De Maia CIOBANU
În 5 noiembrie am fost în sala Institutului Italian la concertul Dialogues al pianistului Andrea Lucchesini și m-am bucurat de unul dintre cele mai frumoase momente ale Festivalului Meridian 2025. Un public de cea mai bună calitate, un public obișnuit a frecventa atât concertele Ateneului, cât și pe cele ale festivalelor de muzică nouă, și-a mărturisit prin repetate aplauze încântarea. A fost ceea ce numim un eveniment cu adevărat reușit.
O lună mai târziu am citit cronica Lenei Vieru Conta și am avut senzația că fusesem în alt spațiu și timp decât autoarea rândurilor apărute în „Actualitatea Muzicală.” (nr. 12 Decembrie, 2025)
Programul pianistului italian a avut o miză neobișnuită, cea a muzicii care poate circula de la o epocă la alta, depășind cutume, restricții și interdicții scolastice. O miză dificilă, o miză ambițioasă. Solistul s-a urcat pe scenă, s-a așezat la pian și a declanșat sunetele care au captat auditoriul de la început și până la sfârșit.
Mai întâi, o conversație între Domenico Scarlatti și Luciano Berio. Șase sonate din secolul XVIII au discutat cu șase „Encores” [bisuri]contemporane fără nicio întrerupere care să marcheze trecerea de la o piesă la alta, de la un autor la altul, de la un secol la altul. S-a iscat o piesă nouă, proaspătă, de o neașteptată coerență. Dinamica, jocul timbral, accentele, au fost dozate și (re)organizate cu inventivitate. O regie sonoră bine pusă la punct a dezvăluit înrudiri și înțelesuri nebănuite; Andrea Lucchesini a fluidizat pragurile stilistice și a anulat gardurile stabilite inutil între tradiție și inovație.
A urmat apoi o altă propunere, de data aceasta pe teritoriul universului romantic iscat de cele patru Impromtu-uri de Schubert între care s-au inserat, sub titlul „Idile și abisuri”, notițele și comentariile compozitorului Jörg Widmann pe marginea unor citate (și/sau pseudo citate) schubertiene.
Andrea Lucchesini a țintit în recitalul său un obiectiv deosebit de prețios, extinderea sensibilității ascultătorului înspre și dinspre muzica nouă prin relevarea pașilor care leagă muzica romantică sau preclasică de creația secolelor XX-XXI. Modernitatea lui Scarlatti a devenit și mai izbitoare prin alăturarea muzicii lui Berio care a luminat o continuitate profundă, după cum paginile lui Schubert s-au dovedit o punte în înțelegerea unui limbaj nou precum cel al lui Jörg Widmann.
Concertul pianistului italian nu este un proiect la îndemâna oricui și nici la înțelegerea oricui, lucru dovedit din păcate și de cronica L.V.C. El presupune o cultură muzicală rafinată și o autentică altitudine spirituală. Andrea Lucchesini este un muzician complet care își onorează cu îndrăzneală menirea de educator al gustului public. Programele curente cultivă insistent așa-numitului public-țintă din convingerea că cel care merge la operă sau la concertele de la Ateneu nu are ce căuta la un Festival de muzică modernă, căci urechile neobișnute cu neobișnuitul vor rejecta orice autor necunoscut și orice propunere mai altfel. Iată însă că Andrea Lucchesini a optat pentru un nonconformism fără paradă (a se observa ținuta sobră, aproape clasică) și a ales să desfidă cutiuțele comunicării la prima mână. Artistul a mizat tocmai pe public, pe capacitatea sa de a recepta noul și…a câștigat.
Ne aflăm într-o situație netipică, în care trebuie să observăm contrastul șocant dintre deschiderea publicului încântat de accesul la inedite perspective sonore și obtuzitatea unui profesionist prost dispus.
Excelent pianist, A. Lucchesini onoreză esența misiunii sale, cea de comunicator, creativitatea sa marchează o reușită certă pe terenul deloc simplu al vieții noastre artistice.
Nu e neobișnuit ca unul și același concert să trezească reacții diferite, ba chiar se poate întâmpla ca distanța de la negativ la pozitiv a acestora să fie foarte mare. Se poate întâmpla, de asemenea, ca părerea criticului și simțămintele acestuia să fie în totală opoziție cu cele ale publicului, chiar dacă publicul respectiv nu poate fi acuzat de lipsă de educație. Știm cu toții că de subiectivitate nu se poate feri nimeni. Mai ales în această zonă ultrasensibilă și atât de personală a receptării artei, mai ales când despre un pianist vorbește un alt pianist, după cum despre un dirijor poate vorbi un alt dirijor. E de înțeles că fiecare artist are propriul său punct de vedere.
Atunci când apar prea multe ciudățenii însă, când comentariile acide abundă iar cel care le-a emis nu poate răspunde la simpla întrebare „Pe ce te bazezi?”, e firesc să ne punem întrebări, căci postura de cronicar presupune totuși o anume obiectivitate, iar profesionalism nu înseamnă să numeri pedalele și să evaluezi școlărește accentele. E nevoie de argumente, nu doar de impresii și etichete („absenţa umorului şi atitudinea marţială”, „superficialitate pretenţioasă”, „manierism de rău augur”, etc. etc.), unele foarte feminine: „brutalitatea ca substitut al virilităţii” (??! cu ce i-o fi greșit italianul?). Avem și o bomboană pe tort, concluzia devastatoare: „cu simplitatea in adresare şi atitudine, apanajul – şi avantajul – unui spirit nobil trebuie să te naşti, ori să o capeţi, eventual, cu vârsta”.
Câteva aprecieri condescenente sunt presărate din vârful buzelor la finalul articolului ca dovadă de obiectivitate (!!) și fără nicio legătură cu tonul general al textului. Iar eu sper din tot sufletul, spre binele vieții noastre muzicale și nu numai, ca L.V.C. să aibă în noul an numai zile senine și neapărat, claritate.
