#Sharp Festival – ce se ascunde în spatele diversității

PIANO PIANO, CON(cert)FUSION, DUO și TRIO au fost cele patru seri din cadrul primei ediției a #Sharp Festival, organizat de Daniel Ciobanu. Pianist, artist rezident al Filarmonicii George Enescu, Daniel Ciobanu a reușit imposibilul: să aducă în fața melomanilor un grup de artiști tineri, entuziaști, pasionați și foarte bine pregătiți, români și străini și să alcătuiască un program pe cât de divers, pe atât de plin de culoare. Fiecare seară de festival a avut formula concertistică proprie, așa se face că #Sharp Festival s-a transformat într-o pledoarie pentru diversitate. Muzica de cameră are farmecul ei, s-a văzut/simțit asta în fiecare din cele patru seri, iar publicul a rezonat cu artiștii, atât la „hituri” (compozițiile foarte des cântate), cât și la cele mai puțin cântate pe scenele românești.

Muzica de cameră este pentru melomanii adevărați, cei care ascultă muzică clasică acasă, dar mai cu seamă în sălile de concerte. Găsim în programele propuse de diferite instituții culturale prinse și câteva bucăți muzicale, mici demonstrații de virtuozitate, combinații de muzică de cameră și lied-uri. Paradoxul este că formulele de scenă sunt foarte diverse și se aud excelent și în spații mici, care îndeamnă la crearea unei comuniuni între muzicieni și auditoriu. De aceea, găsesc foarte curajos demersul lui Daniel Ciobanu, un pianist pe cât de tânăr, pe atât de talentat și cu o pregătire profesională temeinică. #Sharp Festival este un festival-pledoarie, gândit special să aducă în fața publicului și compoziții care cer virtuozitate și tehnică desăvârșită, dar și aplomb, talent, joie de vivre.

credit foto Alex Damian (prima seară de festival)

#Sharp Festival a deschis stagiunea 2022-2023 a Filarmonicii George Enescu. Din păcate, n-am reușit să ajung decât în ultimele două seri de festival, dar chiar și așa mi-am putut da seama că programele propuse au pus în valoare artiștii, dar s-au constituit și în mărturii ad-hoc de perfecțiune. Seara pusă sub semnul duetului, duo-ul format din Anna Tifu și Giuseppe Adandaloro, a cucerit publicul încă din prima parte. După sonata lui Franck – melancolie augmentată cu tonuri de culoare specifice toamnei – a urmat celebra Tzigane a lui Ravel, moment de demonstrație de virtuozitate. Anna Tifu, copil-minune al viorii, câștigătoare a Concursului Internațional George Enescu încă din 2007, nu doar că nu și-a pierdut niciun strop din dragostea pentru muzică și instrument, ci a dovedit că timpul a curs în favoarea ei: are o tehnică impecabilă și stăpânește foarte bine dialogul cu partenerul de scenă. Rareori am văzut un pianist care să se bucure de ceea ce-i oferă partenerul de scenă, în cazul de față violonista. Partea a doua a serii a avut și ea momentul ei de maxim, când Fantezia Carmen a lui Sarasate a cucerit și ultimul sceptic și a ajuns și la spectatorii mai puțin familiarizați cu muzica de cameră. De apreciat că toți cei din public au știut când să aplaude, cunoscătorii știu ce spun.

Seara de duminică a aparținut trio-ului, cu Daniel Ciobanu la pian. Dacă seara de dinainte l-am văzut în spatele sălii, ascultându-i foarte atent pe cei doi artiști invitați, duminică l-am văzut bucurându-se din plin cântând. Mi-e greu să estimez cu cât efort a dezbrăcat haina de organizator, tinerețea nu face întotdeauna casă bună cu spiritul managerial, dar din felul cum i se citea bucuria pe chip tind să cred că abia aștepta ultima seară a festivalului. A avut pe scenă doi parteneri la fel de energici și dornici să impresioneze; recunosc că au fost momente când nu știam la cine să mă uit mai întâi. M-am lăsat condusă de arcușul Anastasiei Kobekina, m-am războit cu vioara lui Linus Roth și am fost surprinsă cu adevărat de cât de bine putea să se audă pianul; în a doua parte a trioului lui Anton Arenski mi-am dat seama și de ce a fost nevoie de acordor înainte de concert.

Daniel Ciobanu a fost liantul trioului, energia combinată cu efervescența îl caracterizează și-l transformă (pe alocuri) într-un excelent pianist de jazz (sper să nu fac vreo blasfemie, dar chiar îl văd cântând dixieland, dar și un fusion de factură modernă). Dialogul dintre cei trei a funcționat impecabil, dominând sala la propriu. Public eclectic (din toate punctele de vedere), copii de vârste mici care au ascultat fascinați, melomani care au aplaudat frenetic, dar și persoane care au confundat sala Ateneului Român cu o sală de club (ne-a trebuit multă tărie ca să ignorăm derapajele celor două doamne aflate într-o căutare eternă de ceva indefinit și care au ținut morțiș să se remarce prin grobianism și lipsă de respect față de artiști și public). Rămân în memoria afectivă cu muzica lui Dmitri Şostakovici, care nu doar că mi-a confirmat așteptările, dar mi-a reconfirmat faptul că nu întâmplător compozitorul rus e printre preferații mei.

Chiar dacă abia s-a încheiat prima ediție a #Sharp Festival, să știți că el are un site, foarte bine organizat și unde puteți găsi detalii despre fiecare artist în parte. Pledoarie pentru muzica de cameră sau demonstrație de virtuozitate, luați-o cum vreți, cert e că #Sharp Festival trebuie să reconfirme, cu alte cuvinte îi doresc viață lungă. Cine nu l-a ascultat pe Daniel Ciobanu până acum, căutați-l pe afișe și cumpărați-vă bilete. În curând nu veți mai găsi bilete la concertele lui decât în primele minute de la punerea lor în vânzare. Chiar dacă mulți s-au întrebat de ce Sala Mare a Ateneului și nu Sala Mică, chiar dacă sala n-a fost plină ochi ca în primele două seri, eu rămân la ideea că #Sharp Festival a fost așa cum trebuie: pledoarie pentru diversitate.

***