Rovegan – rostul pierdut al unei generații

S-a scris mult despre spectacolul Catincăi Drăgănescu. Și pe bună dreptate; este genul acela de spectacol necesar, util, dar și bine realizat, astfel încât satisface și cele mai exigente pretenții. Cu priză la public, dar și la critici, montarea teatrală aduce în discuție unul dintre subiectele de actualitate din punct de vedere social al românilor, dar rămas nerezolvat, în ciuda foarte multor dezbateri care au avut loc de-a lungul anilor – migrația forței de muncă. Artiștii au luat și ei atitudine, concretizarea acestui interes regăsindu-se în multe spectacole, producții multimedia, documentare etc.

Protagonistele, o mamă și cele două fiice, personaficate în capra cu doi iezi (al treilea fiind doar invocat) pleacă dintr-un Vaslui copleșit de sărăcie. Este admirabil modul cum Catinca Drăgănescu a evitat capcanele media, Vasluiului neasociindu-se, de această dată, clișee de tipul „locul unde se găsesc cei mai violenți oameni” sau „locul unde violul și beția sunt la ele acasă” (se cunosc foarte bine toate acestea, nu cred că există zi în care să nu existe cel puțin o știre legată de viața cotidiană din acest județ și care să nu conțină cel puțin o referire la cât de bețivi, înapoiați și mai știu eu cum sunt acești oameni). Regizoarea a centrat povestea exclusiv pe fenomenul migrației: oamenii se văd nevoiți să plece, pentru că nu-și mai găsesc un loc de muncă. Din schimbul de replici ale celor trei personaje reies și cauzele, de ordin social, dar, mai ales, de ordin economic. Se aduc în fața spectatorilor toate argumentele invocate de cele care au ales să plece, dar, mai cu seamă, care nu s-au mai putut întoarce. Și am avut lângă mine câteva spectatoare care au plâns în timpul vizionării, pentru că ceea ce vedeau pe scenă era dovada vie a unui eșec personal sau la care au fost nevoite să asiste și chiar să ia parte.

Cercul vicios al plecării și imposibilității întoarcerii a fost foarte bine ilustrat prin intermediul schimbării accentului de pe unul din personaje pe celălalt. Personificarea și transformarea poveștii într-un basm contemporan îndulcește oarecum duritatea demersului artistic, astfel încât spectatorii râd amar în multe momente. Mihaela Teleoacă este „omul potrivit la locul potrivit”, aducând în fața noastră nu doar o mamă nevoită să plece de lângă copiii ei, ci chiar arhetipul mamei-care-face-sacrificii-imense. Valentina Zaharia și Silvana Negruţiu completează triada și-și pun în joc atât experiența scenică, cât și pofta de joc. Personajele Catincăi Drăgănescu aveau nevoie de artiste charismatice și cu experiență, iar cele trei chiar sunt cele mai bune alegeri. S-a simțit faptul că aveau în spate zeci de spectacole susținute împreună, s-a simțit și faptul că spectacolul este unul rodat deja, dar departe de orice prăfuire.

„Învață din viață!” – deviza sub care s-a desfășurat anul acesta Festivalul Internațional de Teatru Nou de la Arad (FITN6) impunea aducerea ROVEGAN în Arad. Iar spectatorii au răsplătit eforturile actrițelor cu multe, multe aplauze, în ciuda orei înainte din noapte. Nu spun că-mi doresc să văd mai multe spectacole de genul acesta, pentru că-mi doresc să nu mai vorbim atât de mult despre astfel de fenomene sociale negative. Dar spun că a lua atitudine față de anumite derapaje sociale și prin intermdiul unor astfel de spectacole devine o acțiune necesară și specifică artiștilor.