Evanghelia după un Homer care şi-a spus că-i şi surd, şi mut…

Subpoemul 11, din care voi cita imediat, m-a dus cu gândul la Homer: „Cu 41 de noduri marinăreşti/ m-am legat/ de catargul de fum/ al frumuseţii.// Nu pentru mine mă tem,/ ci pentru ea,/ ca să nu se abată/ asupra-i moartea.// Şi chiar de va veni,/ eu, surdo-mutul,/ cunosc vicleşugul:/ mă voi preface orb/ şi-n găvanele ochilor mei/ moartea se va furişa,/ îşi va face culcuş/ şi va învia,/ molipsindu-se de duhul vieţii.” (p.17)

Şi dacă primul text, chiar şi nescris, de la posibilul Homer, altul decât „Iliada”, „Odiseea”, sau celelalte texte cunoscute, să fi fost un poem al lui Odiseu, autobiografic, pierdut, şi să fi spus chiar el că este însuşi Homer, şi dacă acest Homer ar fi „inventat” evanghelia lui, inspirată de îngeri, o evanghelie proorocire, referitoare tot la Iisus Hristos, evanghelie pierdută, nici măcar apocrifă, decât dacă o asumăm de aici încolo, că doar harul se poate să fi coborât şi asupra păgânilor, doar atotputernicia divină este chiar Totul… atunci ne putem apropia altfel de personajul liric al epopeii lui Romeo Aurelian Ilie, personaj oarecum atemporal, care poate declama de la început:

„Sunt surdo-mutul/ ce vinde iconiţe/ în tramvaiul 41,/ ce trece zilnic/ prin centrul/ somnului/ lumii.” (p.5) Scriptic, personajul acesta este născut „în ’41” (p.6), dar vârsta îi este trasă „pe o linie moartă/ să nu mai încurce/ circulaţia sângelui/ şi a plânsului”…

Liric, el este un fel de „evreu rătăcitor”, nemuritor, care îşi asumă o vină, un fel de păcat al nemărturisirii care atrage martirajul:

„La început am fost 41.// Ceilalţi 40 au avut curajul/ mărturisirii/ şi s-au învrednicit/ de cununa martiriului.// Am rămas doar eu./ surdo-mutul,/ să cutreier deşerturi/ şi cârciumi,/ plângându-mi umbra rătăcitoare/ prin cele şapte veacuri.” (p.7)

În cele şapte veacuri, doar nu precizează în care 41 s-a născut, „Omul” nostru din La Mancha sau din… Aiud (un text misterios, poate o aluzie la victimele comunismului, se încheie aşa, după ce se întâmplă o mică minune: „Iată, acum pot vorbi!/ Dar nu vă aud!/ Dar nu vă aud!/ Dar nu vă Aiud!”, p.10), a ctitorit 40 de biserici, a 41-a surâzând: „Pe mine mă vei construi/ aici,/ în sufletul tău,/ din zâmbete şi din lacrimi/ şi mă vei îmbrăca în lumină neînserată./ Dar toate se vor face la vremea cuvenită.” (p.12)

„Cele şapte veacuri” pot fi… şi cele „1001 de nopţi”, spaţiul poate fi şi el aproape nedefinit, surdo-mutul (alter ego şi al poetului, poate şi în maniera în care apărea în literatură şi un Henric al Infinitulea) putând fi un cetăţean al Paradisului (Neclar), vecin cu „pomul conştiinţei” (de la pagina 13), poate chiar şi personaj într-un film sovietic celebru… cu o super-eroină care nu ştim cât de mult a visat să ajungă la Hollywood, ca să facem o aluzie la subpoemul 9: „O sumă cu 41 de zerouri în coadă./ Atât mi s-a oferit/ mie, surdo-mutului,/ pentru a juca rolul/ unui surdo-mut/ într-un film cu super-eroi.// Am refuzat politicos oferta.// Am semnat totuşi contractul/ cu următoarele cuvinte:/ Moartea nu se poate mima./ Se trăieşte. Atât.”

Între veşnicii (tot patruzeci şi una şi ele) şi aproape erezii, poetul încearcă să intre în pielea cuvintelor (împieliţare?), murmurând capitolul 41 al Cărţii lui Iov (care începe aşa: „Poţi tu să prinzi leviatanul* cu undiţa sau să-i legi limba cu o funie?”): „Ca orice om/ ce trăieşte nevăzut,/ în carne şi oase,/ şi eu, surdo-mutul,/ am vocaţia blestemului:// Cum ai cutezat, sine al meu,/ netrebnicule,/ trădătorule,/ să vorbeşti lumii întregi/ despre netrăirea împrejur a vieţii mele?/ Iată,/ când vei termina de dat sfoară în ţară/ despre păcatele mele,/ vei fi şi tu, ca mine, surdo-mut.// Răspuns-a atunci sinele, şi a zis:/ Dar tu nu ştii,/ că un blestem bine rostit/ este de fapt bună-vestire?” (p.22)

Cartea lui Romeo Aurelian Ilie, un debut (fără slăbiciuni de debut; de altfel ea apare în urma unui concurs, ediţia 2017 a Premiului Naţional pentru Debut în Poezie Traian T. Coşovei), nu este nici un blestem, nicio bună-vestire (doar în sensul că, iată, Poezia încă poate respira, chiar aerul rarefiat al Înălţimilor: „Astăzi, 14 Prier,/ surdo-mutul a prins 41 de gâşte sălbatice,/ a scris pe aripile lor/ Doar iubirea alungă frica/ şi le-a dat drumul în lume.// Gâştele s-au ridicat/ dintr-o dată spre cer/ tot mai sus…/ tot mai sus…/ tot mai sus/ şi nimeni nu a văzut nimic.”, p.32), este o altfel de întâlnire cu… „Îngerul blond”: „S-au privit preţ de 41 de tăceri;/ apoi o umbră a trecut prin cealaltă,/ câinele a fugit cu pisica,/ moartea s-a argotizat,/ iar surdo-mutul şi îngerul blond/ au pornit fiecare în viul celuilalt.” (p.29)…

Între Nichita Stănescu şi Nils Holgersson, setea de Dumnezeu dictează (nu în zadar poetul a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă, Secţia Pastorală, în cadrul Universităţii „Ovidius” din Constanţa): „În răstimp,/ Dumnezeu se-apleacă asupra sa,/ îi ia surdo-muţenia/ spre a-Şi face mantie/ pentru durerile Sale de fiecare noapte.// El vorbeşte atunci/ cât să plătească preţul tăcerii.// Dar Domnul, surdo-mut fiind,/ nu îl mai aude,/ şi nici nu se mai roagă/ în inima lui/ cu voce tare,/ ca de obicei.// Este momentul de glorie/ al absurdului:/ se crede Dumnezeu/ şi vrea să reconstruiască lumea.// Dar fiecare poruncă se întoarce/ împotriva sa, ridicată la puterea 41.” (p.38)

„Pedeapsa” Destinului e clară: Romeo Aurelian Ilie nu o păţeşte precum Nils, eroul Selmei Lagerlöf; „obrăznicia” sa este de alt soi: este condamnat să fie poet (poet care îl vede pe Dumnezeu ca un prieten, uneori trist, vorbind cu el ca un surdo-mut: „Ia Tu, Doamne, acest cub/ cu 41 de pereţi,/ pe care l-am zidit după chipul/ şi asemănarea tristeţilor Tale,/ să se joace ascunsa în el/ surzenia şi muţenia lumii,/ căci iată, de acum eu vorbesc cu Tine,/ cum aş vorbi cu un prieten.”, p.43), într-un fel cu 41 de capete: şi el luminează calea, zâmbind, traducând adevăruri eterne:

„Prin curcubeu s-a legat Domnul/ să nu mai piardă lumea prin potop./ dar nebunii au furat curcubeul/ lăsându-l pe Dumnezeu nelegat la inimă.// Surdo-mutul nu a ştiut nimic despre aceasta;/ el doar şi-a lăsat inima să plângă în voie/ şi aceasta a plâns patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.// În cea de-a 41-a zi, surdo-mutul a trimis în lume/ ultimul suspin, cu o ramură de uitare în cioc,/ iar acesta s-a întors cu ramura înmugurită.// Iată, uitarea va înflori!, s-a gândit el,/ de-acum nu îmi mai rămâne decât să aştept să dea rod.” (p.40)

Teologul Romeo Aurelian Ilie (atât cât poate fi un om teolog, mai degrabă olog de Dumnezeu) îşi creează poetul cu o anume solemnitate, îngroapă cruci sui generis în acelaşi timp cu poetul, îl învie, îl botează în Marea Morţii, după ce îşi naufragiază toate cele 41 de poeme simbolice salvate în mici arce ale niciunui Noe. „Sunt eu, surdo-mutul/ ce strigă în inima pustiei/ mototoliţi legile!/ mototoliţi fiecare pagină din fiecare cod/ şi din fiecare monitor oficial./ Oricum le va arde focul/ sau apa le va uda/ până se vor împerechea literele între ele/ dând naştere non-cuvintelor.// 41 de bărcuţe de hârtie/ au naufragiat în larg./ de atunci, acea întindere de apă/ s-a numit Marea Morţii” (p.45)

Meta-textul 39 sau subpoemul (cartea poate fi interpretată ca un singur poem) ni-l poate apropia pe R. A. Ilie şi de (super)eroul din Hacksaw Ridge (2016), filmul tradus la noi sub titlul de „Fără armă în linia întâi”, deşi există o armă, desigur, Poezia, cu care poţi da cep butoaielor la Nunta din Cana, cu care te poţi ajuta la Cina cea de Taină ori poţi săpa pe şantierul arheologic al Turnului Babel, deloc întâmplător ales să ilustreze coperta cărţii:

„după lungi şi grele săpături/ în inima de piatră aparentă a surdo-mutului,/ a fost scos la iveală un carneţel/ cu un scris indescifrabil.// S-a ajuns totuşi la concluzia/ că este o lungă poezie,/ dată fiind ritmicitatea de nezdruncinat/ pe care o conferă/ repetarea cuvântului/ libertate/ la fiecare 41 de cuvinte.” (p.48)

Desigur, este vorba de Libertatea Soldatului, care este aceeaşi cu Libertatea Poetului (aduceţi-vă aminte de poemul lui Nichita, cu viaţa personală…), dar şi aceeaşi cu Libertatea Teologului… care încă mai caută Dogma. A 41-a dogmă…

Desigur, nu ştiu să fi spus cineva despre Homer că ar fi teolog… Sau să fi spus el asta…

Romeo Aurelian Ilie – Patruzeci şi unu. Eu, surdo-mutul