„Strada Ficțiunii” în haine noi
(material realizat cu sprijinul Editurii ALL)
La cinci ani de la lansare, începând din 2016, colecția „Strada Ficțiunii” se prezintă în haine noi, pe măsura creațiilor literare pe care le oferă publicului. Cititorii pot alege înfățișarea fiecărei cărți, având opțiunea unei coperte cu o imagine reprezentativă sau a unei supracoperte elegante, pe carton special. Până acum, au apărut în haine noi volumele Domnii Golovliov, de M. E. Saltîcov-Șcedrin, În umbra eșafodului, de Carol Birch, Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată, de Jon McGregor, Povestea asasinilor mei, de Tarun J. Tejapal, Senilitate, de Italo Svevo și Ochiul furtunii, de Patrick White. În curs de apariție: Gâtul girafei, de Judith Schalansky. Toate titlurile noi își așteaptă cititorii cu prețuri speciale la standul Editurii ALL din cadrul Târgului Internațional de Carte Gaudeamus din perioada 16-20 noiembrie 2016. Facelift-ul colecției se înscrie într-o serie mai largă de acțiuni și evenimente care marchează aniversarea a 25 de ani de la înființarea Grupului Editorial ALL.
Lansată în 2011, „Strada Ficțiunii” este una dintre cele mai tinere colecții de literatură de pe piața de carte din România și a fost concepută din dorința de a aduce publicului român autori de primă mână și titluri de referință din literatura universală. Colecția și-a construit treptat o identitate puternică, remarcându-se prin cărți care explorează contexte sociale și trenduri literare specifice, de la patriile absurde și dezumanizante ale lui Iuri Dombrovski și Yan Lianke, până la lumile stranii, postapocaliptice, din textele lui Jim Crace și Jon McGregor, trecând prin universurile livrești, inteligente și pline de culoare ale lui Italo Calvino și Gonçalo M. Tavares. Cu peste 100 de titluri traduse din peste 10 limbi, „Strada Ficțiunii” vorbește astăzi, în tot atâtea feluri, despre om și despre poveștile sale. Și o face într-un mod irezistibil.
Doi sunt autorii pe care îi avem în vedere pentru actuala prezentare: Italo Svevo cu „Senilitate”, respectiv Tarun J. Tejpal cu „Povestea asasinilor mei”.
„Gata să-i îndure reproșurile și văzând-o atât de calmă, el rămase dezamăgit. Prin urmare, toate în jur erau calme, numai el nu? Se așeză lângă el și admiră îndelung cum firul de mătase urmează cu exactitate desenul. Căuta zadarnic alte cuvinte.
Ea însă nu cerea nimic. Nu mai suferea absolut deloc din cauza dragostei aceleia care îi dăduse viața peste cap și de care se plânsese atât la început. Emilio se întrebă încă o dată: de ce o părăsise, la drept vorbind, pe Angiolina?”
„La durerea veche se adăugase o povară pe conștiință, remușcarea că se legase și mai tare de femeia aceea și teama că-și va compromite și mai rău viața. Într-adevăr, cum putea explica insistența ei de a da vina pe el pentru relația cu Volpini altfel decât că voia să se agațe de el, să-l compromită, să-i sugă urma de sânge pe care o mai avea în vine? Era legat pe veci de Angiolina printr-o stranie anomalie a propriei inimi, prin simțuri – în singurătatea patului renăscuse dorința -, chiar prin indignarea pe care el o punea pe seama urii.”
Tarun J. Tejpal – Povestea asasinilor mei
„Unul – doar unul, cel mai din dreapta – avea și gleznele încătușate. Pantofii de sub cătușe erau niște Nike roșii ultimul răcnet. Era corpolent, umplea blugii și cămașa mov, iar în locul de unde îl ținea polițistul se vedea brațul plin de mușchi. Părea tânăr, poate de nici treizeci de ani, și avea pielea neobișnuit de deschisă la culoare. Avea mustăți de tâlhar, cu vârfurile răsucite ca un cap de floretă și îndepărtate de obraji. Din când în când, se întindea – luând mâna încătușată odată cu mâna polițistului și le mai învârtea o dată zdravăn. Stătea cu picioarele depărtate, avea coapse puternice de alergător, umeri largi și musculoși. Nimic din privirea sau din poziția lui nu sugera teamă sau remușcări.”
„Dar nu era Sara omul care să ia lucrurile așa cum sunt. Avea o educație prea măreață pentru așa ceva. Universitatea ei americană o învățase lucruri ca deconstrucția și subtextul. În locul șireteniei omului puțin educat, ea avea caracterul suspicios al celui prea educat. Și, ca cei mai mulți indieni, cu două sute de ani de mătănii coloniale în vine, se născuse turuind teorii ale conspirației.”
Editura POLIROM își completează două dintre trilogii cu volume la fel de atractive precum cele deja apărute. Prima trilogie este cea a fiordurilor, autorul fiind islandezul Jón Kalman Stefánsson. Volumul „Tristețea îngerilor” este dedicat călătoriei Băiatului alături de un personaj inedit, poștașul, cei doi reușind cu adevărat o călătorie inițatică.
„Cei care își trădează țara și regele în război sunt împușcați, ce pedeapsă primesc însă cei care se trădează pe ei înșiși și trădează viața?”
„S-ar zice că s-a mai potolit un pic urgia, nu? S-ar zice că lumea, Dumnezeu, puterile de sus s-au înduioșat de oamenii ăștia trei, poate doar fiindcă stau toți trei unul lângă altul, trie vieți atât de îndepărtate mai întâi și care, după ce și-au arătat fața lor cea adevărată, s-au apropiat atât de mult? Fiindcă îi unește acum un lucru mai frumos și mai bun decât toate vorbele din lume? S-a mai domolit puțin vântul, u, sufletul lui ucigaș parcă s-a mai tras înapoi, sau e pur și simplu mai ușor să supraviețuiești când faci parte dintr-un întreg și nu ești doar o bucată răzlețită? Cei trei merg mai departe, nici nu pregetă, nici nu dau înapoi, luptă cu tot sufletul, nu se opresc și nu se sperie nici de cer și nici de noapte, căci a venit și noaptea, a doua lor noapte în munți. ”
„Chipul tău mâine”, cealaltă trilogie își completează fericit apariția editorială cu ultimul volum, „Venin și umbră și adio”. Criticii afirmă că ar fi cel mai bun volum dintre cele trei, oare ce ar spune cititorii după ce l-ar parcurge?
„Așa funcționează memoria bătrânilor. Își aducea aminte de Aidan Kavanagh sau de numele lui, până și de romanele lui de succes, pe care le publica sub pseudonim, un om simpatic și deliberat frivol, șeful departamentului sau sub-Facultății de Spaniolă în timpul anului școlar în care am fost profesor la Oxford, acum pensionat nu de mult; își aducea aminte de asemenea de Rylands, chiar dacă îl confunda; în schimb nu-și aducea aminte că plecasem să lucrez la radio BBC în cea de-a doua ședere a mea în Anglia, atât de recentă, încât nici nu se încheiase. ”
„Ea mă cunoștea bine, cu siguranță nu cunoștea pe nimeni atât de bine cum mă cunoștea pe mine. Știa că sunt un om de treabă și că nu eram un nesuferit, că acceptam ușor lucrurile atunci când mi se dădeau de bună voie și că nu luptam pentru ce mi se refuza, mândria mă împiedica să bat la cape pe cineva, oricine ar fi fost, și acționam sibilinic ca să-mi ating scopurile, făcându-mă că plouă și așteptând, lingering and delaying când ar fi fost nevoie. ”
A treia recomandare de la Polirom este ultimul volum cu semnătura Gheorghe Săsărman, care a avut lansarea recent. Autorul, ziarist de renume înainte de 1989 și retras la München.
O descoperire aparent banală făcută de doi poliţişti din München ia treptat proporţiile unui eveniment crucial pentru întreaga omenire. În Marienplatz, în zorii unei zile ca oricare alta, agenţii de ordine publică găsesc la baza monumentului Mariensäule un individ rănit, inconştient, înfăşurat într-o pînză pătată de sînge. „Adevărata cronică a morţii lui Yeşua Ha-Nozri” ne pune faţă în faţă cu un eveniment la care visează milioane de oameni, dar despre care puţini cred că ar putea fi şi real. O întrebare rămâne totuşi: „Ce-ar fi dacă…?”
„Uite ce-i, drăguță, rostește el, redobândindu-și în mod neașteptat calmul. Cu tot regretul, trebuie să-ți amintesc că drumurile noastre tocmai s-au despărțit. Mă înțelegi: s-au despărțit. Deși nu zic că soarta ta mă lasă rece, de soarta ziarului mi se rupe inima. Și nu știu dacă la seminariile voastre de jurnalism s-a discutat vreodată, dar în istoria presei germane a existat un moment crucial, după care ar fi de neconceput ca o redacție să-și forțeze izbăvirea publicând știri sau documente vădit senzaționale, fără a se asigura asupra autenticității lor, din surse de credibilitate absolută.”
„La drept vorbind, o strategie în adevăratul sens al cuvântului nu are nici el și probabil că nici nu i-ar pretinde cineva tocmai lui una ca asta. Deși, pe de altă parte, cine dacă nu el ar fi în măsură să prefigureze (fie și pas cu pas, dacă nu pe termen mediu măcar) calea unui mesager al istoriei cătră o posibilă integrare în contemporaneitate, cu evitarea sau măcar atenuarea conflictelor previzibile? În dubla sa calitate, de tălmaci și ghid, dar și cu enorma lui erudiție în materie, Aloysius este fără doar și poate un mijlocitor ideal între interesele celor două lumi, iar faptul că acum îi slujește drept călăuză lui Yeșua în cea dintâi escapadă citadină nu poate fi decât benefic pentru fiecare parte.”
De la Humanitas Fiction avem o carte care aproape că se prezintă singură, singurul accent pe care vreau să-l pun este traducerea, care îi aparține lui Petru Creția, unul dintre marii erudiți ai spațiului românesc. „Povestiri orientale” scrise de Marguerite Yourcenar merită oricând a fi recitite, fiind considerate printre cele mai bune proze scurte din toate timpurile.
„La un semn, cu degetul mic, al Împăratului, doi eunuci au adus, cu respect, pictura neterminată în care Wang-Fo începuse să aștearnă imaginea cerului și a mării. Wang-Fo își șterse lacrimile și surâse, pentru că schița îi aducea aminte de tinerețea sa. Era mărturia unei prospețimi a sufletului de care Wang-Fo nu mai era acum în stare și totuși picturii îi lipsea ceva. La vremea când o zugrăvise, Wang-Fo nu contemplase încă destui munți, nici îndeajuns de multe stânci scăldându-și în apele mării fețele goale și nu se lăsase încă pe deplin pătruns de tristețea amurgului.”
„Nu mai pornea la drum fără să ia cu el, ascuns în mânecă, un amnar, și seara, pe furiș, când nu vedea nici un țăran prin preajmă, dădea foc câte unui măslin bătrân, al cărui trunchi i se părea că tăinuiește astfel de zeițe, sau câte unui pin tânăr și solzos, a cărui rășină aprinsă umplea întunericul cu o ploaie de scântei aurii.”
De la Humanitas avem o carte care pare a fi atipică printre noutățile editoriale cu care ne-a obișnuit editura în ultimii ani, dar la o primă răsfoire pare a fi mai mult decât un ghid de sfaturi: „Ghid de înțelepciune pentru mame și fiice. Sfaturi care nu se demodează niciodată” de Alexandra Stoddard. Promitem că vom reveni curând asupra acestei cărți, dar ceea ce am remarcat deja a fost limbajul, facil, dar și de actualitate, fără înflorituri inutile, iar forma transcrierii sfaturilor este una atractivă.
„I-am spus lui Anthony că cei care mă iubesc știu cum să dea de mine. A râs. Ne cunoaștem de când eram la școală și am petrecut ani frumoși la New York, când el era la Universitatea din Columbia, cu mult înainte să apară telefoanele mobile și e-mailul. Stilul de viață pe care l-am ales eu e mult prea relaxat pentru el, care e mereu în alertă, dar suntem prieteni vechi și buni. Și, chiar dacă nu ne puteam vedea, faptul că ne auzeam vocile ne-a stârnit un potop de amintiri frumoase, și amândoi ne-am lăudat cu copiii noștri, acum mari.”
„Se crede îndeobște că bărbații și femeile sunt complet diferiți, dar eu sunt de altă părere. Societatea ne-a programat diferit, însă împărtășim aceleași sentimente, pasiuni și aceeași dorință de a iubi și de a fi iubiți. În generația fiicelor mele observ tendința sănătoasă de a arăta mai mult respect femeilor, într-o cultură încă dominată de bărbați. Vom avea cu toții o viață mai armonioasă dacă ne eliberăm de dominația patriarhală sau matriarhală. Evident, soții trebuie să-și trateze soțiile cu același respect și cu aceeași tandrețe cu care soțiile își tratează la rândul lor soții.”
Hecate își menține linia editorială și-și completează colecția de titluri cu unul la fel de atractiv și de incisiv, în același timp. Silvia Federici face din „Caliban și vrăjitoarea” o adevărată lecție politică: capitalismul, ca sistem socio-economic, se angajează în mod necesar pe calea rasismului și sexismului. Capitalismul trebuie să justifice și să mitizeze contradicțiile încastrate în relațiile sale sociale: promisiunea libertății față de realitatea coerciției la scară largă și promisiunea prosperității față de realitatea sărăciei la scară largă. Și o face denigrând ”natura” celor pe care îi exploatează: femei, subiecți coloniali, descendenți ai sclavilor africani, imigranți dezrădăcinați de globalizare.
„Criminalizarea controlului femeilor asupra procreării e un fenomen extrem de important, atât prin efectele asupra femeilor, cât și prin consecințele pentru organizarea capitalistă a muncii.”
„Femeile au fost afectate mai puternic de îngrădiri și din cauza faptului că, după privatizarea pământurilor, când relațiile monetare au început să domine viața economică, le-a fost mai greu să se întrețină singure decât bărbații, trebuind tot mai mult să se restrângă la munca reproductivă, tocmai în perioada când acest tip de muncă a fost devalorizat. După cum vom vedea, acest fenomen, care a însoțit trecerea de la subzistență la economia monetară în fiecare fază a dezvoltării capitaliste, poate fi explicat în mai multe moduri. Comercializarea vieții economice a creat însă condițiile materiale pentru aceasta.”
