Despre cunoașterea prin cuvinte „a ceva ce nu poate fi pus în cuvinte”…

O carte publicată în anul 1965 și care a cunoscut succesul… mondial abia în anul 2013, aproximativ vorbind, la aproape 20 de ani de la moartea autorului, poate fi încurajatoare și pentru mulți scriitori români, fie ei din mediul academic sau nu!

S-a spus că este o carte despre… muncă. Nu, nu proletcultistă! Munca pământului convertită în carieră academică, pământul, țărna („se mai gândea la anii petrecuți la ferma din Booneville, simțea permanent în străfundurile conștiinței moștenirea lui de sânge, lăsată de înaintașii care duseseră vieți anonime, împovărate și resemnate și care împărtășeau aceeași morală de a arăta unei lumi potrivnice figuri șterse, împietrite și neguroase.”, p.262), presimțind Frumusețea (vieții), zădărnicia și banalitatea, nădăjduind la sentimentul plenitudinii… La iubire absolută, cu toate fațetele ei!

Bine, dacă vreți, este o altfel de istorie a Americii, în care un prim episod poate fi „Martin Eden”, al doilea „Marele Gatsby”, al treilea… „Stoner”! Ca să nu mai amintim și de „Vârsta inocenței”, deși ar mai putea fi, desigur, referințe… O primă variantă de titlu ar fi fost „A Flaw of Light and The Matter of Love”… Ceea ce poate sugera câte ceva.

Bref, este vorba despre viața unui profesor universitar (cum a fost și John Williams, și poate nu degeaba Stoner este și William!), de la naștere până la moarte. Totul ne aduce aminte de cât de scurtă este viața și cât de repede ne putem despărți de ea și de alte… vieți, dragi sau nu! Deși omul nostru trăiește 65 de ani! Personajul, nu scriitorul!

Scriitorul e precaut (oare?) de la început:

„Dedic această carte prietenilor și foștilor mei colegi din Catedra de Engleză de la Universitatea din Missouri. Își vor da seama imediat că este o operă de ficțiune – că nici unul dintre personaje nu este bazat pe vreo persoană reală, în viață sau decedată, și că nici unul dintre evenimente nu își are corespondentul în realitățile de la Universitatea din Missouri.”

Cert este că totul decurge, sau așa mi se pare mie, destul de calm, ca să nu spun decent de bleg, cam așa cum fluviile din zonă se tot duc la vale, până la o petrecere de casă nouă, organizată de către familia Stoner, încă abia constituită, relativ (se împlineau șapte ani de când William și Edith se cunoșteau și nu se poate spune că era o familie fericită!, dar nu trebuie noi să ne amestecăm), dar neînchegată… La acest party îl cunoaștem mai bine pe un Richard al III-lea al campusului, profesorul Hollis Lomax, dar nu îndeajuns de bine. Este aici, la sfârșitul… chindiei, o scenă peste care am trece grăbiți: pe la patru dimineața

„Lomax i-a strâns mâna lui Stoner, l-a întrebat cum stă cu cartea (n.n. pe care o scria) și i-a urat succes; s-a apropiat de Edith, care stătea dreaptă pe un scaun, și i-a luat mâna; i-a mulțumit pentru petrecere. Apoi, ca dintr-un impuls domol, s-a aplecat ușor și și-a atins buzele de ale ei; Edith și-a ridicat mâna și i-a mângâiat ușor părul, și au rămas așa câteva momente, sub privirile celorlalți. Era un sărut cum nu se poate mai cast, cum Stoner nu mai văzuse niciodată, și părea absolut firesc.” (p.119)

Tot în relatarea acestei petreceri apare și fragmentul din care am ales citatul pentru titlul prezentării de față. Aparent, poate că și real în mintea scriitorului, între Edith și Lomax, doi ciudați, la urma urmelor, el cu ceva probleme fizice (în rolul ei s-ar potrivi, la relativa tinerețe, Nicole Kidman, mai spre sfârșit, de, trec anii, Laura Dern!… Ce țacă, după ce verific, ambele au aceeași vârstă!), nu se va mai petrece nimic. Sau am uitat eu. Poate am fost neatent. Dar poate acest sărut cast va sta la baza dușmăniei dintre cei doi, deși s-ar zice că altele au fost pricinile, chipurile universitare, de principiu, educaționale, care au și întrerupt/stagnat cariera universitară a lui Stoner.

Poate despre acest sărut ar trebui să vorbim, numai despre el. Așa ar trebui provocat cititorul, să-l caute în tot restul cărții, acest sărut-fantomă, ca și cartea sa, care va apărea (în cele nu de pe urmă!), o carte de specialitate (Literatură, teorie literară, istorie literară, nici nu mai contează prea mult!), simbol al unei mediocrități căldicele, a unei așteptări „modeste și prudente”, „nici mai bună, nici mai rea decât își imaginase că o să fie”…

Poate acel sărut să fi stat mereu între ei, în viețile lor mereu separate, în pofida aparențelor și a fetiței pe care au avut-o și au pierdut-o, la un moment dat, prin tranșeele războiului lor casnic, intelectualizat…

Dar poate exagerez cu acel sărut! Un sărut al neputinței, așa cum și cartea „Stoner”, nu cartea personajului Stoner, este una exprimând atât de bine. Neputința existențială (a fericirii absolute și chiar lupta pe care o dau oamenii împotriva fericirii semenilor lor: vezi planurile malefice ale lui Edith de a-și despărți Fata de tatăl ei, vezi conspirația dusă la final, condusă de Lomax, pentru a împiedica povestea de iubire dintre Stoner și amanta sa, parcă o asistentă, care va publica târziu, după despărțire, o carte dedicată lui W.S., adică doar inițialelor sale)…

Omul, între conștiința Neputinței și Entuziasmul împărtășirii dragostei pentru Frumos (aici Literatura), își caută viața. Viața adevărată… Omul Stoner, cu puținii săi prieteni, deloc perfecți, unul dintre ei murind de tânăr în primul război mondial: altă fantomă care bântuie cartea-viață! Stoner, „pregătit să recunoască în sinea lui că nu era un profesor bun (p.134):

„Fusese permanent conștient, încă din vremea când bâjbâia, ca boboc, al primele cursuri de engleză, de prăpastia dintre ceea ce simțea pentru disciplina pe care și-o alesese și ceea ce era capabil să transmită în sala de curs. Sperase că timpul și experiența vor micșora prăpastia; dar nu. Tocmai acelora lucruri care îi erau cele mai dragi le făcea cea mai mare nedreptate când vorbea despre ele la curs; tot ce era mai plin de viață se ofilea când era pus în cuvinte; și ce îl emoționa cel mai tare își pierdea forța odată rostit în public. și conștiința neputinței era atât de puternică, încât îi devenise o a doua natură, făcea parte integrantă din el la fel ca mersul adus de spate.”

Dar are loc miracolul, entuziasmul și dragostea pentru literatură înving, începe să fie apreciat de către studenți, începe să se simtă profesor:

„adică pur și simplu un om pe care știința lui nu-l trădează și căruia i-a fost conferită o demnitate a meseriei care are foarte puțin de-a face cu neghiobiile, slăbiciunile sau incapacitățile sale ca om. Era o revelație pe care n-o putea exprima în cuvinte…”

Un student machiavellic, histrionic, cu gânduri de parvenire academică, de aici un anumit grad de impostură, după părerea lui Stoner, evident, în sens rău, și el cu ceva defecte fizice, de aici, poate, simpatia lui Lomax pentru el, pre numele său Charles Walker, el fiind și sursa conflictului de care aminteam mai sus, cuvântează la un moment dat, la „un examen” de seminar:

„Cum ne găsim în fața misterului literaturii și a forței ei imposibil de redat în cuvinte, e de datoria noastră sursa forței și a misterului. și totuși, până la urmă, la ce bun? Creația literară ne aruncă peste ochi un văl gros pe care suntem incapabili să-l sondăm. Nu suntem decât niște bieți adoratori în fața ei, ne lăsăm neputincioși în voia ei. Cine ar avea îndrăzneala să ridice acest val, să descopere ce nu poate fi atins? și cei mai puternici dintre noi sunt doar niște bicisnici, nimic altceva decât clinchet de talgere și sunet de alămuri în fața misterului etern.” (p.168)

Stoner pornește, de fapt, un mic război împotriva agresivității și lipsei de politețe a studenților de acest tip, în particular, a oamenilor de acest gen, în general, reprezentanți al „forțelor întunecate și iraționale care împing lumea spre scopul ei necunoscut” (p.263)… Într-un fel și în numele prietenului căzut în război care spunea că „Universitatea e un azil, un loc pentru alienați, pentru infirmi, unde să se refugieze de lume. Dar nu se referea la Walker. Dave (n.n. prietenul mort în război) l-ar fi considerat pe Walker (tot n.n.: care, culmea, era infirm și, într-un sens alienat, dar alienat „rău”) ca făcând parte din lumea de afară. și nu putem să-l lăsăm să intre. Pentru că dacă-l lăsăm, ajungem și noi ca lumea de afară, la fel de ireali, la fel de… Singura noastră speranță e să-l ținem departe”, susține Stoner într-o ședință, unde mai spune că, deși nu se poate să ții la distanță pe toți impostorii, se poate încerca…

Imediat după împlinirea vârstei de patruzeci de ani, personajul nostru găsea „o plăcere macabră și ironică în gândul că învățătura pe care reușise să o acumuleze, atâta câtă era, îl condusese la următoarea înțelegere: că pe termen lung, toate lucrurile, chiar și învățătura care făcuse posibilă această înțelegere, sunt goale și inutile și în final se reduc la un vid pe care, orie-ar face, nu-l pot schimba.” (p.215)

Începe să ajungă la… desprinderi ale conștiinței de trup, quasiplatonic și, ca întotdeauna, când vezi un sfârșit, un anume sfârșit, apare și povestea exemplară de dragoste. Pe care vă las să o descoperiți. Cert este că, „în cel de-al patruzeci și treilea an al vieții, William Stoner a învățat ceea ce alții, mult mai tineri decât el, învățaseră de mult: că persoana pe care o iubești prima nu e tot aceea pe care o iubești până la final și că iubirea nu e un țel, ci un proces prin care o persoană încearcă să o cunoască pe alta.” (p.233)

Iubirea nu „e o stare absolută, dar nici o iluzie; o vedea ca pe o devenire cât se poate de omenească, o stare inventată și modificată clipă de clipă și zi de zi prin voință, prin inteligență și cu inima.”

Fără a fi o concluzie, amanta lui ajunge să spună că „totul” n-ar fi decât dorință și cunoaștere, în conflict, adăugăm noi, cu „ideile de-a gata”, cum ar fi tradiția care ar spune, „într-un fel sau altul, că viața minții și viața sufletului erau separate și chiar potrivnice”, că trebuie să alegi între cele două ș.a.m.d., ba chiar trebuie mereu să alegi, mai ales dacă aparții sau nu Lumii, care îți spune că nu-ți poți trăi viața, chiar toată viața, numai după cum vrei tu, iar spaima că pur și simplu ceea ce faci, ceea ce îți dă sentimentul existenței, a creării, poate fi anihilat, te face să alegi… să omori iubirea! (p.257)

Cât de mult „s-a ținut” Stoner „departe de compasiune și de iubire” rămâne iar să descoperiți, ca și cum a reușit să-l învingă pe Lomax, care devenise șeful lui!

Stoner a vrut iubire și să fie profesor. Mai știa, pe patul de moarte că „mai toată viața fusese un tip indiferent. Visase la un fel de integritate, la un fel de puritate neîntinată; găsise compromisul și diversiunea agresivă a banalității. Își închipuise înțelepciunea și, după atâția ani, găsise ignoranța.” (p.329)

și, poate, o altă definiție a iubirii, care „nu era o pasiune a minții, nici a cărnii; mai curând o forță care le cuprindea pe amândouă, ca și cum n-ar fi fost altceva decât substanța din care e făcută iubirea, însăși esența ei. Fie că era vorba de o femeie sau de un poem, spunea simplu: uite-mă! Trăiesc.” (p.299)

Nu mai rămâne decât să ne întrebăm cât din Iubirea care a avut ca nume John Edward Williams, născut în 1922, în Clarksville, Texas, s-a salvat în cartea „Stoner”, o carte care ar fi putut fi aceea singură pe care a publicat-o personajul:

„Nu mai conta că fusese uitată și nu servea nimănui; părea aproape o meschinărie să se gândească la valoarea ei, atunci sau acum. Nu-și făcea iluzii că o să se regăsească în ea, în literele aproape șterse; și totuși știa că o mică parte din el, o parte pe care n-o putea nega, chiar «era» acolo și avea să fie mereu acolo.”

John Williams – Stoner