Reading in progress

(Spre un) Alt fel de transumanism? Tradiţionalist religios?

Propunem o rubrică nouă, adaptată la noile condiţii de trai, lectură, meditaţie, adaptare la şocul viitorului… Cu toţii începem să citim cărţi pe care le mai terminăm sau nu, intercalăm lecturi, scriem notiţe, realizăm… ciorne, trăim un jurnal paralel în care cuvintele despre cărţi rivalizează cu vorbele despre viaţă… Scriem, citim, trăim, ascultăm muzică, încercăm să îndeplinim task-uri, să lungim liniile morţii… Fie această rubrică doar pentru bucuria metafizică a lecturii!

Scriitorul algerian Boualem Sansal, care a primit pentru „2084” Marele Premiu al Academiei Franceze, inventează şi nu inventează o nouă lume!

Ghiceşti uşor, dacă eşti pasionat de istoria religiilor sau măcar de istoria terorismului contemporan, care este sursa de inspiraţie!

Anul 2084 este aşa, orientativ, de fapt, nici nu contează (aşa rezultă dintr-o pagină din prima carte; sunt patru cărţi, un avertisment şi un epilog), este mai mult un omagiu indirect adus lui Orwell şi lumii sale din „1984”, timpul de fapt nici nu mai există, sau, dacă vreţi, după Marianne Payot din „L’Express”, nu mai există istorie, ci doar dictatură:

„În întreaga ţară, în toate cele şaizeci de provincii, nu se întâmpla niciodată nimic, nimic vizibil, viaţa era limpede, ordinea sublimă, comuniunea împlinită în sânul Dreptei Frăţii, sub privirea lui Abi şi binevoitoarea supraveghere a Aparatului. Astfel încununată, viaţa se opreşte, căci ce mai are de imaginat, de refăcut, de depăşit? Ca urmare, timpul încremeneşte, fiindcă ce ar mai avea de numărat, iar spaţiul la ce-ar mai folosi în deplină imobilitate? Lui Abi îi reuşise lucrarea, recunoscătoare omenirea putea înceta să mai existe.” (p.35)

Aşadar, suntem în Abistan, un imperiu islamic, pardon, care pare să semene cu lumea musulmană, se întinde de la, probabil, vestul-centrul Africii şi ţine până în Indonezia, deşi aceste entităţi nu sunt menţionate, Yölah pare să fie Allah, Abi pare să fie un profet ceva mai aproape de anii 1984-2084, oricum, este Trimisul, există Aparatul (administrativ), o Dreaptă Frăţie care are Onorabilii săi, O Administraţie a Arhivelor, Cărţilor Sacre (aici nu este Coranul ci Gkabulul) şi Memoriilor Sfinte, într-un fel întreaga economie este una a pelerinajului religios, războiul este sfârşit, dar continuu, este, bineînţeles, un război sfânt…

Importantă nu este numai supunerea (etimologic, „Islam”, deşi nu are nicio legătură cu Islamul, înseamnă „supunere”!), ci mai ales Acceptarea. Apropo de asta, Michel Houellebecq, autorul „Supunerii”, consideră că romanul lui Sansal e mai dur decât propria carte, „descriind un adevărat totalitarism religios.”

Acceptare care, în „abilimbă”, o limbă aproape monosilabică, însemna chiar „Gkabul”, „numele sfintei religii a Abistanului, dar şi titlul sfintei cărţi în care Abi consemnase învăţăturile divine.”

Personajul principal nu este, aşa cum aţi bănui, poate, Abi, ci… Ati! Un alt fel de străin camusian, un fel de Toma necredinciosul sau care se îndoieşte, ajunge să se îndoiască după ce este trimis la un sanatoriu (aici este un alt fel de omagiu, pentru Thomas Mann) de tuberculoşi:

„pe la treizeci şi doi, treizeci şi cinci de ani, nu mai ţinea minte prea bine, Ati era deja un om bătrân. Păstrase ceva din farmecul tinereţii şi al naţiei sale: era înalt, zvelt, pielea albă, arsă de vântul tăios al înălţimilor, îi scotea în evidenţă verdele cu puncte aurii al ochilor, iar nonşalanţa conferea gesturilor lui o senzualitate felină. (…) putea trece un bărbat frumos. Cu siguranţă că aşa fusese cândva, îşi amintea că asta îl aducea la disperare, întrucât frumuseţea fizică este o tară care-l bucură pe Renegat şi atrage batjocura şi agresiunea. Adăpostite în spatele voalurilor lor dese şi al burniqaburilor, strânse în faşe şi întotdeauna bine păzite în perimetrele lor speciale, femeile nu sufereau prea multe, pe când pentru un bărbat dăruit cu ceva farmec supliciul era permanent.” (p.37)

„Ati nu se mai recunoştea, îi era frică de acest altul care-l invadase, care se dovedea atât de imprudent şi devenea zi de zi tot mai îndrăzneţ. Îl auzea sugerându-i întrebări şi şoptindu-i răspunsuri de neînţeles… şi-l asculta, ciulea urechile, îl soma să precizeze, să conchidă. Dialogul îl epuiza. Îl îngrozea gândul că va ajunge să dea de bănuit, că se va descoperi că era un… nici nu îndrăznea să pronunţe cuvântul… necredincios.”

Groaza de ce ar fi urmat era firească. Mai ales că acolo omul oricum era doar o etapă: el trebuia să… dispară pentru a face, pe o scară aproximativă, deloc darwiniană, a evoluţiei, loc Credinciosului, chiar şi printr-o modificare genetică (p.87).

Bref, pentru a ne apropia de un prim final, cartea este… despre Libertate. N-ar fi putut fi scrisă de un om crescut într-o societate totalitară, de un om îndoctrinat. Ba chiar iluminarea pe care o trăieşte Ati este oarecum nefirească, din aceste puncte de vedere. O iluminarea spiritului, sinonimă cu descoperirea sensului libertăţii, în opoziţie cu încătuşările doctrinare:

„Însă ceea ce spiritul respingea nu era atât credinţa, cât strivirea omului sub credinţă. NU îţi mai aducea aminte pe ce căi ale ideilor se convinsese că omul nu exista şi nu se descoperea decât în şi prin revoltă şi că aceasta nu era adevărată decât dacă se întorcea în primul rând împotriva religiei şi a armatei de reprezentanţi aia cesteia. Poate chiar că se gândise că adevărul, divin ori omenesc, sacru ori profan, nu era veritabila obsesie a omului, ci că visul lui, prea uriaş pentru a-l cuprinde în toată nebunia pe care o trăia, era să inventeze umanitatea în care să locuiască tot aşa cum un rege locuieşte în palatul său.” (p.72-73)

Ceea ce ne apropie de moto-ul care a dat aripi cărţii, oarecum tezistă sau filosofică, adică romanului, epicului dându-i-se, cel puţin în primele 100 de pagini, prea puţin din ceea ce i se dă Cezarului: