Și, de fapt, ce trebuie să facă un revizor? – „Revizorul” în viziunea lui Slava Sambriș la TNB

Revizorul lui Gogol este un text ofertant cum este cel clasicizat despre care facem vorbire aici – clasicizarea se datoarează atât numărului foarte mare de montări, dar și evenimentelor istorice care au marcat omenirea de-a lungul secolului XX. Vrând-nevrând, indiferent de regimul politic, corupția este un fenomen politic și/sau social prezent, de care trebuie să se țină seama și pentru care s-au realizat adevărate campanii de prevenire și/sau combatere, după cum se vede ineficiente în mare parte. Dar, pe lângă faptul că este ofertant, textul este și unul al marilor încercări, tocmai pentru că sunt multe montări la activ deja, există o istorie a marilor spectacole și regizori care și-au câștigat notorietatea și pentru că au montat cel puțin o dată de-a lungul carierei Revizorul.

Slava Sambriș a ales să le dea o șansă studenților și/sau tinerilor actori, aceea de a învăța teatru făcând(u-l), dacă mi-e permisă exprimarea. Distribuția numeroasă le permite acestora să-și exerseze abilitățile și să-și demonstreze știința jocului, prea puține scene fiind cu două-trei personaje. Sambriș a optat pentru o scenografie mobilă și un decor minimalist, nedatate temporal, semn că și-a dorit să nu contextualizeze neapărat trama. Și n-a făcut-o, nici spațial și nici temporal; acțiunea se poate petrece oriunde, în orice oraș din lume (doar vodka care se bea în mod constant fiind un indiciu relativ din acest punct de vedere) și într-un timp oarecare. În felul acesta universul de timp kafkian este relevat spectactorilor, iar actorilor nu le rămânea decât să participe active la o comedie a erorilor umane scăpată de sub controlul conștientului. Din păcate (pentru mine, nu știu dacă și pentru ceilalți spectactori) am avut de prea multe ori senzația că asistam la un (alt) fel de Scrisoare Pierdută. Depersonalizarea și decontextualizarea au dus la o ștergere identitară greu de ignorat (sau aproape imposibil de acceptat, cum preferați). Este foarte adevărat că regizorul și-a dorit, în contrapartidă (presupun) aducerea în prim-plan a personajelor, prin evidențierea trăsăturilor acestora cu ajutorul mai multor mijloace scenice (tehnice sau mai puțin tehnice): de la burțile supradimensionate (Artemii ziceai că e un luptător de sumo aflat permanent în căutarea unui partener de luptă, iar primarul transpiră abundent și constant tocmai pentru că are un surplus consistent de bureți pe burtă și coapse), trecând prin accentele de culoare (paltonul lui Ivan Hlestakov, bijuteriile supradimensionate ale acestuia, dar și inelele judecătorului și directorului spitalului) și ajungând la rochiile personajelor feminine – un joc de linii și croiuri care făceau trimitere la portul popular din Rusia începutului de secol XX. Dacă adăugăm un joc de lumini subtil, dar eficient (influența lui Alexandru Darie, da!) și o ilustrație sonoră folosită parcimonios, dar cu efect maxim, rezultă că avem… o nouă montare Gogol.

Credit foto: Florin Ghioca

Ce-i lipsește spectacolului? Planul metaforic, culmea! În ciuda faptului că relația dintre tramă și personaje a adus-o exclusiv în plan vizual (la nivel de gest și culoare), sau poate tocmai pentru că a redus această relație la planul evidenței, șoarecii își pierd „funcționalitatea”, devin inutili și ridicoli în aparițiile lor. După cum, la fel, scenele cu (viitorii foști) nuntași sunt de un ridicol care n-are nimic de-a face cu hermeneutica textului, tocmai pentru că sunt prea decupate și mult prea zgomotoase. În acele momente spectactorul are în față o aglomerație umană de petrecăreți, care se pot întâlni oriunde și oricând, pentru că, nu-i așa, când băutura curge în valuri, nivelarea se produce de la sine.

Credit foto: Florin Ghioca

Fiind vorba de actori tineri, marea lor majoritate studenți încă nu pot avea pretenții prea mari, deși în distribuție se regăsesc actori pe care i-am mai văzut jucând: Minodora Broscoi face parte din trupa Teatrului Municipal George Bacovia din Bacău, Alex Popa este anagajatul Teatrului Excelsior, pe Alin Potop l-am văzut la Gala HOP de anul acesta etc. O distribuție în care Alex Popa face diferența (se simte experiența acumulată și faptul că este făcut pentru scenă și pentru roluri de compoziție, deși pe alocuri a tușat grosier), iar Matei Arvunescu face un primar ca „scos din cărți”, poate că prea atent lucrat și prea tehnic abordat ca rol. Mi-a plăcut în schimb Vlad Brumaru, care face un inspector școlar credibil și constant în lipsa de ridicolul de care dă dovadă tot timpul. Și cu toate acestea, senzația care m-a dominat tot spectacolul a fost aceea de prea multă tehnică și prea puțină emoție, la care s-a adăugat o primă parte în care totul părea că trenează prea mult, că le lipsește energia necesară intrării în opoziție/conflict.

Credit foto: Florin Ghioca

Un spectacol care are toate șansele să crească în calitate, pentru că e genul de spectacol-școală, în care nicio reprezentație nu seamănă cu cealaltă, tocmai pentru că actorii „cresc” de la o reprezentație la alta.

Revizorul

De N. V. Gogol

Regie: Slava Sambriș

Adaptare: Slava Sambriș

Asistent regie: Nicole Burlacu

Scenografie și costume: Szoke Dalma Zsuzsanna, Alexandra Constantin

Sound design: Adrian Piciorea

Durata: 2h 30 min (cu pauză)

*Spectacol prezentat de TNB în parteneriat cu Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București. (UNATC), cls. prof. Alexandru Darie și Ștefan Caragiu.