Sergiu, altfel…

Artistă ea însăși, femeie cultivată, elegantă, cu o noblețe pe care doar spiritul o aduce, Ioana Celibidache notează, sub denumirea generică de „Scrisori”, episoade din viața petrecută împreună cu un om care s-a dăruit muzicii.

Admirația pentru muzician nu a împiedicat-o să-l iubească deplin, ca pe un bărbat căruia nu i-a văzut niciodată defectele, nu pentru că acestea n-ar fi existat, cel puțin în ochii altora, ci pentru că, prin puterea ei de înțelegere, Ioana i le-a convertit în calități. În lumea artistică i se răspândește faima de om aspru, cu standarde absurd de ridicate, dar genial. Ceea ce li se pare altora cinism Ioana consideră a fi autenticitate. Muzicianul nu face compromisuri în privința interpretării unei partituri, însă este la fel de exigent cu el însuși cum este cu ceilalți. Ioana se dovedește soția ideală, căci, înțelegând firea perfecționistă a artistului, îi vede aura de om cu har:

„Vibrau în el fantezia şi dinamismul, generozitatea şi bunătatea se conjugau în integritate. Nu cred că mulți oameni îşi pot imagina dificultățile cu care se confruntă un dirijor de orchestră, dacă nu au trăit în preajma unuia. Modelează mișcarea sunetelor, le aduce relief unora, pe altele le reține mai marcate, rotunjite, ca pictorul pe pânză sau sculptorul în marmură. Transformă timpul într-o expresie pur spirituală, iar partitura rămâne, întreagă, întipărită în creier, până în cele mai mărunte detalii. Impactul său asupra orchestrei devine o transfigurare când a obținut rezultatul dorit.” (p. 87)

Tonul și atmosfera evocării rămân cele ale unui document de familie, asemănător cu cel din „Ofrande”, cartea Corneliei Pillat – Ioana Celibidache are, de altfel, legături puternice cu familia Pillat. Multe fraze sunt exclamative, sintaxa fiind alcătuită, în general, din enunțuri scurte, retezate parcă de emoție. Adnotările nu sunt cronologice și nici nu urmează vreun criteriu care să le ordoneze. Spontaneitatea dictează ritmul și intensitatea unor secvențe rememorate, încărcate încă de emoția originară.

Ioana Celibidache își descrie soțul în imagini care dovedesc iubirea și respectul, încrederea care i-a unit. Ioana spune chiar că viața ei a început în ziua când l-a întâlnit pe bărbatul deja celebru, un bărbat fermecător, incomod în viața publică, și totuși efervescent, încântător, autentic.

„Ar trebui să spun, la rândul meu, celebra frază rostită de o mare actriţă:

— M-am născut în ziua când l-am cunoscut.

Acest personaj nu putea decât să captiveze, să fascineze la fiecare pas. Trecea cu atâta uşurinţă de la veselie la incertitudine, de la tandreţe la supărare, de la euforie la angoasă. Complex, Sergiu era interesat de toate fenomenele şi, îndeosebi, de cele mai insolite.

A nu te plictisi într-un cuplu – a şti să râzi, să plângi, să asculţi liniştea este cu adevărat o mare filozofie. Desigur, şi acesta a fost secretul unei vieți reuşite.

Am reuşit! Vulcan nestăpânit care subjuga lumea, mi-a schimbat viaţa. Am abandonat tot. Până şi… ţigările.” (p. 86)

Cei doi călătoresc permanent de pe un continent pe altul, reușind să se bucure și de proiectele profesionale, și de cele personale. Amândoi au vocație de constructori. Pe o insulă cumpărată scump de la un grec care se dovedește negustor șiret, Celibidache ridică mai multe case, folosind tehnici și materiale de construcție simple. Supraveghează el însuși lucrările, cu rigoarea specifică – niciun detaliu nu este lăsat la voia întâmplării.

Peste tot în lume, muzicianul este primit cu entuziasm. La Veneția, în sală, după reprezentație, un spectator are ochii în lacrimi – se dovedește ulterior că era român și că îl cunoscuse pe dirijor în copilăria ieșeană. Nu spectacolul Romeo și Julieta îl impresionase, de la Sergiu, omul știut de multă vreme, îi venise preaplinul emoției – „Era un fidel de la Iași” (p. 57).

Celibidache se dăruiește celorlalți și ajută pe cine poate, rămânând în anonimat. Pe o insulă grecească, la magazinul din sat, o bătrână lasă pe raft mărfurile prea scumpe pentru ea. Celibidache are grijă ca femeia să primească acasă tot ce nu-și putuse cumpăra.

Câteva secvențe din carte se referă la momentele de început ale carierei lui Celibidache – admiterea strălucită, recunoașterea talentului său, pasiunea cu care și-a urmat visul.

„Înainte de afişarea rezultatelor la examene, nu dormise toată noaptea de emoţie şi de griji. Dimineața, proptit în uşa Universităţii, Sergiu îşi aştepta resemnat verdictul. Cu ochii aţintiţi asupra giganticului perete, cu urechile mai ascuțite decât cele ale linxului, din învălmăşeala de sunete fără cap şi coadă, auzi ca prin vis Tzelicheda Belididache, iar pe peretele temut şi indiscret, apărură nişte litere încurcate şi destul de înşelătoare.

Confuzia era mare. Nu putea fi vorba de el, chiar dacă fusese, în adolescenţă, foarte priceput la cuvinte încrucişate. Totuşi, intrigat de acest nume… păgân, ceru detalii Direcţiei asupra fericitului ales. Pe hârtie, numele ar fi putut fi recunoscut, dar putea şi aici să fi fost vreo greşeală.

Citi şi reciti… Era totuşi numele lui. El… Tzelebidache, micul ieşean, fără brânză, fără cârnaţi, ajunsese primul în toate. Să vezi şi să nu crezi… Singurul dintre candidați care îi încuiase pe toți. Nu mai avuseseră un asemenea elev de 80 de ani, au scris călăii Universităţii în diplomele sale.

Traumatizat de atâta fericire, o zbughi pe uşă ca un fulger, alergând prin tot oraşul, fără vreo destinație precisă, dar ştiind sigur un lucru: Muzica îi va fi viaţa.” (pp. 60-61)

Lângă Ioana, Celibidache devine om cald, sensibil și glumeț, păstrându-și temperamentul imprevizibil. Descoperind că au multe asemănări, Ioana are înțelepciunea de a se bucura de fiecare clipă trăită împreună.

Lumina cade mereu pe simplitatea vieții, pe armonia care le îngăduie amândurora să trăiască în înțelegere. În carte nu se face, de altfel, nicio referire la vreo perioadă dificilă pentru viața de cuplu. Între ei pare că n-au existat probleme, certuri, despărțiri.

De la un capăt la altul, paginile acestei cărți reflectă iubirea pentru soțul ei, Maestrul, tandrețea și admirația pe care Ioana Celibidache le-a păstrat întregi până la sfârșit. Dincolo de scenă, de aplauze și de publicul fidel, cei doi soți au o viață a lor, cât se poate de obișnuită, cu probleme și îngrijorări curente. Iar viața lor privată rămâne mereu ferită de ochii indiscreți.

O cravată a existat, a avut-o Celibidache cu el după plecarea din țară. Doar că nu era galbenă. Era o cravată verde cu picățele.

Câteva date despre autoare găsim în prezentarea editurii:

IOANA CELIBIDACHE (n. Procopie Dumitrescu) s-a născut la Bucureşti în 1924. La 15 ani a publicat două volume de poezii în franceză, Aveuxşi Souvenirs. După absolvirea Liceului Francez din Bucureşti, a lucrat un an la biblioteca franceză Studio, iar după venirea la putere a comuniştilor a fugit din ţară, stabilindu-se la Paris; aici a urmat cursuri de desen şi pictură la Académie de la Grande Chaumière şi la École du Louvre. În 1949 l-a văzut pe celebrul Sergiu Celibidache dirijând un concert la Buenos Aires şi astfel a început iubirea de o viaţă a celor doi, încununată cu căsătoria lor. Încurajată de soţul ei, şi-a continuat studiile de pictură la Roma, unde a absolvit Academia de Arte Frumoase, apoi la Berlin. Începând din 1955 devine cunoscută şi apreciată ca artistă plastică graţie expoziţiilor personale organizate în mari galerii din Europa şi SUA. Numită, pentru înrudirea evidentă de viziune artistică, „surioara lui Paul Klee“, a fost răsplătită cu numeroase premii internaţionale şi cu medalii de aur, argint şi bronz. Pentru activitatea ca preşedintă a Federaţiei Europene Artistice şi Culturale Feminine, primarul Jacques Chirac i-a decernat în 1992 medalia de aur a oraşului Paris. Fiul soţilor Celibidache, Serge Ioan, este un cunoscut cineast. Artista şi-a adunat operele reprezentative în două albume semnate Ioana (ALMA, Galaţi, 1997; Imprimerie des Mauges, Paris, 2011). După moartea lui Sergiu Celibidache a scris, în memoria lui, cartea de amintiri Sergiu, altfel… (2001). S-a stins din viață la 13 ianuarie 2012, la Paris.

Las mai jos câteva fragmente:

„Cu câtă dragoste se plimba Sergiu printre copaci!

—Nu ştiu de ce mesteacănul se încăpăţânează să nu crească. Îmi face-n ciudă! Cine ştie dacă-l voi vedea mare?

Nucul din spatele morii, o huidumă cât un hangar, ne umbrea bucuros masa, la amiază. Sergiu se oprea la fiecare copac, escortat cu fidelitate de cei cinci saint-bernard, dulăi cât nişte viţei, care nu-l pierdeau din ochi, uitându-se la el cum numai o femeie îndrăgostită poate să se uite.

Moara bătrână îşi povestea, zi şi noapte, păţaniile ei. Sergiu stătea ore întregi pe gânduri, sub castanul secular de lângă podeţ.

Iubea moara.

— Copacii au viața lor, îmi spunea el.

Vrăbiuţele şi mierlele îl aşteptau ca pe Francisc din Assisi.

La o petrecere în Italia, gazda, o frumoasă doamnă cu ochii verzi ca marea Greciei, avea o mierlă în libertate. O mierlă care ştia să râdă, să cânte şi să vorbească. Cucerit de această vietate unică, Sergiu îşi petrecuse toată seara în compania ei. În câteva ore, mierla devenise o adevărată primadonă. Fluiera perfect cunoscuta arie din Carmen, îl chema pe nume şi râdea.

Aceeaşi apropiere o avea faţă de copii. Ştia să le povestească, să le ţină mintea în efervescenţă.” (p. 43)

„Următorul oraş era Berlinul. Berlinul lui Celi, oraşul în care, ani de-a rândul, suferise de foame, de frig, de frică, și poate chiar de dorul Iaşiului.

Am trecut prin faţa universității unde absolvise cu brio, atunci când orice speranţă îl părăsise.

Fără bani, plecase din ţară doar cu o cravată verde cu picăţele, împotriva voinţei tatălui său, trântise uşa casei, doar cu dicţionarul german în buzunar.

La Berlin, fusese chemat de un mare profesor care primise, pentru un concurs, teza lui despre Josquin des Prés.

Ajuns la Berlin, avusese norocul să studieze cu cei mai mari profesori ai Universităţii. Proaspăt absolvent, cu magna cum laude la matematică, filozofie şi muzicologie, îşi aştepta viitorul cu încredere.” (p.59)

„Nu fuma, nu bea, nu avea nici o constrângere, era un om liber. Puțini ştiu să culeagă cu amândouă mâinile momentele prețioase din viață. Sergiu ştia, fără îndoială. Şi, împreună, am ştiut.” (p. 87)

„Petreceam mult timp cu stropirea grădinii. Plantaserăm copaci, flori, pomi fructiferi, şi uneori profitam şi de gentileţea oaspeţilor care ne mai dădeau câte o mână de ajutor. Furtunuri de apă se întindeau, nesfârşite, pe scările Turnului Babel, uneori cocoțate la circa 50 de metri lângă intrarea principală a proprietăţii.

Ca toți creştinii care merg la biserică duminica, vecinii ne cobeau cu cel mai candid surâs:

— Aici nu plouă niciodată, soarele este distrugător… Păcat, n-o să vă crească nimic.

Tenacitatea noastră însă nu se lăsa impresionată de aceste drăgălașe previziuni.

Am început prin a construi o casă, urmând două, trei, patru, cinci, şase şi, în fine, şapte, fiecare purtând numele unei insule din arhipelag: Vulcano, Panarea, Stromboli, Alicudi, Filicudi, Strombolicchio şi Salina. Toate prezente la apel. Doar un singur lucru mai lipsea. Unui sat de artişti, credincioşi, îi trebuie şi o bisericuţă. Sergiu nu stătu mult pe gânduri şi, în puțin timp, ridică o bisericuţă de toată frumusețea, înaltă de circa 30 de metri, cu un clopot de bronz de 20 de tone…” (p. 89).

Sergiu, altfel de Ioana Celibidache