Evenimentul Învierii, aparent paradoxal, nu este relatat, ca act propriu – zis, în niciuna dintre Evanghelii. Iar aceasta, tocmai pentru a sublinia caracterul de taină absolută în care este învăluit acest moment unic în istoria omenirii. Sunt relatate, în schimb, reacțiile celor cărora îngerul Domnului sau Însuși Iisus Hristos cel înviat li se arată și îi conving astfel de adevărul Învierii.
În Evanghelia după Matei, în capitolul 28, este relatată venirea la mormânt a femeilor mironosițe, dintre care sunt numite Maria Magdalena și „cealaltă Marie”. Acestea au găsit piatra dată la o parte de pe mormânt și un înger ce le-a vestit învierea și apoi le-a trimis să le vestească și ele ucenicilor. Apoi momentul în care Hristos însuși li se arată și le adresează salutul „Bucurați-vă!” și încurajarea „Nu vă temeți”, pentru ca după aceea să le trimită, la rândul lor, să le spună ucenicilor să meargă în Galileea, unde îl vor întâlni. Iar ucenicii, făcând precum le-au spus femeile, au mers la locul de întâlnire și l-au văzut pe Iisus Hristos cel înviat, iar Acesta i-a trimis să propovăduiască și să boteze în numele Sfintei Treimi:
„Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă; și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Matei, 28, 18 – 20)[1].
Din relatarea mateiană, atrag atenția următoarele aspecte: din salutul „Bucurați-vă!” și îndemnul „Nu vă temeți”, trebuie înțeles că odată cu Învierea Domnului, omul iese definitiv de sub pecetea Legii vetero-testamentare, bazată pe teama de a nu călca poruncile lui Dumnezeu și intră pentru veșnicie în bucuria harului învierii și al iubirii, aduse prin jertfa Mântuitorului; iar din versetele finale, trebuie luat aminte la faptul că prin acele cuvinte Hristos instaurează atât taina preoției, prin trimiterea efectivă la propovăduire, dar și taina botezului în numele Sfintei Treimi. De asemenea, fiecare creștin trebuie să își amintească necontenit, chiar versetul final, prin care Mântuitorul oferă garanția prezenței sale în proximitatea celor ce-l iubesc, și nu pentru un timp stabilit, ci până la sfârșitul veacului.
În Evanghelia după Marcu, (cap. 16) sunt povestite aceleași evenimente ca în cea după Matei, dar într-o formă mai concisă. O diferență majoră se înregistrează totuși prin faptul că se insistă pe teama și necredința apostolilor în fața declarațiilor femeilor mironosițe, primii martori oculari ai învierii, acestea persistând până la vederea efectivă a Mântuitorului înviat. Din această atitudine retrogradă a ucenicilor, trebuie să înțelegem că aceștia erau încă necopți pentru a înțelege Scripturile care vestiseră învierea, și aveau nevoie de o dovadă concretă, de prezența directă a lui Hristos înviat în mijlocul lor, iar o dată cu vederea aceastuia orice dubiu se risipește ca fumul.
Cea de-a treia Evanghelie, cea după Luca (cap. 24), confirmă încă o dată evenimentele din zorii zilei de Duminică, cu aflarea mormântului gol de către femeile mironosițe, conversația lor cu îngerul (în versiunea lucanică sunt doi îngeri) și vestirea dată de către acestea apostolilor, care însă nu le-au crezut pe cuvânt, suspectându-le de nebunie. Apoi, avem la Luca, câteva evenimente relatate în premieră: fuga lui Petru la mormânt și găsirea giulgiulilor goale, fapt ce doar i-a sporit nedumerirea, neînțelegând prin aceasta că într-adevăr Domnul a înviat, arătarea efectivă a lui Hristos celor doi ucenici de pe drumul spre Emaus, Luca și Cleopa, care însă nu l-au cunoscut decât la „frângerea pâinii”, gest ce reitera instituirea Sfintei Euharisti, săvârșită în cadrul cinei celei de taină, moment în care El s-a și făcut nevăzut de la fața lor, iar în încheiere, arătarea Domnului în fața tuturor ucenicilor adunați de frica iudeilor, care nici în acel moment nu erau convinși de veridicitatea Învierii, certificarea de către Hristos a Învierii Sale, prin săvârșirea actelor eminamente trupești, de a bea și a mânca, culminând cu trimiterea la propovăduire și ridicarea Sa la ceruri.
Vedem așadar, din nou, o întreagă serie de momente în care cei ce ar fi trebuit să fie primii entuziaști, care să îmbrățișeze vestea Învierii fără nicio rezervă, fie se tem, fie nu se încred în cuvintele altora, fie se declară nedumeriți de prezența semnelor doveditoare, ba chiar se înspăimântă când îl văd pe Hristos înviat, crezând că văd un duh, o nălucă, o fantomă. De aici nu trebuie să înțelegem altceva decât că misterul Învierii Domnului a fost, inclusiv pentru apostoli și uceniți, un fapt greu de înțeles mai cu seamă pentru că încă nu li se dăduse Duhul Sfânt, prin care ei să fi priceput toate ca-n oglindă. Teama instaurată în sufletul și în mintea lor în zilele Patimilor Domnului încă persista cu putere. Și, deși fuseseră martori la toate celelaltă învieri săvârșite de Iisus Hristos – fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain și Lazăr, cel îngropat de patru zile, ba mai mult, fuseseră înștiințați de Însuși Domnul că avea să învieze din morți, iată, Învierea Domnului era încă ceva de necrezut. Probabil și pentru faptul că, spre deosebire de celelalte învieri la care fuseseră de față, la aceasta nu asistase nimeni la momentul glorios al ieșirii din mormânt, ci doar fuseseră cu toții puși în fața unui mormânt gol.
Un argument puternic, adus în discuție de către Sfântul Apostol Ioan, în Evanghelia sa, (cap. 20-21), ar fi putut fi bănuiala tuturor că ostașii au furat trupul lui Iisus, după cum se tânguiește Maria Magdalena, prima care vedere mormântul gol. Dar altele sunt înțelesurile duhovnicești care răzbat din varianta ioanică. În primul rând, Apostolul Ioan pune necredința inițială a ucenicilor pe seama faptului că: „încă nu știau Scriptura, că Iisus avea să învieze din morți”. Iar din aceste cuvinte, trebuie să înțelegem, nu atât faptul că nu ar fi știut, literalmente, Scriptura, căci, Însuși Domnul își vestise Învierea în fața lor, ci că nu erau încă pregătiți să o înțeleagă, neavând asupra lor harul Duhului Sfânt.
Referatul celei de-a patra Evanghelii, fiind cel mai dezvoltat dintre toate celelalte, aduce și relatări noi: arătarea lui Hristos Mariei Magdalena, în grădină, atunci când o și oprește să se atingă de el, pentru că nici ea nu ar fi avut puterea să înțeleagă realitatea trupului spiritualizat prin înviere al Domnului, precum și cele două arătări în fața apostolilor, prima dată în absența lui Toma, care aflând ulterior, se declară încă sceptic, și apoi, după o săptămână, fiind și Toma de față, scenă ce relevă două înțelesuri duhovnicești majore: încredințarea lui Toma, prin invitația de a pipăi urmele Patimilor (semnele cuielor și a suliței ce a împus coasta Domnului), urmată de mărturia lui de nezdruncinat: „Domnul meu și Dumnezeul meu” (Ioan, 20, 28), prin care acesta atestă atât credința lor comună în dumnezeirea lui Iisus Hristos și totodată veridicitatea învierii Sale; urmată imediat de „cea de-a zecea fericire” adresată de Mântuitorul, tuturor celor care, pe bază de credință, nu în calitate de martori direcți, vor mărturisi cu putere adevărul Învierii Sale din morți: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce nu au văzut și au crezut!” (Ioan 20, 29). Aceasta ar fi cu adevărat una dintre cheile de interpretare a tuturor Scripturilor: în virtutea credinței, cea care este, conform Apostolului Pavel, „încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei, 11, 1).
Iar dacă tot am amintit de Sfântul Apostol Pavel, voi adăuga aici și un alt înțeles duhovnicesc al Învierii Domnului, pe care îl regăsim doar în scrierile pauline, și cu precădere în capitolul 15 al epistole I Corinteni, acela care prezintă Învierea Domnului ca pe o garanție a învierii din morți a tuturor oamenilor, în ziua cea de apoi, a Judecății finale:
„Dar acum Hristos a înviat din morți, fiind începătură (a învierii) celor adormiți. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos, începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui”. (I Corinteni, 15, 20 -22).
[1] Toate citatele scripturistice sunt redate din ediția „Noul Testament cu psalmi”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008.
