Robert Sapolsky, Behave: biologia ființelor umane în ipostazele lor cele mai bune și cele mai rele

Editura Publica și-a asumat riscurile unui demers mai mult decât curajos acum câțiva ani, odată cu lansarea Co-lecției de Știință. În contextul numărului scăzut de cititori (dar constant, ceea ce până la urmă e o mare reușită), decizia de a publica volume cu subiecte științifice pare de-a dreptul hazardată: cărțile riscă să rămână nevândute! Pariul Editurii Publica s-a dovedit câștigător: în ciuda creșterii evidente a numărului de analfabeți funcționali, tipărirea unor cărți despre diferite subiecte științifice a generat numeroase comentarii constructive, dezbateri care contribuie subtil, dar sigur, la schimbarea atitudinii tinerilor față de cărți, în general, și față de astfel colecții, în particular.

Cel mai recent studiu al unui prestigios biolog și neurolog american, Robert Sapolsky, intitulat în original Behave: The Biology of Humans at Our Best and Worst, a fost tradus de Dan Crăciun (care merită felicitat pentru demersul dificil de a găsi echivalentul cel mai potrivit în limba română pentru unii termeni științifici introduși recent în circuitul academic internațional; de altfel, în notele de subsol, acesta a observat și corectat unele traduceri nefericite ale unor noțiuni de neurologie și psihologie comportamentală) și tipărit în 2018. Cele aproape 900 de pagini pot intimida orice cititor curios atras de titlul supradimensionat în engleză și de subtitlul în limba română. Dar, dacă depășește obstacolul concret al unei cărți masive, cititorul va fi de-a dreptul surprins să constate că a parcurs capitolele mai ușor decât și-ar fi închipuit vreodată. Trebuie să recunoaștem, totuși, că volumul va fi repede abandonat de cititorul care a chiulit de la orele de biologie și de științe sociale din liceu. Pentru a fi înțeleși termenii specifici, introduși relativ recent în circuitul academic internațional e nevoie de o cultură generală consistentă, pluri- și transdiciplinară. Odată îndeplinită această condiție, surpriza va fi una deosebit de plăcută. Paginile vor fi parcurse adeseori cu creionul în mână, cu semne de exclamație în dreptul pasajelor în care Sapolsky dărâmă prejudecăți și lansează teorii aparent hazardate, dar care, câteva pagini mai târziu, își găsesc argumente solide.

Pentru Sapolsky, noțiunile de biologie sunt fundamentul necesar și obligatoriu pentru înțelegerea comportamentului social sub toate aspectele sale. Numai astfel se pot înțelege derapajele adeseori șocante ale unor indivizi sau grupuri sociale și se pot identifica soluții constructive pentru a preveni manifestările anti- și asociale și pentru a le diminua efectele:

«(…) nu poți începe să înțelegi fără biologie chestiuni precum agresiunea, competiția, cooperarea și empatia; spun asta pentru o anumită specie de cercetători din științele sociale care consideră că biologia este irelevantă și ideologic puțin suspectă dacă se referă la comportamentul social uman. Dar, în al doilea rând, ești la fel de neajutorat dacă te bizui numai pe biologie; spun asta pentru acel soi de fundamentalist molecular care crede că științele sociale sunt sortite să fie asimilate de știința „reală”. Și al treilea aspect: când veți fi terminat de citit această carte, veți vedea că, de fapt, nu are nici un rost să distingem între aspectele unui comportament care sunt „biologice” și cele care ar putea fi descrise drept, să zicem „psihologice” sau „culturale”. Ele sunt strâns împletite.» (p. 14-15)

Această întrepătrundere și imposibilitate a disocierii după care sunt avizi amatorii de clasificări va deveni evidentă mai ales în capitolele 10 și 11 ale volumului. Dar pentru ca cititorul să ajungă singur la această concluzie, Sapolsky realizează un adevărat tur de forță: în primele capitole „traduce” limbajul abstract al neurologiei și al geneticii astfel încât riscul unor concluzii eronate din partea cititorului să fie minim. Explicarea mecanismelor neuronale și genetice pe care Sapolsky le sintetizează magistral în prima parte a volumului doar pentru a înțelege comportamente asociale, devierile de la „normalitate” naște, inevitabil, o serie de întrebări: acest gen de comportamente sunt excepții, sau tind să se generalizeze? Cât de normali sunt oamenii „normali”? Comportamentele asociale sunt în raport direct proporțional sau nu cu nivelul de inteligență al indivizilor respectivi? … Reputatul neurolog american se dovedește a fi și un excelent profesor: prin selecția atentă a exemplelor, prin notele de subsol și bibliografia consistentă, cu ajutorul desenelor, schemelor și al unor fotografii elocvente cititorul este introdus aproape pe nesimțite în universul magic al biologiei și al psihologiei sociale și al sociologiei.

Încă din primul capitol, Sapolsky dărâmă un mit cultivat cu insistență și astăzi cu privire la diferențierea comportamentului în funcție de activitatea emisferelor cerebrale:

„De fapt, diferențele funcționale dintre emisfere sunt, în general, subtile, și, în cea mai mare parte, eu ignor lateralizarea.” (p. 43)

Deși poate părea categorică afirmația profesorului american, acesta dedică primele nouă capitole ale volumului tocmai explicării funcționării creierului, cu argumente pro și contra pentru diferitele teorii care au circulat în ultimul secol. Adeseori cititorul se va trezi ridicând involuntar din sprânceană sau chiar va scoate semne de exclamație când va citi despre anumite experimente și studii, care pot părea halucinante, venite din negura unei minți bolnave, dar cercetătorul din spatele autorului studiului se simte obligat să precizeze, ori de câte ori e cazul, că trebuie să judecăm în contextul epocii/perioadei respective și nu cu reperele societății contemporane.

Pentru că americanii se confruntă cu o creștere considerabilă a violenței domestice, a atacurilor armate în diferite spații publice, urmate adeseori de sinucideri, care s-au soldat cu numeroase victime și care au generat consternare, dar și o lungă serie de întrebări, o bună parte a demersului lui Sapolsky se îndreaptă spre înțelegerea rolului real al moștenirii genetice în generarea unor astfel de comportamente asociale. Analiza unei bibliografii impresionante îl va determina pe profesorul american să dărâme un alt mit consolidat în anii ´80 ai secolului XX: genele moștenite (recesive sau nu) sunt vinovatele de serviciu pentru tot și toate!:

„Esența fricii înnăscute (numită și fobie) este că nu trebuie să înveți prin încercare și eroare că un lucru se cere evitat. De exemplu, un șoarece născut în laborator, care nu a interacționat decât cu alți șoareci și cu niște doctoranzi, se teme instinctiv de mirosul de pisică, de care se ferește. În vreme ce diferite fobii activează circuite cerebrale oarecum diferite (de exemplu, fobia de dentist implică zona corticală mai mult decât fobia de șerpi), toate activează corpul amigdalian (din creier – n.n.).

Această frică înnăscută contrastează cu lucrurile de care învățăm să ne temem – un cartier rău famat, o scrisoare de la fisc. Dihotomia dintre frica înnăscută și cea învățată este puțin neclară. Toată lumea știe că oamenii se tem nativ de șerpi și de păianjeni. Dar unii oameni îi țin pe lângă ei ca animale de companie, dându-le niște nume haioase. În locul unei frici inevitabile, dovedim o „predispoziție de învățare” – în sensul că învățăm mai ușor să ne temem de șerpi și de păianjeni decât de ursuleți panda sau de căței.” (p. 49-50)

Iată cum, subtil, pagină cu pagină, cititorului i se aduc argumente pentru demitizarea moștenirii genetice vinovată de orice deviere comportamentală. Astfel sunt aduși în scenă ceilalți doi factori esențiali ai ecuației: educația (sub toate aspectele sale) și mediul (cu toți parametrii săi). Comportamentul asocial este evident rezultatul unui dezechilibru între aceste trei elemente, dar, din nou, nu trebuie să exagerăm sau să generalizăm. Iată un exemplu elocvent:

«greutățile din copilăria fragedă produc un organism adult mai vulnerabil față de alcoolism și dependența de droguri. Ruta spre această vulnerabilitate este, probabil, întreită: (a) efecte asupra dezvoltării sistemului de dopamină; (b) excesiva expunere a adultului la glucocorticoizi, care amplifică dorința nepotolită de droguri; (c) dezvoltarea insuficientă a cortexului frontal.

Totodată, greutățile din copilărie sporesc substanțial riscul depresiei la vârsta adultă. Simptomul definitoriu al depresiei este anhedonia – incapacitatea de a simți, anticipa sau urmări plăcerea. Stresul cronic secătuiește sistemul mezolimbic de dopamină, generând anhedonia. Legătura dintre greutățile din copilărie și depresia adultă implică atât efecte structurante asupra dezvoltării sistemului mezolimbic, cât și niveluri înalte de glucocorticoizi la maturitate, care pot secătui dopamina.

Adversitățile din copilărie sporesc riscul de depresie, urmând niște scenarii în „două episoade” – coborând pragurile de toleranță, astfel încât stresorii adulți cărora, de regulă, oamenii le fac față, declanșează episoade depresive.» (p. 236)

Acest exemplu îi va prilejui lui Sapolsky să demitizeze rolul serotoninei în manifestările diferitelor forme de depresie, un alt hormon vedetă a ultimilor ani de studii psihologice, psihologizante și sociologice. Depresia rămâne, orice am face, o boală care trebuie tratată de un psihiatru și nu de un psiholog sau consilier/antrenor personal. Pe de altă parte, Behave… ne oferă repere pentru a nu deveni paranoici: diferitele tipuri de stress pe care le suportăm încă din primii ani de viață nu au ca efect obligatoriu un comportament depresiv sau chiar boala însăși. Iar aici intră în scenă psihologia socială și sociologia. Robert Sapolsky face parte din generația oamenilor de știință care au înțeles necesitatea unui studiu inter- și transdisciplinar în identificarea corectă și rapidă a diferitelor derapaje comportamentele sau a bolilor noastre sau ale celor cu care interacționăm zi de zi. Concluziile obținute după acest prim pas generează posibile soluții/rezolvări, dar și o comportamente preventive, pe cât de necesare, pe atât de ignorate:

„De ce este atât de important anturajul? Interacțiunile dintre cei de o seamă sunt o sursă a competenței sociale – învățându-i pe copii care comportamente depind de context, când să se poarte amical sau ostil și cum să își găsească locul în diverse ierarhii. Organismele tinere folosesc cel mai grozav instrument de transmitere a unor astfel de informații – jocul.

Ce înseamnă jocul social al celor mici? Scris cu litere mari, este o varietate de comportamente care le dezvoltă, prin antrenament, competența socială. Cu litere de mărime medie, înseamnă fragmente din realitate, fărâme și piese din unele modele fixe de acțiune, o șansă de a experimenta în siguranță roluri și de perfecționa abilitățile motorii. Scris cu litere mici și în context endocrinologic, este o demonstrație a faptului că stresul moderat și trecător – „stimularea” –este un lucru grozav. Scris cu litere mici și în context neurologic, este un instrument de a decide care sinapse în exces trebuie să fie îndepărtate.” (p. 245)

Aceste precizări conceptuale îi vor permite lui Sapolsky să treacă în revistă evoluția teoriei științifice, dar și a „opiniei” comune despre rolul genelor în formarea comportamentelor pro- și antisociale sau asociale, iar concluziile sale îl vor pune pe gânduri pe cititor. Fin pedagog, știind că aceste concluzii vor genera noi întrebări, reputatul profesor american va dedica capitole 10 – 16 explicării diferitelor categorii conceptuale de comportamente umane, prin raportare la regnul animal, la evoluția biologică propriu-zisă, dar și la etică și justiție. De altfel, Sapolsky trage mai multe semnale de alarmă subliniind riscurile uriașe generate de unele sentințe date în justiția americană, care au creat precedente periculoase, doar pentru că un avocat abil a știut să extragă din contextul științific anumite concluzii cu privire la rolul genelor recesive în dezvoltarea unor comportamente deviante și să influențeze astfel juriul în acordarea unor pedepse în totală neconcordanță cu fapta. Capitolul 17, intitulat nu întâmplător „Război și pace”, este o reparație morală adusă cooperării, ca relație socială definitorie a individului uman, exilată nepermis de mulți ani într-un con de umbră, practic abandonată de majoritatea teoreticienilor în ultimi 30 de ani. Unii cititori se vor repezi să mă contrazică evidențiind numeroasele articole sau studii despre cooperare/colaborare pe care le regăsim și în bibliotecile serioase din România, dar la o a doua citire se poate constata că scopul autorilor a fost dezvoltarea unor comportamente egocentrice, de tipul „nevoile mele sunt cele mai importante; interacțiunea cu ceilalți îmi este utilă în satisfacerea lor”. Tocmai astfel de comportamente devin, peste noapte asociale, cu consecințele pe care le știm deja.

Behave: biologia ființelor umane în ipostazele lor cele mai bune și cele mai rele este o pledoarie pentru păstrarea și dezvoltarea umanității, redefinirea acesteia prin coroborarea corectă a celor trei factori decisivi: genele, mediul și educația, iar Editura Publica merită recompensată/premiată pentru decizia de a traduce și publica acest volum.

Behave: biologia ființelor umane în ipostazele lor cele mai bune și cele mai rele de Robert Sapolsky