Pamflet sau parodie, nu mi-e prea clar nici acum în ce categorie să încadrez Ultima iubire a lui Cezar. La discuțiile de după spectacol, Cristina Modreanu l-a întrebat, pe bună dreptate, pe Horia Gârbea, de ce e atât de supărat pe actori. Dincolo de aroganța revărsată în începutul de răspuns „Lipsește prietenul meu, Shakespeare.”, rămân cu senzația acută că am văzut ceva ce nu credeam că se mai poate vedea în România secolului XXI. Amestecul de replici din diverse piese scrise de Shakespeare merita o cauză mai bună, nu ilustrarea unui așa-zis conflict de interese specific culiselor teatrului românesc. Am rămas cu senzația că am asistat la o paradă de elitism literar; sunt perfect de acord că autorul știe foarte bine piesele marelui Will, dar nefiind foarte clar scopul paradei am rămas cu senzația acută a unei demonstrații agresive de memorie afectivă (ține de domeniul evidenței faptul că replicile au fost selectate după criterii total subiective, sunt cele care i-au plăcut foarte mult dramaturgului român). Tudor Antofie, un regizor foarte tânăr, aflat doar la al doilea lui spectacol, s-a lăsat sedus de acest melanj de replici și personaje și a încercat să construiască o mizanscenă demnă de culisele unui teatru de revistă de anii ’70, de aceea devine supărătoare generalizarea care pare să acapareze scena încă de la primele scene; nu, nici pe departe nu e asta atmosfera din toate teatrele (românești sau străine, nu importă); nu dictează peste tot impostura (comparația cu lumea politicii românești mi se pare forțată) și nu toate rolurile sunt luate pe criterii nonprofesionale.
Problema e că în sală nu vor fi doar spectatori fideli, cu zeci sau sute de montări văzute de-a lungul anilor, ci și tineri care nu știu nici istoria teatrului și nici nu au timp sau interes pentru un studiu aprofundat în acest sens; ei pot pleca acasă fie cu ideea că e urâtă tare lumea teatrului, e vecină cu can-can-ul sau cu balamucul, fie cu ideea că operele marelui Will nu merită citite, sunt prea grele și prea încurcate.
Histrionismul și cabotinismul devin în Ultima iubire a lui Cezar chei de rezolvare a unor relații între personaje; problema e că actorii se joacă când pe ei înșiși, când personajele istorice din tragediile shakespearene, ceea ce justifică perfect întrebarea ale cui sunt aceste trăsături ale actorilor sau ale personajelor? Iuliu (Dragoș Pop), Alma (Angelica Nicoară), Andrei (Cristian Grosu), Alex (Miron Maxim) și Ana (Diana-Ioana Licu) se pregătesc de repetiții, așa începe spectacolul, dar imixtiunea personajelor în relațiile dintre actori denotă faptul că actorii nu mai sunt stăpâni pe propriile lor destine, că nu mai reușesc să facă diferența între realitate și convenția teatrală (aici e o altă prejudecată aruncată în joc de Horia Gârbea, dar nu mi-e foarte clar dacă o face pentru a o demonta sau pentru a o confirma).
Poate că un amestec de replici shakespearene (și atât) din care să se nască noi personaje ar fi dat un spectacol mai bun și mai ofertant pentru public. Încercarea de a arăta culisele teatrului, de a ridica vălul de pe un așa-zis mister și tratarea acestui deziderat în cheie parodică nu e tocmai cea mai bună alegere; să-l abordezi pe Shakespeare în cheie bulevardieră nu e neapărat cea mai bună soluție pentru a apropria spectatorul de lumea teatrului. Un pic de smerenie în fața textului original, cel al lui Shakespeare, sunt convinsă că ar fi făcut diferența posibilă, cu alte cuvinte ar fi dus montarea într-o zonă a discuțiilor despre receptarea textului.
*
Alterități, tema Întâlnirilor Internaționale de la Cluj, ediția a XIII-a, mă trimite cu gândul la existențialism și filosofiile începutului de secol XX. Acest curent filosofic s-a construit în jurul câtorva mari teme de gândire, din care rețin aici fragilitatea ființei umane, alienarea și Celălalt. Heidegger, Sartre, Kierkegaard și toți ceilalți au scris tratate întregi folosindu-se de câteva concepte cheie, printre care Celălalt devine primordial atunci când vorbim despre dramaturgia secolului XX. Poate că acest concept servește cel mai bine regizorilor atunci când vor să-și expună viziunile proprii asupra unui text oarecare și cum poate arăta acesta pus în scenă. Între intenție și concretețe e adesea un drum lung și sinuos, ceea ce ne determină să trimitem unele montări în zona ratărilor sau a încercărilor mai puțin reușite. Echipa Teatrului Național Cluj-Napoca s-a gândit foarte bine ca o zi din festival să fie ziua Shakespeare, adică spectacolele jucate să fie după textele lui sau cu trimitere la el. La Studio Euphorion s-a jucat textul lui Horia Gârbea, Ultima iubire a lui Cezar (regia Tudor Antofie), iar la Sala Mare s-a jucat A DOUĂSPREZECEA NOAPTE sau CUM DORIȚI, în regia lui Botond Nagy.
Pe Botond Nagy îl știu de câțiva ani, i-am văzut câteva spectacole care m-au făcut să-l urmăresc, să-i văd evoluția, dacă confirmă sau nu. E un tânăr regizor înzestrat cu câteva calități absolut necesare dacă vrei să faci carieră în acest domeniu: are curaj, scoate deseori spectatorul din zona de confort, se mișcă foarte bine în zona riscului asumat, propune viziuni moderne și are deja o echipă artistică, colaboratori fideli cu care a montat pe diverse scene din România. Texte contemporane sau clasice, nu refuză nimic. Toate acestea fiind spuse, mă așteptam ca A DOUĂSPREZECEA NOAPTE sau CUM DORIȚI să fie memorabil, să stârnească discuții aprinse. Distribuția a fost excelent gândită, rolurile mănușă pentru aproape toți, cu toate acestea senzația de final de spectacol e că ceva n-a funcționat. Am tot așteptat să găsesc o justificare travestiului, altul decât cel original, propus de Shakespeare, dar în zadar. Faptul că mai tot timpul a fost în scenă Umbra m-a trimis cu gândul tot la existențialiști, dar și la psihanaliză, în special la Jung care face din Umbră un concept cheie și-i dă multiple semnificații, imposibil de aprofundat aici. Umbra este expresia perfectă a alter ego-ului, ceea ce face loc în discuție și unui al treilea concept, cel de alteritate și așa ajungem la tema Întâlnirilor Internaționale de la Cluj. Numai că ce-am văzut pe scenă s-a blocat în orizontul unei încercări lipsită de profunzime, chiar dacă performanțele actoricești sunt remarcabile pe alocuri. La sfârșitul reprezentației am aplaudat trupa tocmai pentru că au reușit să anuleze (parțial) senzația de ridicol și chiar penibil care risca să contamineze definitiv spectacolul. La discuțiile de după spectacol, un critic de teatru străin spunea că e un spectacol sub zodia kitsch-ului, iar Botond Nagy întrebat fiind cum a construit spectacolul a răspuns că s-a lăsat purtat de intuiție. S-a văzut acest lucru din plin, n-ai cum să montezi A douăsprezecea noapte (în adaptare sau nu, nici nu mai contează) și să nu te folosești (și) de cultura profesională. Unele scene au fost rezolvate superficial, în virtutea inerției, în alte momente a planat senzația de „prea mult”, tușa grosieră dând o notă de vâscozitate greu de anulat. Chiar dacă ilustrația muzicală a fost lăsată totalmente în grija lui Claudiu Urse, un vechi colaborator al regizorului, poate că n-ar fi stricat un pic mai multă atenție la construcție, de multe ori sound-ul a deturnat atenția spectatorului de la tramă, ceea nu e tocmai un efect dorit. A DOUĂSPREZECEA NOAPTE sau CUM DORIȚI rămâne pentru mine un spectacol nereușit, cu intenții nefinalizate, salvat pe alocuri de o trupă de actori formidabilă. Nimic despre alteritate, chiar dacă Umbra a fost prezentă pe scenă mai tot timpul.
