Serenadă pentru Nadia. Ninge la Istanbul

„Cu toții purtăm în noi un soi de crocodil tainic, disimulat prin tot felul de comportamente curtenitoare, dar care își arată neîntârziat colții tăioși de îndată ce percepe vreun pericol în jur. Trebuie să povestesc totul. Suferințele nu pot fi depășite, iar viața nu va avea cum să devină mai pură decât la capătul unei asemenea confesiuni, al unei asemenea mărturii.” Zülfü Livaneli

Nici eu n-am văzut niciodată un arbore de piper. Risipește mireasmă dulce-amăruie și încarcă de culoare peisajul. Fructele lui sunt de un roșu aparte, amestecat printre nuanțele de verde ale altor plante. Arborelui de piper i se mai spune și „Vălul miresei”, fiindcă în ținuturilor Anatoliei vălul nu e alb, este roșu. N-am știut că piperul are o mireasmă care se împrăștie în jur, purtat de vânt:

„Ați văzut vreodată cum arată un arbore de piper? Un arbore mare de piper, cu boabe roșii, care se leagănă în vânt, cu ramurile sale unduioase, aidoma unui văl de mireasă, și care răspândește un miros acru-înțepături ori de câte ori se stârnește vreo boare? Dar o plantă de aloe vera, care deșteaptă în tine un soi de forță tămăduitoare doar la vederea frunzelor sale verzi? Și-apoi, bougainvillea! În unele din Turcia, populația numește această floare valul miresei. O extraordinară sărbătoare a culorii. Toate acestea se aștern acum în fața ochilor mei. După-amiaza, marea aduce cu o oglindă fermecată care reflectă lumină soarelui. O părere de vânt, care stârnește unduiri în perdele, aduce miresme de cimbrișor și brad dinspre munți. Din camera de alături se aude un zvon stângaci de vioară.” (p. 451)

Un străin ajunge într-un cimitir care arăta ca o grădină. Pe cruci erau trecute zilele celui defunct, 17, 21, 34, nimeni nu părea să fi trăit mai mult de 52 de zile. Misterul este lămurit de un localnic: pe cruci nu era trecută vârsta omului, ci numărul zilelor fericite pe care le-a trăit el. Străinul se întoarce acasă și își comandă pe cruce pe care să stea scris că el, din pântecele mamei, a ajuns direct la groapă: nu fusese fericit nici măcar o zi. Este limpede că romanul lui Zülfü Livaneli ridică probleme existențiale, de multe ori sub formă de poveste cu tâlc, narațiune sapiențială.

Un localnic înțelege altfel schimbările prin care trece orașul în anul de grație 2001. Dar profesorul Wagner nu este un simplu turist. Cândva, a locuit la Istanbulului. Revine în oraș ca cetățean american și i se rezervă camera în hotelul în care, la 1895, Agatha Christie scrisese un roman polițist.

Protagonista investighează pe cont propriu „Cazul Wagner”, în ciuda tentativelor de intimidare venite din partea serviciilor de informații. Nici timp de investigare nu este suficient, problemele personale așteaptă o rezolvare, amânate fiind cu speranța că vor dispărea de la sine. Pe Maya Duran o așteaptă acasă un adolescent captivat de ecrane. Trebuie să facă față discuțiilor cu fostul soț, ușor recalcitrant, catalogat ca imatur, apoi să-i răspundă la telefon bărbatului iubit, la fel de imatur, are așteptările lui, de om care face speculații financiare. O mașină de serviciu, mereu nefuncțională, întârzie în traficul sufocant al marelui oraș. Șoferul vrea ca Maya Duran să mijlocească pe lângă rectorul universității angajarea unei rude.

Fratele femeii, ofițer de rang înalt, este nevoit să îi relateze partea de adevăr pe care o deține în legătură cu familia lor, convins însă că sora lui greșește grav închipuindu-și că poate lupta cu nedreptatea istorică și oficială. E greu de spus că istoria trebuie privită exclusiv în funcție de implicațiile politice. Celelalte implicații, care țin de latura omenească, nu sunt mai puțin importante, dimpotrivă. Există explicații și ele trebuie găsite, chiar dacă lucrul acesta se întâmplă după mult timp, cu efort, prin asumarea unui risc personal. Apar întâi mărturiile victimelor, se caută documente, există filmări subacvatice. Maya Duran are experiența și profesionalismul unui cercetător autentic. Știe cum să facă o investigație.

Referirea permanentă la bunici îi dă acestei cărți și mai mult farmec. Copilăria este legată de gustul siropului de rodie și de imaginea valizelor încărcate de dulcețuri și praf iute de ardei. Bunicii locuiesc într-o zonă de interferențe culturale, unde există un amestec etnic pitoresc, iar cei mici constată (și învață) că diferențele nu dezbină, ci creează armonie. E ideal să se întâmple așa, cu toate că istoria mare decide uneori diferit:

„Îmi aduc aminte că în casa aceea a lor ne-am ospătat cu nemaipomenitele feluri de mâncare care se făceau la Antakya. Bunica din partea mamei pregătea, mai cu seamă, un soi de chiftele din bulgur și smântână numite oruk, care erau delicioase. Unele mâncăruri mi se păreau foarte picante. Grădina casei lor, care avea două etaje, era umbrită de niște rodii minunați. Bunicul Ali ne-a arătat într-o zi, plin de fală, o ditamai rodia, pe care tocmai o culesese din copac, iar apoi l-a pus pe băcanul din vecini s-o cântărească. La aflarea veștii că rodia cântărea 980 de grame, a părut în al nouălea cer. Îmi amintesc că din acele rodii se mai făcea și sirop. Ori de câte ori ne întorceam acasă din vacanță, valizele noastre gemeau de sirop de rodie, de oruk, de fulgi de ardei roșu, care mie mi se păreau teribil de iuți, de pasta de ardei preparată în casă și de tot soiul de dulcețuri.

Odată o întrebasem pe mama de ce erau atât de iuți mâncărurile din zona aceea. Aici este granița cu Siria, Alepul e foarte aproape. De aceea, mâncărurile acestea seamănă foarte mult cu felurile de mâncare arăbești, mi-a răspuns ea. Bunica noastră dinspre mamă avea pielea albă ca laptele și un chip tare frumos. Bunicul Ali avea obrajii căzuți și fuma țigară de la țigară – nu stingea bine una că aprindea alta. Amândoi se prăpădiseră de tineri.” (p. 141)

„Să nu cumva…” – așa îi spune bunica nepoatei, repetând mesajul și în vis, mai târziu, când nu mai puteau vorbi una cu cealaltă, „să nu cumva să crezi…”. Precauție, echilibru, înțelegerea și acceptarea unei realități. A te păzi nu înseamnă, poate, decât a fi rezonabil, în niciun caz resemnat:

„Ultimele cuvinte rostite de bunica în vis îi aparțineau cu adevărat. Îmi aminteam de ele pentru că mi le repeta adeseori: În viață au să-ți iasă în cale oameni care vor să-ți facă rău, dar să nu uiți că vor exista și oameni care vor vrea să-ți facă bine. Inimile unora sunt întunecate, pe câtă vreme ale altora sunt scăldate-n lumină. Aidoma zilei și nopții! Să nu cumva să crezi că lumea e plină de oameni răi și să te amărăști din pricina asta, dar nici să nu crezi că toți oamenii sunt buni, căci ai să fii dezamăgită! Păzește-te, copila mea, păzește-te de oameni!” (p. 83)

Schimbările pe care le aduc cu sine întâlnirile fundamentale sunt subliniate în acest roman, puse în ramă, ca o fotografie care, nefiind niciodată surprinsă pe obiectiv, e reconstituită într-un gest recuperator. Maya Duran așază, într-un decupaj simbolic, propria fotografie flancată de fotografiile celor două bunici a căror istorie (dramatică fiecare în felul ei) o descoperise recent.

Într-o lume care tace, o femeie tânără vorbește. Nu se teme, nu se lasă intimidată, are curajul să piardă lucruri derizorii, deși nu lipsite de importanță socială – postul de cercetător la o mare universitate, de exemplu. Maya scrie ca să recupereze adevărul. Scrie numele victimelor, rostite în șoaptă de o bunică, spre a fi trecute în pomelnic. Scrie ca să denunțe nedreptatea și vinovăția.

Maya Duran este ajutată să descopere istoria propriei familii. În arhiva cu documente restricționate, femeia caută „Dosarul Wagner”, dar caută și urmele bunicii tătăroaice, femeia al cărei nume adevărat nu-l cunoaște. Schimbarea prenumelor putea salva, cu puțină șansă, un om, în vremurile prigoanei evreilor – și istoria ajunge cutremurător și la Iași.

Profesorul Maximilian Wagner este, în sine, un caz de top secret, bănuit de spionaj și nedreptățit, idealist venit la țărmul Mării Negre să o întâlnească pe femeia de care a rămas îndrăgostit toată viața.

Roman de dragoste, Serenadă pentru Nadia este, în egală măsură, un roman istoric, cu documentare impresionantă. Mecanismul complicat al vinovăției funcționează subteran, închizând porți, eliminând date, distrugând dovezi. Geografia înseamnă destin. Asta spune, la un moment dat, un profesor și, în timp, copilul care a ținut minte aceste cuvinte, devenit adult, poate confirma, din propria experiență, că așa stau lucrurile. Mi s-a părut un roman inegal, însă folosesc acest termen, inegal, nu în sens negativ, dimpotrivă – Serenadă pentru Nadia este o proză cu dinamică proprie, surprinzătoare pentru cititorul ce trece din confortul unui Orient Express direct în apele tulburi în care se scufundă vaporul Struma, venit din port românesc.

Câteva date despre autor găsim în prezentarea cărții:

Născut pe 20 iunie 1946 în provincia Konya (centrul Turciei), ZÜLFÜ LIVANELI, una dintre cele mai importante personalități culturale ale Turciei de astăzi, s-a remarcat prin multiplele sale disponibilități artistice, în calitate de scriitor, compozitor, cantautor, regizor și scenarist, dar și prin militantismul și implicarea sa civică. Acestea din urmă i-au adus, după puciul din 1971 și, apoi, după cel din 1980, mai multe condamnări la închisoare, amenințări cu moartea, linșaje mediatice și un exil de unsprezece ani, petrecut la Stockholm, Paris, Atena și New York. A fost o vreme „ambasador al bunăvoinței“ pentru ONU. În 2014 este decorat de statul francez cu Legiunea de Onoare. Cărțile sale, care au fost răsplătite cu mai multe premii pe plan intern și internațional și sunt traduse în patruzeci de limbi, ilustrează interesul său susținut pentru actualitatea socială, dar și pentru singurătatea individului în fața istoriei. Printre titlurile sale de referință se numără romane precum Engereğin Gözü (Ochiul viperei, 1996), Bir Kedi, Bir Adam, Bir Ölüm (O pisică, un bărbat, o moarte, 2001), câștigător al Premiului literar Yunus Nadi, Mutluluk (Fericire, 2002), pentru care primește, în 2006, Barnes & Noble „Discovery of the Great New Writers Award“, Leyla’nın Evi (Casa Leylei, 2006), Son Ada (Ultima insulă, 2008), Serenadă pentru Nadia (Serenad, 2011; Humanitas Fiction, 2021), Kardeşimin Hikâyesi(Povestea fratelui meu, 2013), Son Ada’nın Çocukları (Ultima insulă, 2014), câștigător al Premiului Orhan Kemal pentru roman, Konstantiniyye Oteli (Hotel Constantinopol, 2015), Huzursuzluk (Neliniște, 2017), Balıkçı ve Oğlu(Pescarul și fiul său, 2021), volume de proză scurtă precum Arafat’ta Bir Çocuk (Un copil pe Muntele Arafat, 1978) și lucrări cu caracter memorialistic ori eseistic precum Sevdalım Hayat (Dragostea mea, viața, 2007), Sanat Uzun Hayat Kısa (Ars longa, vita brevis, 2010), Edebiyat Mutluluktur (Literatura înseamnă fericire, 2012) și Elia ile Yolculuk(Călătorie cu Elia, 2017). Romanele lui Livaneli au stat la baza unor scenarii de film și a unor piese de teatru, precum și a unor librete de operă. | livaneli.net

Las mai jos alte fragmente:

„În operele lui Darie ad-Din Attar, în basmele din O mie și una de nopți, în Mesnevi întâlnim adeseori capitole care pot fi citite atât ca părți integrate ale cărții, cât și ca părți independente. Desigur că n-am de gând să devin scriitoare profesionistă sau să reprezint literaturile Orientului. Nu văd însă niciun contraargument pentru a recurge, în această relatare modestă, la o formulă narativă în acord cu tradiția care îmi este familiară. Acum o să-mi continui povestea din punctul în care am rămas.” (p. 322)

„La nivel de societate, se luase decizia tacită ca întâmplările din trecut să nu le fie dezvăluite noilor generații. Nu știam dacă era rău sau bine. Fuseserăm crescuți cu ideea de a nu dușmăni pe nimeni. Acesta era aspectul pozitiv, dar, pe de altă parte, eram îngrozitor de ignoranți cu privire la propriul trecut.” (p. 175)

„De fapt, toți indivizii care prind ceva cheag se uită la cei care nu câștigă la fel de mult ca ei ca la niște idioți.” (p. 47)

„Nu era inteligent, dar, la fel ca majoritatea celor de felul lui, era viclean.” (p. 21)

„Doamne, ce oraș aglomerat! mi-am zis. Oriîncotro te-ai fi uitat, era o forfotă continuă. Oare cei care ar fi trebuit să prindă vreun avion de seară ar fi trebuit să pornească la drum încă din zori de zi?” (p. 11)

„Te năpustești afară din casă în faptul zilei, urci în maxi-taxiul care geme de lume ca să te duci la blestemata aia de slujbă, iar seara te întorci acasă pe același drum, stoarsă de vlagă, îi dai să mănânce fiului tău care crede că singurul lui rost pe lume este să se joace la PlayStation și, în general, faci față cu greu realității, repetând zi de zi aceleași gesturi, ca un soi de Sisif feminin care a venit pe lume prea târziu.

La sfârșitul săptămânii constați că sub ochi ți-au apărut niște cearcăne vineții. Dacă vrei să te vezi cu vreo doi-trei prieteni și să-ți petreci vremea în chip plăcut, îți găsești refugiul într-unul dintre mallurile acelea uriașe care au devenit, mai curând, noile temple ale Istanbulului.” (p. 14)

„Așa cum se întâmpla mereu, zăpada acoperea toate mizeriile și-mi umplea sufletul de voioșie. Istanbulul troienit se preschimba într-un oraș de basm. Moscheile, bisericile, sinagogile, podurile peste Bosfor se înveșmântau în alb, iar aerul era vălurit de o ceață ușoară. În asemenea împrejurări, apele albastre ale Bosforului dobândeau niște reflexe verzui. Și în acele momente, orașul se înveșmânta cu repeziciune în straie albe. Mi-am adus din nou aminte de bunica mea dinspre tată: zăpada era plapuma Anatoliei, dar și pelerina albă, de basm a Istanbulului! Cel puțin în cartierele din centru!” (p. 338)

„Într-o zi, un hoge ignorant se adresase gloatei, întrebând-o dacă știa cine era așa-numitul Iosif, preasfântul: Care dintre sfinți a fost aruncat de surorile sale într-un lac, pentru ca mai apoi să fie salvat de mama sa?

Un înțelept i-a spus: Pe care dintre greșelile dumitale s-ar cuveni s-o îndrept, frate?! Mai întâi, nu este vorba despre un sfânt, ci despre un profet, apoi, acesta n-a fost azvârlit într-un lac, ci într-un puț, n-a fost aruncat de surorile, ci de frații săi, iar de salvat l-au salvat niște negustori ce umblau cu caravana, nu mama sa!” (p. 428)

„Secțiunea introductivă, în care Auerbach cita din Pascal, m-a înrâurit în mod deosebit și mi-a oferit o explicație cu privire la tirania autorităților, în privința căreia mă alesesem cu diverse exemple în ultimele zile:

E drept ceea ce este drept să fie urmat și e necesar ca cel mai puternic să fie urmat. Dreptatea fără forță este neputincioasă, forța fără dreptate este tiranie. Dreptatea lipsită de forță va fi în permanență contestată pentru că răii vor exista mereu, forța fără dreptate este de condamnat. Trebuie deci ca forța și dreptatea să stea alături și pentru aceasta să facem în așa fel încât ceea ce e drept să fie puternic sau ceea ce este puternic să fie drept.” (p. 406)

„Tata ne spunea adeseori că un stil de viață disciplinat nu diminuează libertatea, ci, dimpotrivă, o sporește. Ne arăta, totodată, că disciplina reprezintă o modalitate de a-ți organiza viața, de a te bucura de mai mult timp liber, de a trăi neîngrădit fără a-i stânjeni pe cei din jur.” (p. 402)

Serenadă pentru Nadia de Zülfü Livaneli