Regulile jocului, ieri și azi

Colecția Babel a Editurii Nemira s-a îmbogățit în 2022 cu un roman valoros al deja cunoscutului Amor Towles –Regulile jocului. Titlul original, Rules of civility, ne pune oarecum în context, dar, pe măsură ce vom parcurge cele peste 470 de pagini structurate în 26 de capitole și o anexă, vom înțelege că decizia experimentatei traducătoare Gabriela Nedelea este una cât se poate de inspirată. Cei care au citit anterior Un gentleman la Moscova, publicat tot de cei de la Nemira, vor înțelege rapid versatilitatea autorului american, suplețea scriiturii sale și rafinamentul cu care își construiește personajele făcând posibil un nou roman, pe cât de fascinant, pe atât de diferit de Un gentleman la Moscova, deși, strict cronologic (dar acest aspect este chiar nesemnificativ), Regulile jocului reprezintă romanul său de debut, Un gentleman la Moscova aducându-i consacrarea binemeritată.

Iluminismul, pe lângă inovațiile sale benefice, a generat și o serie de contradicții pe care niciunul dintre susținători nu avea cum să le prevadă la sfârșit de secol XVIII. Este un loc comun faptul că efectele în mentalul colectiv se resimt cu adevărat abia la a doua generație. Accesul la educație și urbanizarea, pe fundalul unei revoluții industriale prezentă cu bune și cu mai puțin bune, au generat o standardizare greu de gestionat. Iluminiștii pot fi considerați, într-un fel sau altul, vinovați de presiunea uriașă generată de dorința de „a fi la modă”, dar și de păstrarea aparențelor cu orice chip. Cititorul va rămâne surprins să vadă că romanul lui Towles are o anexă, una chiar de excepție, un cod al bunelor maniere formulat de unul dintre iluminiștii marcanți ai Americii de Nord – George Washington: Regulile jocului în conversație & ale unei purtări decente în compania altora. Care e legătura cu personajele care-și trăiesc tinerețea tumultuoasă într-un New York antebelic pe cât de fascinant, pe atât de nemilos cu cei slabi de înger? Cele 111 reguli de comportare în spațiul public, așa cum le sintetizează viitorul președinte american, își dovedesc viabilitatea până astăzi, după cum va constata cu ușurință și cititorul român. Bine, bine, dar care e totuși legătura cu gașca de tineri de bani gata în care se infiltrează două tinere de condiție modestă, dornice de o viață independentă? Simplu: orice cod al bunelor maniere poate fi o capcană letală pentru cei care se mulțumesc doar cu aparențele și îi judecă pe ceilalți doar după tiparele unei mode pe cât de fascinante, pe atât de trecătoare.

Spre deosebire de Un gentleman la Moscova, în Regulile jocului personajul principal este unul feminin – domnișoara Kontent, ajunsă la vârsta deplinei maturități, căsătorită, aparent împlinită, care, cu ocazia vizionării unei expoziții de portrete ale celebrului fotograf Walker Evans, își retrăiește ex abrupto ultimii ani interbelici, după ce observă două portrete ale unui tânăr magnat – Tinker Grey. Amor Towles reușește încă din primele pagini să ne creioneze o doamnă surprinzător de profundă în judecățile emise, surprinzător de obiectivă, lucru care o ajutase enorm și de-a lungul celor doi ani zbuciumați pe care și-a petrecut în încercarea de a pătrunde în high society-ul new-yorkez:

„La câțiva pași de noi, o tânără se bucura de expoziție. N-avea mai mult de douăzeci și doi de ani. Fiecare fotografie părea s-o surprindă plăcut – de parcă se afla într-o galerie de portrete dintr-un castel, unde toate chipurile păreau maiestuoase și îndepărtate. Nu era conștientă de frumusețea care îi îmbujora pielea, lucru care m-a umplut de invidie.

Pentru mine, chipurile acelea nu erau îndepărtate. Expresiile obidite, privirile flămânde îmi erau atât de familiare! Ca atunci când intri în holul unui hotel din alt oraș, unde hainele și felul de-a fi al oaspeților sunt atât de asemănătoare cu ale tale, încât ți-e teamă c-ai să dai peste cineva pe care n-ai chef să-l vezi.

Și, într-un fel, asta s-a și întâmplat.” (p. 12 – 13)

Tinerele din perioada interbelică nu diferă cu nimic de cele din zilele noastre: pe cât de diferite ca origini sociale, pe atât de asemănătoare în ceea ce privește dezideratele:

„Eve Ross…

Eve era una dintre acele frumuseți surprinzătoare din Vestul Mijlociu al Statelor Unite.

La New York, toată lumea zice că femeile cele mai seducătoare din oraș vin cu avionul de la Paris sau de la Milano. Însă acestea sunt doar o minoritate. Un cârd mult mai numeros aterizează din statele robuste care încep cu litera I – cum ar fi Iowa, Indiana și Illinois. Crescute cu porția ideală de aer curat, în hârjoneală și ignoranță, aceste blonde primitive, plecate din lanurile de porumb, sunt ca niște steluțe cu mâini și cu picioare. În fiecare dimineață, pe la începutul primăverii, vezi câte una dintre ele cum o șterge din cerdac, cu un sendviș împachetat în celofan, gata să facă semn primului autobuz Greyhound spre Manhattan – orașul acesta în care orice lucru frumos e primit și măsurat și, chiar dacă nu-i adoptat imediat, măcar va fi probat pe toate părțile.” (p. 22 – 23)

Tinerele domnișoare au însă o mare calitate: sunt educate, bune cunoscătoare ale codului bunelor maniere, ceea ce le face să fie candidatele ideale pentru secretara perfectă și viitoarea gospodină perfectă, după cum constată cinic personajul principal, conștientă de faptul că și ea putea fi încadrată cu ușurință în aceleași tipare de tinerii de bani gata, care aparent nu fac nimic altceva decât să toace rapid prin cluburile de jazz și sălile de joc averile atât de greu strânse de părinții și bunicii lor:

„Studiu de caz: Charlotte Sykes, fata nouă care stătea în dreapta mea. Nouăsprezece ani, cu ochi negri, plini de speranță, și cu urechiușele vigilente, Charlotte făcuse greșeala tactică de a dactilografia 100 de cuvinte pe minut în prima ei zi de lucru. Dacă nu erai în stare să bați 75 de cuvinte pe minut, nu puteai lucra la Quiggin&Hale. Însă Charlotte dactilografia cu peste 15 cuvinte pe minut mai mult decât performanța medie a grupului. 100 cpm, adică 48 000 de cuvinte pe zi, 240 000 pe săptămână și douăsprezece milioane pe an. Ca nouă angajată, Charlotte făcea, probabil, 15 dolari pe săptămână, echivalentul a mai puțin de a zecea mia parte dintr-un cent pentru fiecare cuvânt pe care îl dactilografia. Bizareria era că, dacă băteai mai mult de 75 de cuvinte pe minut, la Quiggin&Hale primeai mai puțini bani.

Dar Charlotte nu vedea lucrurile așa. Precum o aventurieră care încerca un zbor de una singură peste râul Hudson, ea spera să dactilografieze cât de repede era posibil pentru o ființă umană. Așa că, ori de câte ori apărea un caz în care era nevoie de copiat câteva mii de pagini, puteai să faci pariu că următoarea luminiță care avea să se aprindă pe ușa domnișoarei Markham avea să fie cea de sub litera F.

Ceea ce vrea să zică: fii atent când alegi ceva de care ești mândru, pentru că lumea va face tot posibilul să folosească lucrul acela împotriva ta.” (p. 56 – 57)

Deși venise în New York cu aceleași gânduri ca Eve și toate celelalte colege, Katherine Kontent realizează diferența dintre promiscuitatea unor petreceri în care toată lumea se străduiește să păstreze aparențele unei bunăstări și nonșalanțe demne de un aristocrat adevărat și realitatea dură a cotidianului: marele oraș te poate strivi într-o clipită doar pentru că te străduiești să fii ceea ce nu ești cu adevărat. Scenele descrise de Towles ne duc cu gândul la Scott Fitzgerald și alți clasici interbelici, dar Regulile jocului nu cade în capcana desuetudinii, ceea ce e marele merit al autorului, dincolo de scriitura fluentă, descrierile fabuloase atât ale personajelor, cât și a metropolei:

„Bruneta în costum trecu pe lângă mine, spre toalete. Îmi azvârli privirea rece și neprietenoasă a unui vechi dușman, în urma unei păci rușinoase. Câtă perfecțiune, mi-am zis. Cât de puțină imaginație și curaj punem în ura noastră! Dacă muncim pentru cincizeci de cenți pe oră, ne prosternăm în fața bogaților și-i plângem pe săraci și rezervăm întreaga forță a veninului împotriva celor care fac un bănuț în plus sau în minus. De aceea revoluțiile nu izbucnesc la zece ani o dată. Am scos limba retroactiv la ea și mi-am târșâit picioarele spre ușă, încercând să arăt, din spate, ca o stea de cinema într-un tren.” (p. 167 – 168)

Ca întotdeauna ironia, umorul reușesc să te scoată din orice impas. Soluția pentru Katherine și pentru prietenul ei, mult mai bine plasat în ierarhia socială (dar cu atât mai nefericit) va fi aceeași: răul trebuie tăiat din rădăcină. Oricând o poți lua de la capăt, ceea ce au și făcut.

Avem nevoie de astfel de romane, de astfel de subiecte, într-o lume care își caută reperele adânc afectată de globalizare și de standardizarea cultivată cu insistență de adepții rețelelor de socializare.

Regulile jocului de Amor Towles