Aflasem de concert cu ceva timp înainte de sărbătorile pascale. Cristian Lupeș mi-a spus că va fi la pupitrul Orchestrei Radio, înlocuind pe altcineva. L-am întrebat de program și reacția mea, sinceră și cât se poate de directă, a fost: „Prevăd un Paști fără miel și cozonac și cu vreo 5 kg în minus”. După concert l-am întrebat câte kg în minus are și mi-a spus, râzând, că aproximativ trei.
Doar când am intrat în Sala Radio mi-am dat seama cât mi-a lipsit atmosfera de aici, prea mult timp a trecut de la ultimul concert! Iar primele acorduri ale unei orchestre impecabile, cum este cea Națională Radio, mi-au provocat unele dintre cele mai vii amintiri sonore (concerte de muzică clasică și de jazz care să se audă mai bine ca în Sala Radio nu prea mai sunt – excepția este Ateneul Român, evident!). Uvertura a fost o bună ocazie pentru orchestră să-și intre în starea atât de necesară ducerii la bun sfârșit a unui concert greu. Un romantic în prima parte și un titan clasic în partea a doua, două lucrări atât de diferite, dar, în același timp, cu provocări de tot felul pentru dirijor… cred că asta a fost și abordarea lui Cristian Lupeș – atac direct -, având în vedere timpul extrem de scurt de pregătire efectivă. Provocarea a fost să ia orchestra cu el și să o facă să sune dumnezeiește, că tot suntem (încă) în Săptămâna Luminată.
Când ai un concert pentru vioară, pian și orchestră scris de F. Mendelssohn în prima parte a serii, trebuie să faci astfel încât orchestra să nu domine soliștii, ba, din contra, să-i pună în valoare și să-i ajute în desvârșirea unei atmosfere încărcată de optimism. Ceea ce s-a și întâmplat. S-a văzut și experiența lui Volkhard Steude, cel care a putut fi ascultat în calitate de concertmaestru al Filarmonicii din Viena și la celebrul concert de Anul Nou 2018 și care cântă pe o vioară Antonius Stradivarius (pusă la dispoziție de Banca Națională a Austriei). După cum, la fel de bine, s-a auzit îmbinarea optimă dintre sunetele pianului – a cărui „stăpână” a fost Cătălina Butcaru – și cele scoase de vioara concertmaestrului. Drept urmare, am avut și un bis înainte de pauză. Este momentul să spun că Sala Radio are fidelii ei, îi regăsesc de fiecare dată la concertele stagiunii Orchestrei Radio, pe unii dintre ei poate mai apăsați de vârstă și boli, pe alții mai senini. Și melomanii aceștia erau la începutul serii destul de relaxați, ca să nu spun blazați, nu aveau așteptări ieșite din comun vizavi de ceea ce urmau să audă. Ei bine, după prima parte a concertului aproape jumătate din sală a apluadat, ceea ce a stârnit reacții prompte din partea unor ultraconservatori (da, tradiția spune că în pauzele din părțile unui concert sau ale unei simfonii nu se aplaudă – e o cutumă legată de starea muzicienilor și de felul cum fac ei trecerea de la o secvență muzicală la alta). Dar cei doi solițiti ai primei părți a serii au răsplătit entuziasmul spectatorilor cu un bis, ceea ce a demonstrat entuziasmul și frenezia care i-a cuprins. De altfel, i-am urmărit atent pe toată durata serii: poziția corporală, mimica și gesturile trădau bucurie, bucuria pură de a cânta. Și mai era ceva acolo, pe scenă: starea aceea de siguranță/securitate care se instalează atunci când te știi în preajma unor prieteni și colegi de nădejde, oameni cu care ai în spate sute de ore de repetiții și pe care te poți baza atunci când nu te simți în formă maximă. Pentru că Orchestra Națională Radio este unul dintre cele mai sudate ansambluri muzicale și care are în componența sa profesioniști de mare valoare, care știu să-și pună în evidență potențialul artistic exact în dozele cerute de fiecare moment în parte.
Simfonia nr. 4 în Si bemol a lui Beethoven, m-a trimis direct în pădure! Pur și simplu, în partea a doua (adagio) a simfoniei, m-am trezit căutând în adâncul pădurii sălașul inimii. Rareori mi-a fost dat să mă las purtată într-atât de mult de muzică, încât să nu realizez cum am ajuns în mijlocul unei păduri întunecoase, bătrână și atât de mare, încât să nu-i pot vedea marginile. Și n-am avut altceva de făcut decât să-mi ascult inima. Ceea ce s-a și întâmplat pe tot parcursul părții a treia (allegro vivace): instrumentele cu coarde n-au acoperit suflătorii, după cum timpanele au punctat așa cum știu ele mai bine emoții de necuprins în cuvinte. Meritul lui Cristian Lupeș aici rezidă: a știut să dea valoarea fiecărei partide din Orchestra Națională Radio, punând în valoare personalitățile fiecăreia în parte, strunindu-i atunci când era nevoie și dându-le avântul necesar când o impunea ritmul impus de compozitor. Cât despre atacul din ultima parte, ei bine, m-a scos în luminiș, acolo unde demonii mi i-am înfruntat cu ajutorul inimii și nu al rațiunii. Asta numai când ascult Beethoven mi se întâmplă! Deși preferatul meu va rămâne pentru totdeauna Mozart, când ascult orice simfonie scrisă de mare Beethoven mi se întâmplă să uit că cerebralul îmi dictează mare parte din acțiuni și mă trezesc la marginea dintre aici și acolo. Dar pentru ca toate acestea să se întâmple trebuie și o orchestră pe măsură, cu un dirijor extrem de bine pregătit și de matur. Iar în seara aceasta Cristian Lupeș a dovedit că este! Și matur și extrem de bine pregătit!
Mi-a fost cu multă bucurie reîntâlnirea cu Cristian Lupeș, de care mă leagă experiența unuia dintre cele mai frumoase interviuri de până acum și o prietenie muzicală (și-mi place să cred că nu doar muzicală) care se cimentează odată cu trecerea timpului. Mă așteptam să fie un concert bun spre foarte bun, dar ce-am ascultat în seara lui 13 aprilie a fost cu mult peste ce gândisem. Și-mi doresc să-l reîntâlnesc pe Cristian Lupeș curând, de ce nu, poate chiar la pupitrul Orchestrei Naționale Radio, pentru că, împreună – orchestră și dirijor – au demonstrat că pot da pe scenă măsura adevărată a talentului lor.
ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO
Dirijor: CRISTIAN LUPEŞ
Soliști: VOLKHARD STEUDE – vioară
CĂTĂLINA BUTCARU – pian
Programul serii
- Strauss: Uvertura operetei Liliacul
- Felix Mendelssohn: Dublul concert în RE minor pentru vioară, pian și orchestră de Coarde, MWV 04
- L. van Beethoven: Simfonia nr. 4 în Si bemol major, op. 60
