Foaier plin ochi, oameni nerăbdători, voci joase și ținute special gândite pentru premiera care urma. N-am reușit să rețin multe lucruri, pentru că ochii mi-au rămas lipiți de afișul (format mic) unui spectacol mai vechi al aceluiași teatru: The Sunset Limited, cu Șerban Pavlu și Richard Bovnoczki în distribuție. Cum mă uitam eu la afiș, nările mi-au fost invadate de mirosul de cafea, cel al cafelei din termosul așezat strategic între cei doi, în timpul spectacolului. Țin minte ca acum că în momentul în care au deschis capacul m-am rugat să fie cafea de-adevăratelea și caldă, ca să ajungă până la mine mirosul. Am intrat în sala de pe Sfinții Voievozi cu memoria activată și cu speranța că voi vedea ceva la fel de memorabil. Ce-a urmat a fost peste orice așteptare, fără nicio exagerare.
Foto TNRS, Andrei Văleanu
Prima premieră a noii stagiuni de la unteatru (co-producție cu Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu) este un spectacol foarte bine gândit, lucrat în detaliu și cu o distribuție pe măsură. Talentul tandemului Andrei și Andreea Grosu nu doar că se simte în fiecare gest al celor patru personaje sau în fiecare replică auzită, ci și în felul cum au înțeles textul lui Fran Kranz. Un text foarte nou (2021), care abordează o temă foarte spinoasă pentru americani: portul (legal) de arme. Atentatele în școli nu sunt doar sursă de știri de prime time pentru o perioadă de timp, ci mai ales sursă de drame greu de ignorat. Supraviețuitorii unui astfel de atentat suferă la fel de mult (deși e inuman să introduci grade comparație când este vorba de astfel de tragedii) ca părinții celor decedați. Lucrurile devin și mai complicate când autorul atentatului este de vârsta victimelor, cu alte cuvinte adolescent. Nu sunt suficiente teoriile psihologilor sau psihiatrilor ca să ne ajute în înțelegerea unor astfel de tragedii – factorii declanșatori, ce l-a determinat pe autorul atentatului să producă un lanț interminabil de tragedii etc. –, o spune și Fran Kranz în Mass, într-o replică voit pasageră (dar deloc lipsită de importanță). Trăim într-o epocă pusă sub semnul rațiunii, totul trebuie explicat logic, justificat prin intermediul unor raționamente atent elaborate; emoțiile trebuie ținute sub control, se cer dominate și transformate în surse de progres personal.
Foto TNRS, Andrei Văleanu
Ce face Fran Kranz cu Mass este să răspundă tuturor decidenților politici punând degetul pe răni care niciodată nu se vor închide. Fiecare schimb de replici din Mass este asemenea obrazul întors de creștin celui care l-a făcut să sufere. Așa se justifică și bolta scenei, căci despre o boltă vorbim, o pânză uriașă, pictată cu scene cu sfinți războinici, iar stilul picturii aduce mult cu cel bizantin; nu e canonică 100% pictura, dar te trimite cu gândul la bisericile restaurate (petele de alb care aduc un pic de dezordine în registrul iconografic). E semn că oamenii, în încercarea de a găsi răspunsuri la tragediile cu care se confruntă, caută refugii și înțelegere (și) în biserică. La nivel de replică, căutarea răspunsurilor în textele sacre sau religioase ale părinților adolescentului ucis în atentat nu este decât pasageră, dar felul cum a introdus replica respectivă în întregul construct este providențial pentru economia unei eventuale montări. Andrei și Andreea Grosu au înțeles că nicio replică nu este întâmplătoare și că fiecare își are rostul ei, chiar dacă aparent nu se leagă prea bine cu contextul. De aceea găsesc perfect justificată opțiunea scenografică (scenografia este asumată de Vladimir Turturică): cercetarea tavanului devine condiție obligatorie pentru spectator, care caută acolo ecourile durerii celor patru părinți, înțelegerea propriilor drame și sprijin în momentele când îi doboară emoția. Costumele completează vizual foarte bine montarea, ba devin și sursă de decriptare a personalităților celor patru.
Foto TNRS, Andrei Văleanu
Aparent, cea mai devastată pare să fie mama puștiului ucis în atentat; pardesiu și rochie foarte șifonate, fața distrusă de suferință, mâini cu un tremur scăpat de sub control. În realitate, în pedanteria tatălui celui care a săvârșit atentatul (Richard) se ascunde la fel de multă suferință, chiar dacă generată de o cu totul altă cauză. Jay, soțul Lindei și tatăl puștiului ucis este un om dominat de rațiune, se vrea rece și distant, dar în fapt este tot o furie nestăpânită. Scapă de sub control această furie într-un moment esențial al spectacolului, unul din momentele de cotitură ale conflictului general. Soția lui Richard, Linda, poartă la vedere vinovăția, dar chiar și așa tot rămâne bine ascunsă una din sursele acesteia, motivul principal pentru care cei patru au ajuns, de fapt, să dialogheze. Un dialog extrem de bine condus (de autor, dar și de regizori), un dialog din care ies la iveală traume pe care le ghicești, dar despre a căror intensitate habar n-ai. Ofelia Popii, Mihaela Trofimov, Richard Bovnoczki și Marius Turdeanu se învârt în jurul mesei, refuză să se așeze pe scaune (de fapt, nu prea au cum), dar ajung să o facă, fie și pentru că nu-i mai țin picioarele. Spre surprinderea unora, regizorii n-au gândit perechile de actori în funcție de locul unde joacă de obicei, ci în funcție de cu totul alte criterii, care țin de construcția personajelor în sine. Mihaela Trofimov este fascinantă în felul cum se dezbracă de straturile de suferință, Ofelia Popii de-o înțelepciune a rolului greu de regăsit la alte actrițe, Richard Bovnoczki se desfată în rol (iertată fie-mi exprimarea, dar efectiv se vede în fiecare combinație gest-replică că-și simte personajul până în cele mai mici detalii), iar Marius Turdeanu este, efectiv, electrizant. Din punctul meu de vedere, el este pivotul spectacolului, cel care conduce discuția, cel care încearcă să domine cu orice preț, dar căruia îi și reușește concilierea, chiar dacă nu ajunge primul la înțelegere. Nici vorbă de resemnare (la niciunul dintre cei patru), nici gând de fugă (tentativele nu sunt decât expresii ale neputinței). Așa se face că tensiunea se adună în straturi, iar spectatorului nu-i rămâne altceva de făcut decât să renunțe la orice urmă de rațiune și să simtă.
Foto TNRS, Andrei Văleanu
Un spectacol dens, foarte dens, care smulge dovezi de umanitate de la spectatori când nu se (mai) aștepta nimeni. Un spectacol despre relații (eșuate?), dorințe și neputințe, despre umanitate în fond. Un spectacol necesar (of, nu-mi place cuvântul în context artistic, dar acum chiar e cel mai potrivit), imposibil de uitat și greu de așezat în tipare. Un spectacol care mi-a readus aminte de ce-mi place să merg la teatru.
PS: printre ultimele replici este și cea pe care Marius Turdeanu o spune prăbușindu-se obosit pe scaun: “Simt nevoia să beau o cafea!”
????
De: Fran Kranz
O co-producție Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu și unteatru
Regia: Andrei & Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturica
Cu: Ofelia Popii, Mihaela Trofimov, Richard Bovnoczki, Marius Turdeanu
