Un drum cu Ceapă de Radu Pavel Gheo
Rafael este un unchi atît de special, încît, atunci cînd poposește în casa nepoților săi, aceștia nu își amintesc să-l fi văzut vreodată. Pelaghia, stareța mănăstirii Aglăiești, nu pare o slujitoare prea devotată a Domnului, chiar dacă poartă veșmintele potrivite. Alina Olăcaru este o jurnalistă foarte talentată, ce reușește să găsească știri senzaționale și acolo unde nu e nimic. Acestea și multe alte personaje, dintre cele mai diverse, populează prozele reunite în Un drum cu Ceapă. Uneori triste sau chiar tragice, alteori debordînd de umor, povestirile lui Radu Pavel Gheo se citesc pe nerăsuflate, iar fiecare îți face mereu poftă de încă una.
„Povestirile lui Radu Pavel Gheo, un autor plin de talent, se mișcă lejer între Cehov și Caragiale. Autorul privește cînd tandru, cînd sarcastic lumea românească în care ne ducem zilele, fiecare cum poate. Prima calitate a lui Gheo e că știe să povestească în așa fel încît cititorii să nu se plictisească.” (Ștefan Agopian)
„Așa că acum se așezară la masă și scriseră cele zece manifeste. Fiecare a scris cîte cinci, cu mănușile trase pe mîini și cu pixul în mîna stîngă – lucru care s-a dovedit destul de dificil. Scriau greu, scriau încet, căci degetele stîngii, neobișnuite cu scrierea, conturau greu literele. Au scris numai cu majuscule. Era mai simplu, iar textul se distingea clar și părea mai important: ca un strigăt.
Cînd au terminat, afară se întunecase. Trecuse de ora opt, iar Gheo trebuia să se întoarcă la internatul liceului. Era tocmai bine: noaptea era mai greu să remarci un puștan cu niște mănuși negre pe mîini în toiul lunii mai, pe o căldură ca de liulie. Fiindcă, desigur, nu putea să împrăștie manifestele cu mîinile goale.
Așa se înțeleseseră: înainte de a se întoarce la Liceul Silvic, care era așezat undeva la marginea orașului, după Uzinele Mecanice din Timișoara, Gheo urma să intre în cîteva scîri de bloc de pe un bulevard care-i era în drum și să plaseze acolo manifestele Partidului Neocomunist. Își trase ambele mănuși pe mîini, puse manifestele cu grijă în mapă, își scoase mănușile, apoi le vîrî în buzunar și se ridică. Adi strînse ciorna, foile rămase și pixul ieftin cu care scriseseră și le vîrî în soba de fontă din cameră, apoi scăpără un chibrit și le dădu foc.
– Păi, ne vedem mîine la școală, spuse indecis Gheo, strîngînd mapa în mînă.
– Ne vedem. Da´ să ai grijă să nu te vadă careva, îl avertiză încă o dată, cu un glas cald, prietenul lui. Ceau, măi Gogoașă!
– Ceau, Cioară! zîmbi slab Gheo.
Acum îi părea rău că se oferise să facă treaba asta, care era, evident, partea cea mai grea. Adi îi propusese să vină cu el, dar Gheo, într-un acces de eroism („…și să nu fiți niciodată pe locul doi”), dăduse nepăsător din mînă.
– Hai, băi, ce mare lucru? În zece minute am terminat. Doar nu-s o mie de foi! bravase el.
– Ok, cum zici tu, acceptase Adi.”
Cartea o puteți cumpăra de aici.
Iarna lui Isidor de Veronica D. Niculescu
Vîrsta recomandată: 10+
Cu ilustraţii de Radu Răileanu
Romanul, care continuă O vară cu Isidor, spune povestea condorului Isidor după ce a fost eliberat în Sinaia de prietena lui, Serena. Ce faci cînd ești liber, dar ai rămas singur-singurel într-un loc necunoscut, abia ai învăţat să zbori, ești mai degrabă domestic decît sălbatic, și mai vine și gerul? În iarna nesfîrșită care-i stă în faţă, Isidor trece prin multe aventuri și învaţă cîteva lucruri esenţiale pentru supravieţuire – cum ar fi că te poţi descurca binișor în viaţă dacă știi să citești sau că prietenii sînt importanţi.
Alături de un corb generos, o bufniţă înţeleaptă și-un căţeloi mare și blînd, Isidor trece iarna cea grea și pune la cale o evadare spectaculoasă a păsărilor rămase captive la Zoo. După o iarnă cît șapte ani, urmează șapte zile de vară fericite și lungi cît o viaţă.
„Mi-e dor de Serena, prietena mea,
și totul pe lume rimează cu ea!
Ce-ncepe cu S și se-ncheie cu A?“
«E ușor de imaginat: în noaptea aceea, când m-am culcat, abia dacă am reușit să pun geană pe geană. M-am zvârcolit, tot sucindu-mă de pe o parte pe alta. Cum să dorm, la gândul călătoriei care mă aștepta? Totuși, cândva mult după miezul nopții, am adormit și-am reușit să și visez, până în clipa când s-a auzit un ciocănit scurt și ferm în geam.
Era bufnița.
Biata de ea, pasăre nocturnă fiind, nu dormise toată noaptea, iar acum urma să stea trează și ziua întreagă, lucru complet neobișnuit pentru ea. Cum avea să se descurce?
Așa cum ne fusese înțelegerea, i-am deschis fereastra și am servit-o cu un strop de cafea, de care făcusem rost cu ceva aventuri de la micul dejun, la hotel, în dimineața trecută.
— „Vino să te-nvăț domesticia”…, i-am fredonat amuzat, în timp ce ea sorbea cu un aer caraghios din ceșcuță.
Stătea în picioare și bea aplecându-se cu tot corpul în față și cufundându-și capul în ceașcă.
Nu aveam timp de pierdut. În câteva clipe am ieșit, am închis totul cu grijă în urma noastră și am zburat împreună cu buha spre gară. Acolo aveam întâlnire cu corbul, care venea de dincolo de râu, dinspre castel.
Nici n-am apucat să poposim bine pe acoperișul gării, care era atât de înghețat, încât abia te puteai prinde cu ghearele de bucățile de țiglă, că s-a auzit un vuiet din ce în ce mai clar. Ne-am uitat spre Peleș și am văzut o porțiune de cer înnegrindu-se.
Pata neagră creștea, vuietul se întețea. Păream pur și simplu atacați. Ce era asta?
Și atunci, deodată, salutul corbului a răsunat peste tot acel vacarm.
Un stol întreg de păsări negre a poposit acum pe acoperișul gării, scoțând un foșnet de mătase. Corbul se ținuse de cuvânt, dar nici o clipă nu ne așteptaserăm chiar la una ca asta. Ne spusese că va aduce ajutoare, va veni cu soția și copiii. Acea soție și acei copii pe care eu nu-i mai văzusem niciodată. Ni i-a prezentat scurt, cu un aer sobru:
— Soția și copiii, a zis.
— Soția și… copiii?! am făcut eu. Dar câți copii să fie aici?
— Șaptezeci și patru, a răspuns corbul. Că n-au putut să vină chiar toți, unii s-au mutat în Transilvania, alții au copii mici acasă.
Eram uluiți, și eu, și buha. Șaptezeci și patru de copii pe post de ajutoare! Da, lucrurile aveau sens, un corb de vreo patruzeci de ani, aflat în libertate, putea să fi făcut chiar mult mai mulți pui, dacă se îngrijea de trei, patru ouă într-un an.
Foșnetul de mătase se domolise, păsările așezate așteptau comanda cuminți, cu excepția celor mai mititei dintre pui, cei în vârstă de doi sau trei ani, care se dădeau pe derdeluș, lăsându-se să alunece din vârful acoperișului până la streașină. Soția corbului stătea sus de tot și îi privea atentă, dar îngăduitoare. Era o pasăre nespus de frumoasă și elegantă, cu penele de-un negru atât de intens și lucios, încât păreau albastre pe alocuri. Sfioasă, se ținea departe de mine și de buhă.
— Ăștia mici nu-s prea mici? a întrebat bufnița, arătând cu capul spre copiii jucăuși ai corbului.
— Nu. Au penajul format și sunt foarte bine educați. Nu vedeți ce frumos știu să se joace? Joaca e parte din viață. O să ne fie de mare ajutor, mai ales ei.
— Atunci, am îndrăznit eu, să pornim.
— Să pornim, a zis corbul.
Dar nici unul dintre noi n-a schițat nici un gest.
— Ăăă, am bâiguit eu, oare… oare n-ar trebui să strigăm ceva? Ceva de genul „La atac!” sau așa ceva?
Corbul și bufnița s-au privit și au zâmbit.
— Nu, a zis corbul.
— Nu încă, a zis și buha. Să ne conservăm puterile. Haideți, că avem drum lung înainte.
Și am pornit, pur și simplu.»
Cartea poate fi cumpărată de aici.
O viață amânată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz de Dita Kraus
Traducere de Dan Sociu
Viaţa extraordinară a Ditei Kraus, supravieţuitoare a Holocaustului, a inspirat un bestseller internaţional. Aceasta este povestea sa adevărată, de la ororile lagărelor naziste la fuga de dictatura comunistă şi la plecarea în recent înfiinţatul stat Israel, în căutarea unei noi patrii.
Născută într-o familie de intelectuali evrei, Dita Polach a mers la şcoală, s-a jucat cu prietenii şi nu s-a perceput niciodată ca fiind diferită – pînă la ocuparea Cehoslovaciei de către Germania nazistă. Deportaţi în ghetoul de la Terezín, apoi la Auschwitz şi la Bergen-Belsen, Dita şi familia ei au trăit ororile de neimaginat ale lagărelor, tatăl şi bunicul murindu-i în timpul detenţiei, iar mama, la scurt timp după eliberare. La Auschwitz, fata de doar 14 ani a avut în grijă cea mai mică bibliotecă din lume, alcătuită din cele cîteva cărţi pe care prizonierii reuşiseră să le salveze din bagajele celor aduşi în lagăr şi care le-au oferit atît copiilor ce aveau să fie trimişi în camerele de gazare, cît şi învăţătorilor acestora care le-au împărtăşit soarta o iluzie de normalitate într-o lume de coşmar. Dar povestea Ditei nu se opreşte la Holocaust; ea priveşte şi mai departe, la viaţa pe care şi-a reconstruit-o după război: căsătoria, plecarea din Cehoslovacia comunistă şi stabilirea în Israel, traiul în kibbutz, bucuriile şi necazurile maternităţii. O relatare extraordinară, despre o viaţă incredibilă, voinţa de a trăi şi speranţa neclintită într-un viitor mai bun.
„Faptul că am cunoscut-o pe Dita Kraus este unul dintre cele mai importante lucruri care mi s-au întîmplat vreodată.” (Antonio G. Iturbe)
„Bergen-Belsen, aproape de înfometare
Deodată, am auzit împușcături. Gardianul ne văzuse. Poate că ne observase de la început și așteptase doar să se apropie țintele. Margit și cu mine am încercat să fugim, dar, cum nu mai aveam puteri, am căzut și am rămas întinse la pământ. Au căzut și altele, dar unele nu s-au mai ridicat, în timp ce noi ne-am târât în cele din urmă mai departe. O femeie care era chiar în fața mea a fost omorâtă. Nu m-am uitat; erau deja foarte multe cadavre peste tot. Era imposibil să știi care murise dinainte și care fusese împușcată acum.
Cadavre zăceau pretutindeni, căci nu avea cine să le îngroape. La început erau adunate și puse unul peste altul. Unele erau îmbrăcate, dar cele mai multe nu. Însă goliciunea lor era la fel de inofensivă precum cea a copilașilor – organele genitale nu stârneau niciun sentiment de rușine, căci morții își pierduseră cu totul sexualitatea. Membrele erau doar oase fără carne, acoperite cu piele, iar genunchii și coatele, ca niște noduri de frânghie, ieșeau din grămadă în unghiuri imposibile. Majoritatea fețelor aveau ochii deschiși, goi; era imposibil să-ți imaginezi că ochii aceia văzuseră cândva. Bărbiile atârnau și se vedeau interioarele ca niște caverne ale gâtlejurilor înnegrite. Unele moarte se împuţinaseră atât de mult, încât hainele păreau să nu conțină nimic – doar capetele micșorate dovedeau că în acele zdrențe se afla un corp.
În perioada aceea de una sau două zile care a trecut de la dispariția gardienilor şi până la sosirea armatei britanice, teritoriul lagărului s-a acoperit de excremente și cadavre. Prizonierii slăbiți nu mai aveau putere să meargă la latrină și se ușurau pur și simplu oriunde se aflau. Acolo și mureau. În scurt timp, oriunde mergeai călcai peste morți și era aproape imposibil să eviți peticele de fecale însângerate.
Tu, care citești aceste rânduri, probabil te întrebi: cum e posibil să trăiești asemenea orori și să nu înnebunești? E posibil. Se pare că natura își are modul său de a-l proteja pe om chiar și de cele mai cumplite iaduri.
Nu simțeam nici tristețe, nici milă. Nu simțeam nimic. Înțelegeam că ceea ce vedeam era oribil, imposibil de conceput pentru mintea omului, dar nu simțeam nicio emoție. Mergeam, pășeam peste cadavre, stăteam cu Margit și cu mama și vorbeam, le vedeam pe femei căzând și murind sau auzeam ultimul oftat al muribundelor, dar nu simțeam nici durere, nici tristețe, nici măcar pentru mine. Existam numai la un nivel biologic, lipsită de orice fel de umanitate.
Dar nu, mă înșel. Ne rămăsese prietenia. Margit și cu mine am rămas unite, ne susțineam una pe cealaltă. Și încă aveam grijă de mama și încercam să-i ridic moralul. Nu-mi amintesc, dar cred că mai aveam speranțe de scăpare, fiindcă auzeam cum se apropie frontul.
Emoțiile nu-mi muriseră cu totul; erau închise într-un loc înghețat din mine, inaccesibil în acel moment, dar cumva protejate de pierderea totală. Păstrasem conștiința sentimentelor ca pe o amintire trecută, o experiență cândva trăită ce reapare uneori în memorie, dar care a devenit searbădă, fără gust și fără culoare. Eram conștientă că vedeam o oroare de nedescris, dar această cunoaștere nu era însoțită de vreo urmă de emoție.”
Cartea poate fi cumpărată de aici.
Act gratuit de Nicolae Breban
Acordînd un loc important dialogului și monologului în care confesiunea se îmbină cu persuasiunea, nuvelele – „specie din păcate neglijată azi la noi (ca și în Franța sau Germania!) de scriitori și editori”, cum spune autorul – ce alcătuiesc volumul ne duc cît se poate de firesc cu gîndul la teatru. Universul lor, în care perioada comunistă și lumea interbelică sînt referințe constante, este populat de personaje paradoxale, contradictorii, căci, preocupate uneori pînă la obsesie de împlinirea destinului personal, ele sînt totodată chinuite de întrebări, ezitante, nehotărîte. Un arhitect aparent împlinit pe plan profesional și familial ajunge la concluzia că doar un „act gratuit” gidian, comis împotriva societății conformiste, a „bunului-simț” burghez, îi va aduce realizarea și libertatea la care visează. Un comerciant lipsit de grija zilei de mîine este de acord ca frumoasa lui soție să intre în afaceri alături de un ins dubios, ce pare să-i fie acesteia și amant, doar pentru că respectivul a fost idolul lui pe vremea liceului. O tînără libertină acceptă să conviețuiască, în speranța că-i va deveni moștenitoare, cu un pretins „unchi” bolnav și cu veleități de intelectual, însă traiul alături de el va avea ca efect o surprinzătoare metamorfoză…
„M‑am aplecat pe geam auzind gălăgie jos, în piaţă. Undeva, în iarmarocul de sub blocul meu, numit şi Piaţa Amzei, se stârnise gâlceavă – înjurături înfundate, voci aprinse şi, peste toate, una ascuţită, de femeie. Am închis fereastra şi m‑am retras la ocupaţiile mele, apoi nu ştiu ce m‑a făcut s‑o redeschid; linişte, de data aceasta, dacă zgomotul de maşini şi de voci disparate, obişnuite în aerul pieţei noastre din zorii zilei până târziu, seara, poate însemna linişte. Apoi, privind mai atent, am distins în colţul din dreapta al străzii, pe jumătate acoperit de o copertină amplă şi pătată de soare, dar şi de mizerii umane, un grup care parcă ezita să se desfacă. Iarăşi voci, dar rupte, fără legătură, de data aceasta, râsul cuiva, gros, extrem de satisfăcut de sine, şi, din nou, mi s‑a părut a auzi aceeaşi voce ascuţită de femeie. Ba şi câteva cuvinte, ceva în genul: „Ietete, nu cumva te crezi mai cu moţ, măi Iţic, să vii aici să ne faci ordine cu balabusta ta pistruiată şi cu…“. Vocea coborî cu un ton, apoi, tocmai când voiam din nou să închid, se auziră următoarele: „Am să‑ţi tai boaşele pistruiate şi tăiate împrejur şi am să le dau la căţeii mei – sunt mici şi vreau să‑i fac să turbeze!…“. Râsete ample acoperiră vocea şi câteva siluete ieşiră de sub copertină. Altele intrară, atrase probabil de cele ce se întâmplau acolo. Am închis, m‑am aşezat la masă, dar un resort ascuns m‑a făcut să sar în sus, eu însumi zăpăcit, nu ştiu de ce. Mi‑am trecut mâna prin păr, am apucat ceaşca de cafea, am renunţat însă şi m‑am ridicat în picioare. „A, da, ştiam ce voiam să fac!“, îmi spuneam, cu o hotărâre hazlie şi stranie totodată, în timp ce‑mi îmbrăcam haina, „voi coborî să… văd şi eu!“. Şi aşa, doamnelor şi domnilor, aşa şi nu altfel, începe sau se naşte destinul. Nici mai mult şi nici mai puţin… pe onoarea mea!
Ajuns jos, sub acea copertină uriaşă, aplecată puţin într‑o parte şi sprijinită de câteva bucăţi de asfalt, se afla într‑adevăr un grup, probabil mult restrâns faţă de adineaori. Un om zăcea întins pe jos, rezemat pe jumătate de un butuc de lemn, cu faţa însângerată şi braţele groase atârnându‑i moale, astfel că palmele îi atingeau trotuarul murdar. Câţiva copii, vagabonzi de bună seamă, se aflau în jurul trunchiului său gros, unul din ei chiar încerca, mi se pare, să‑l buzunărească. M‑am apropiat şi l‑am luat de urechi pe micul îndrăzneţ, spunându‑i calm:
— Aşteaptă, isteţule, încă n‑a murit… nenea! Mai aşteaptă puţin, ce treabă ai!
Nu departe, un poliţist burtos îşi aprindea o ţigară, discutând amabil cu doi cetăţeni, dintre care unul căra o damigeană grea. Din când în când râdea gros. Maşini utilitare sau nu manevrau pe strada înfundată, la capătul căreia trona, după un zid alb, aproape miraculos, ambasada Franţei.”
Cartea poate fi cumpărată de aici.
