumusețea scriiturii originale. De multe ori mi-am dat seama că auzeam vocea traducătorului lecturând cu inflexiunile de rigoare unul sau altul din pasaje, nu întâmplător și cele mai pline de sens și amare reflecții.

Nu e o lectură facilă Singura poveste, deși se citește relativ repede. Te trezești că faci parte din vârtejul poveștii de dragoste dintre cei doi și aproape că uiți de propria ta poveste. Singura poveste este și nu este singura, căci este rescrisă de Paul din mai multe unghiuri de vedere, în diferite etape ale desfășurării ei propriu-zise au loc intervenții din partea „autorului”, sunt tăiate și reluate multe din pasaje/etape ale vieții cuprinse în interiorul narațiunii însăși. Poate și pentru că ceea ce trăiește Paul alături de Susan e mai mult decât un infern, este iadul coborât în interior și de unde nu mai vrea să iasă cu niciun chip. Căci așa l-a pătruns pe el dragostea pentru Susan: din afară spre interior, procesul internalizării fiind lent, în ciuda tumultosului debut. Dar cu cât treceau anii și se îndepărtau de toți membrii celor două familii de apartenență, cu cât încercau mai mult să-și construiască un prezent continuu și suspendat deasupra tuturor grijilor și banalităților cotidiene, cu atât se văd mai mult scufundați în promiscuitatea greșelilor trecute, neiertate și neuitate nicicând.

„Însă pe măsură ce lucrurile încep să se deterioreze între voi și toate încercările tale de-a o salva dau greș, accepți un lucru de care nu se poate spune că te-ai ascuns, dar pe care n-ai avut timp să-l observi: acela că dinamica aparte a relației dintre voi declanșează propria ta versiune despre panică și iad. Deși e foarte probabil că le faci prietenilor de la colegiu impresia unui tip afabil și întreg la minte, chiar dacă un pic cam reținut, ceea ce se petrece în adâncul tău e un amestec de optimism fără temei și anxietate mistuitoare.”

Sursa foto: https://bookssnob.wordpress.com

Alcoolismul lui Susan e provocat de o traumă a trecutului peste care nu știe cum să treacă și de care nici nu va reuși vreodată să uite. Abuzul sexual repetat de care a avut parte în copilărie nu-l poate șterge din memorie, iar Paul încearcă să rescrie povestea vieții ei ștergând, tăind în locul ei episoade întregi, pline de durere, neputință și furie. Jurnalul lui, de fapt jurnalul poveștii lui Susan și Paul, este unul rescris în permanență, unul în care cei doi nu mai încap de mult împreună, ci doar separat, în care rolurile alternează în funcție de cum impune starea de fapt. Dar Susan, vocea ei nu e niciodată auzită din prim-plan, e mai tot timpul vocea personajului secundar. E un fel de protecție aici pe care Paul vrea să i-o asigure, chiar și după ce ea moare, protecție pe care n-a știut să i-o ofere pe când povestea lor se scria aici și acum. E atâta durere în această rescriere continuă, încât toate cele trăite de tine, cititor, în viața ta reală, par desuete și de o nimicnicie aducătoare de oprobiu general.

«Era de datoria lui să se întoarcă în timp, să vadă cum fusese Susan și s-o salveze. Însă nu era vorba doar de ea. Avea o datorie și față de sine. Să se întoarcă în timp și să… se salveze? De la ce? De la „naufragiul ulterior al vieții lui”? Nu, era prostesc de melodramatic. Vița lui nu naufragiase. Inima,da, inima îi fusese cauterizată. Dar găsise un mod de-a trăi și continuase cu viața aceea care-l adusese aici. Și, odată ajuns, avea datoria să se vadă așa cum fusese cândva. Ciudat cum, în tinerețe, nu datorezi nimic viitorului; dar când ești bătrân ai o datorie față de recut. Față de singurul lucru pe care nu poți să-l schimbi.

(…)

Și totuși, această eliberare de vechile dogme venea și ea însoțită de aspecte complexe. Sentimentul obligației se internaliza. Iubirea era o Datorie în și pentru sine. Aveai o Datorie față de Iubire, cu atât mai mult cu cât era acum centrul sistemului său de convingeri. Iar Iubirea aducea cu sine multe Datorii. Prin urmare, chiar și când era aparent imponderabilă, Iubirea putea să atârne greu, să te lege fedeleș, iar Datoriile ei puteau să provoace dezastre la fel de mari ca pe vremuri.»

Susan și Paul trăiesc o iubire mult prea departe de acel „ca-n povești”. Ce au ei în comun e un trecut în doi inexistent și un prezent din care se se străduiesc în permanență să fugă. Paul nu-i reproșează nicio clipă iubitei sale că nu l-a ajutat să crească, din contra, toate reproșurile le îndreaptă către el însuși, chiar dacă în multe pasaje impresia pe care o lasă este cu totul alta. Cei 12 ani de „trai în comun” i-au dat lui Paul o maturitate pe care nu și-a dorit-o, o perspectivă asupra vieții de care se va îndoi în permanență că e cea corectă și o veșnică îndoială cu privire la ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost excluși din clubul de tenis atunci, demult… Barnes îi dă ei ani mai mulți și lui o introspecție rar întâlnită, tocmai pentru a ne pune în față o poveste scrisă pe dos. Ce-ar fi dacă… ea ar fi cea mai mai vârstă și el tânărul imberb; cât de imposibilă ar fi o astfel de relație în zilele noastre? Cred că e unul din motivele pentru care mai tot timpul m-am gândit la Llosa și povestea lui reală și atipică de dragoste… Nu, nu e nimic imposibil în această singură poveste și tocmai de aceea mi-a plăcut clu-ul lui Barnes – poveștile de dragoste sunt la fel, indiferent de vârstele protagoniștilor, miezul lor e același. Barnes îndepărtează orice urmă de trivial de cei doi protragoniști, deși viețile lor sunt pline de sordid și de durere (inclusiv fizică), dându-le acel aer de firesc atât de rar întâlnit în zilele noastre. Și ne mai învață ceva Barnes: să nu uităm nicicând că în spatele draperiilor bine trase unii oameni își consumă dramele existențiale ca și cum ar avea în permanență chiriași în mansarda casei lor. E o metaforă pe care o folosește de câteva ori și al cărui sens l-am înțeles abia după ce am terminat de citit Singura poveste.

Mi-a plăcut primul meu Barnes. Nu regret că am ajuns la el abia acum. Singura poveste nu va fi unica carte scrisă de el citită de mine, presimt asta. Cei care l-ați descoperit deja puteți să luați cu încredere și Singura poveste, iar celorlalți le recomand o lectură care îi scoate din timp, ceea ce nu-i puțin lucru.

Editura: Nemira