Reading in progress (II)

(Spre un) Alt fel de transumanism? Tradiţionalist religios?

Preluând două idei din prima parte a prezentării, când încă nu încheiasem cartea de citit, „2084. Sfârşitul lumii” este şi nu este mai dură decât „Supunerea” lui Michel Houellebecq!

Satira şi umorul, altfel de calitate, fisurează edificiul construit cu atâta migală, cu atâta trudă, mai ceva decât poporul Abistanului la ridicarea Abiguvului şi a piramidei:

„…Abiguv, centrul conducerii lui Abi, în mijlocul căruia trona Kiïba, o piramidă maiestuoasă, înaltă de cel puţin o sută douăzeci de siccas, cu o bază de zece hectare, îmbrăcată în granit verde sclipitor cu striaţii roşii, absolut hieratică, având în partea de sus a celor patru laturi ochiul lui Abi care proteja oraşul, examinând încontinuu lumea prin razele sale telepatice. Acolo era sediul Dreptei Frăţii. Nici o mie de bombe nu ar fi făcut-o să se slatine. La baza acestei comasări exista şi motivaţia securităţii, dar şi a eficienţei, de ce nu, însă înainte de orice altceva obiectivul era să se arate puterea Sistemului şi misterul impenetrabil care îl susţine.” (p.120-121)

Paragraful următor demonstrează că, de fapt, tot Birocraţia este învingătoarea! Nu mai insist…

Ati şi prietenul său, Koa, vor porni în căutarea arheologului Nas (călătoriile lor sunt demne de romanele de aventuri clasice), cel pe care îl întâlneşte Ati când pleacă de la sanatoriu şi care sădeşte în sufletul său sâmburele îndoielii… Vor ajunge să cunoască un reprezentant al protipendadei, Toz, un lider misterios, care îi va ascunde, în aşteptarea găsirii legăturii către Nas… La un moment dat, în timpul unei plimbări imprudente, lucrurile se vor precipita, Koa va dispărea, iar Ati, devenit important pentru o anume parte a Nomenclaturii, este dus undeva, departe, în mijlocul privilegiaţilor regimului pe care îl păştea o revoluţie… Care va izbucni, controlată, evident, de unul dintre clanurile conducătoare…

Regimul era, în altă ordine de idei, o continuare şi o adaptare a regimului din „1984”… Lumea Marelui frate fusese cucerită cândva, înainte de 2084 sau după, aceasta noi aflând-o înainte de vizita într-un muzeu al nostalgiei, creat şi administrat de către Toz (singurul personaj care aduce a ceea ce cunoaştem noi, democraţii occidentali, despre… oameni!): se

„ajunge în sfârşit pe un imens spaţiu verde, în mijlocul căruia se ridica o superbă clădire albă, înconjurată de o peluză impecabilă. Mai târziu, Ati a aflat chiar de la Toz că era vorba de copia de cinci ori mai mică a unui vechi muzeu, prestigios şi uriaş numit Luvru sau Lufru, care fusese prădat şi ras de pe faţa pământului în timpul celui dintâi Mare Război Sfânt, urmat de anexarea de către Abistan a Ligii, adică a Înaltelor Regiuni Unite de Nord. Şi că singura ţară care rezistase forţelor Abistanului, condusă de un dictator smintit numit Big Brother, care îşi aruncase în luptă întreg arsenalul nuclaer, fusese Angsoc… sau Ansok, dar, până la urmă, şi aceasta căzuse şi fusese înecată în propriul sânge.” (p.218)

Din această perspectivă, da, cartea este mai dură, adică realitatea prognozată nu este deloc de dorit: libertăţile sunt total îngrădite, cu câteva excepţii, lumea Abistanului este un lagăr, cu ghetouri, religia devine remediul care ucide, Islamul este de fapt depăşit, preluându-i-se însă părţile cu care ne înfioară astăzi terorismul pseudo-islamic, noua religie (a cărei „ridicare” este prezentată la pagina 229) sufocă orice, ţi-e frică şi să gândeşti că poţi gândi „altfel”, până şi perfidul Albion a fost, în pofida izolaţionismului său început prin Brexit (sic!), învins…

Dacă la început am fost tentat să spun că îi lipseşte o anume dinamică, partea a doua m-a contrazis! Finalul este oarecum deschis, se poate spune că Ati… dispare, în căutarea legendarei Frontiere, în condiţiile în care ştirile aparţin unor „mass-media abistaneze fiind înainte de toate instrumente de manipulare mentală în serviciul clanurilor” (p.239), revoluţia începând, fiind însoţită de un război civil:

„Conform unei surse apropiate de Ministerul Războiului şi Păcii, lupte înverşunate se desfăşoară în acest moment în zonele deşertice din sud-estul Abistanului, informatorii noştri consideră că luptele implică miliţii libere, controlate de anumite cercuri care au mai mult sau mai puţin legătură cu membri ai guvernului. Să confirme oare respectivele lupte zvonul care circulă de la o vreme, conform căruia a început conclavul Dreptei Frăţii în vederea alegerii unui nou Comandor? Conform unei alte surse, situaţia este încă mai complicată: dreapta Frăţie ar fi divizată şi ar ţine două conclavuri în două locuri secrete…” (p.242)

Ultima „ştire” din carte ne apropie de acel umor de care vorbeam:

„Gărzile civile dintr-un sat al clanului Dru au raportat că un elicopter cu însemnele Onorabilului Bri a fost zărit făcând manevre în împrejurimile pasului Zib, la nord vest de celebrul sanatoriu de pe muntele Sin. Nu ştiam că Onorabilul Bri, acum Marele nostru Comandor ad interim, (…) să fi avut vreun intres prin regiune. Altfel, i-am fi aplaudat prezenţa printre noi şi i-am fi sprijinit frăţeşte şi cu tot respectul afacerile. Însă nici vorbă de aşa ceva, elicopterul nu a făcut decât să se învârtă pe ici-acolo şi apoi să lase pe un platou un bărbat încărcat cu tot ce trebuie pentru viaţa pe înălţimi. În zilele următoare, gărzile l-au văzut, l-au întrevăzut, l-au zărit îmbrăcat într-un mod ciudat, să zicem ca în vremurile vechi, alergând ba printr-un loc, ba prin altul, de parcă ar fi căutat ceva anume, o pistă pierdută, o ruină legendară, un pasaj secret, poate chiar drumul interzis. Intrigaţi de comportamentul lui, membrii clanului Dru au trimis un grup de tineri care să urce şi să-l întrebe ce era cu el, să-l ajute dacă avea nevoie, să-l alunge dacă nutrea intenţii rele. Numai că aceştia nu l-au găsit pe nicăieri, pur şi simplu dispăruse.” (p.246-247)

Iată şi alte mostre de umor (doar naratorul pare să-l aibă, nu şi personajul, care este destul de şters, vag străino-camusian, kafkiano-1984-ist).

„Ati şi Kola (aici e o greşeală de tehnoredactare, era Koa! Aici umorul este involuntar!) s-au descurcat destul de bine, actele lor false erau mai bune decât cele adevărate. Nu mai conta că mulţimea sărea să-i vorbească de rău, din moment ce puteau convinge autorităţile. Civicii se arătau mai plictisitori decât alţii, chiar că amărăştenii ăştia ar fi trebuit lichidaţi din cauza ignoranţei lor, nu ştiau să citească, nu pricepeau nimic, trebuia să li se explice, să se lege informaţiile între ele, să li se repete şi, la fiecare două fraze, să fie felicitaţi pentru buna şi fericita lor evlavie.” (p.134-135)

Şi pentru că veni vorba de ignoranţă (propovăduită şi la noi) iată cum este caracterizată în preambul „Cartea a Patra”,

„În care Ati descoperă că o conspiraţie poate ascunde o alta şi că adevărul, la fel ca minciuna, nu există decât atât timp cât noi credem în ele. Mai descoperă şi că ştiinţa unora nu compensează ignoranţa altora şi că omenirea îşi reglează întotdeauna ritmul în funcţie de cel mai ignorant membru al său. Sub domnia Gkabulului, Marea Lucrare s-a împlinit: ignoranţa domină lumea, ajunsă la stadiul la care ştie totul, poate totul, vrea totul.” (p.191)

Copleşitoare, nu râzi chiar de unul singur, dar zâmbeşti cu siguranţă, sunt pasajele în care se povesteşte cum „burnisul” a devenit uniforma bine credinciosului, adică a dreptului, la p.147. Subtilităţile legate de limbaj sunt şi ele ironizate copios într-o scenă tonitziană: „Fericita mămică stătea pe vine lângă lighean, lăsând să i se vadă un posterior înfloritor şi spăla voioasă rufele. Cu asta se îndeletnicea, cu spălatul scutecelor şi al bavetelor, în timp ce cânta o melodioară romantică al cărei refren era cam aşa: Viaţa ta e viaţa mea şi viaţa mea e viaţa ta şi dragostea va fi sângele nostru. În abilimbă, rima e bogată, vieţii i se spune vi, iubirii vii şi sângelui vy. Aşadar: ivi ism ivi i mivi is tivi, i vii sii nivy. Declaraţia de iubire era adresată lui Abi, să nu ne lăsăm păcăliţi, minunatul vers era din Sfântul Gkabul, titlul 6, capitolul 68, versetul 412, numai că intenţia era de fapt alta, în cazul de faţă. Credincioasa mamă avea prea multe de făcut pentru a se pierde în ale rligiei, viaţa şi fericirea ei erau bebeluşul, iar acesta era un plângăcios…”(p.159)

Cu puterea unui banc bun este povestea unui bătrânel care a uitat de ce venise în oraşul sfânt şi a stat la o coadă lungă, lungă şi „odată ajuns la ghişeu, nu-ţi mai aduse aminte pentru ce o făcuse. Or, fără motiv, nu aveai cum primi bilet de intrare. Era el uituc, dar nu şi prost, aşa că şi-a licitat locul de la coadă…” Şi cu banii câştigaţi, s-a recăsătorit a şaptea oară, cu o fată de nouă ani, cu care a avut şapte sau unsprezece bebeluşi, a fost fericit şi abia pe patul de moarte şi-a adus aminte de ce a fost în pelerinaj…

Deşi undeva, pe la p.220, se spune că marea problemă a imaginaţiei este că nu poate dărui viaţa, imaginaţia lui Boualem Sansal a demonstrat cum Moartea îşi poate revendica stăpânirea asupra lumii, asupra oamenilor… Frumuseţi precum Muzeul Nostalgiei ori simpla mare, cu valurile sale, sunt pur şi simplu, silite să se ascundă, să nu mai fie…

Aşadar, încercaţi o aventură într-o nouă cultură, nouă civilizaţie, cu precizarea de la pagina 142: „Numai că aşa stau lucrurile, există cultură şi cultură, într-una se adaugă cunoştinţe, în cealaltă lacune.”

1036574 „2084. Sfârşitul lumii” de Boualem Sansal