Astăzi a fost despre sonată. Evoluția ei ca formă muzicală distinctă, de la Giovanni Gabrieli și până la Beethoven, o istorie condensată și foarte expresivă din punct de vedere muzical, care a ajuns la toate categoriile de public. Astăzi, Ateneul Român a fost plin cu reprezentanți ai tuturor categoriilor de vârstă, de la copii de câțiva ani și până la seniori. De la novici la melomani învederați, toți au venit din cel puțin două motive: pentru că nevoia de istorie muzicală este mare și pentru că sonata rămâne una din cele mai îndrăgite compoziții de muzică cultă. Cu o istorie foarte specială, care captează in situ evoluția spiritualității umane (avea perfectă dreptate Mihai Cojocaru când a punctat acest aspect ce-l diferențiază clar pe Beethoven de toți antecesorii săi, pentru că la compozitorul german rațiunea nu mai primează, ci spiritul), sonata face și oficiile de gazdă bună (și perfectă) pentru tot ceea ce numim generic „universul muzicii clasice”.
Adrian Alarcon (trompetă), Xavi Giner Estarelles (trompetă), George Ambrosa (corn) și Emanuel Dombi (trombon) au deschis ediția din ianuarie 2026 a seriei de concerte „Muzica pe înțelesul tuturor” împreună cu Mădălina Pașol. Sonatele scrise de Givanni Gabrieli și Giovanni Battista Riccio mi-au adus aminte de ce iubesc concertele ținute în bisericile catolice sau evanghelice, locuri unde orgile se aud divin, iar suflătorii se transformă pe loc în purtători de vești.
După o asemenea deschidere, ce urma trebuia să fie cel puțin la aceeași înălțime, dar a fost mai mult de atât. Mădălina Pașol (pian) și Corina Mitroi (vioară) au dovedit că sunt în mare formă și au cântat cu un entuziasm nedisimulat compozițiile lui Scarlatti ș Bach. Mozart și Beethoven și-au făcut treaba și ei, căci, da, celor mari și divini le iese asta, indiferent de câte grade minus sunt afară și, mai ales, indiferent de ora concertului. E mare lucru să ții o sală de concerte – reamintesc, în sală, public de toate vârstele! – nemișcată. Cei mici nu s-au foit, n-au bătut din picioare, n-au vorbit (or fi șușotit între ei sau cu părinții și bunicii, dar nu cât să deranjeze sala), ci s-au lăsat cuceriți de muzică.
Uitându-mă la public, mi-am adus aminte că eram cam de vârsta fiicei mele când mi-am început educația muzicală la modul serios și organizat; fiindcă eram abonatele bibliotecii județene și mergeam inclusiv la sala de lectură, doamnele de la secția muzicală ne-au propus, mie și surorii mele, să ne facă un curs de istorie muzicală, dar ne-au prevenit că pentru asta este nevoie de timp. Așa am ajuns ca în mai bine de un an de zile să mergem duminică de duminică la sala de audiții și să ascultăm cel puțin un vinil (asta era norma, dar noi, fiind de-ale casei, puteam cere să-l ascultăm și pe al doilea). Am început cu preclasicii și am ajuns la vinilurile cu muzică pop, rock și alte stiluri. Am avut parte și de explicațiile necesare, pentru că cele două doamne ne povesteau în prealabil câte ceva despre compozitor, lucrare și momentul istoric în sine. Una dintre ele știu sigur că era absolventă de conservator, cealaltă, dacă mi-aduc aminte bine, era absolventă de studii filologice. Gândindu-mă la ele, mi-am dat seama că „Muzica pe înțelesul tuturor” este un titlu perfect pentru această serie de concerte. Acestea nu sunt concerte educative dedicate exclusiv copiilor, ci sunt mici excursuri muzicale, menite să satisfacă și pretențiile și așteptările adulților. Știu ce înseamnă să te plictisești îngrozitor, ca însoțitor, la concerte educative (ținute în alte locuri din București) și mai știu și cât de des mi-au trecut prin minte niște vorbe de duh la adresa celor care confundau scena cu locul de joacă. A nu se înțelege că sunt împotriva jocului (didactic), dar pentru asta îți trebuie multă, foarte multă pedagogie și încă alte câteva lucruri, dar nu despre asta vorbesc aici.
Am ieșit din Sala Ateneului cu bucuria că am reascultat o parte din sonata Waldstein (preferata mea, chiar dacă Sonata Lunii rămâne „hitul” lui Beethoven), că Mozart mă scoate din cele mai negre pase oricând și oriunde, numai să aud câteva note și gata transa. Mădălina Pașol are darul de a electriza publicul, așa că ați face bine să vă luați bilete la concertele ei (va avea unul la TNB la final de ianuarie și altul la Ateneu, în martie) dacă aveți nevoie de o infuzie de optimism. Pe Cristina Mitroi o puteți vedea în serile de joi și vineri pe scena Ateneului Român, pentru că este membră a Orchestrei Filarmonicii George Enescu. Domnii pomeniți în deschiderea articolului fac și ei parte din aceeași orchestră, doi dintre ei abia veniți în rândurile formației muzicale, cred că prezența lor va fi benefică pentru toată lumea.
În lojă cu noi au stat un tată și băiețelul său, care nu mergea încă la școală. Cel mic nu era la primul concert la Ateneu puștiul, ceea ce m-a făcut să-i spun că e un erou, dacă a rezistat peste o oră și jumătate; foarte simpatică reacția lui de la finalul concertului, când i-a spus tatălui că exagerează dacă are impresia că căscatul lui deranjează pe cei din jur (citarea e aproximativă). Lângă loja noastră, au stat trei fetițe, de vârste diferite, niciuna nu era la gimnaziu, însoțite de mame; din ce mi-am dat seama, cred că și lor le-a plăcut muzica, chiar dacă mamele lor erau stresate să nu cumva să facă prea mult zgomot. I-a plăcut astăzi la Ateneu și fiicei mele, ceea ce înseamnă că la viitorul concert două bilete vor fi ale noastre. Sunt curioasă care va fi tema și, mai ales, cine vor fi muzicienii invitați.
(Fotografiile sunt neprofesioniste, realizate mai mult pentru albumul personal decât pentru uz public, așadar iertați calitatea acestora.)
