Puiul de balaur, puiul de zmeu și puiul de om. Fuga într-o carte

Că nu există o literatură doar pentru copii, ne spune C.S. Lewis într-o formula memorabilă. Când scrii bine, scrii pentru toate vârstele: „O carte pentru copii de care se bucură doar copiii este o carte proastă chiar şi pentru ei.“ Ca să nu mai spunem că greu găsești cititori mai pretențioși decât cei mici.

Puiul de balaur, puiul de zmeu și puiul de om, cartea lui Florin Lăzărescu, însoțită de ilustrațiile inspirat-onirice ale Ralucăi Burcă, nu este decât în aparență o lectură pentru copii. În esență, nu suntem deloc departe de problematica pe care o regăsim și la Matei Vișniec, în Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama: lipsa de timp viciază relațiile dintre părinți și copii, ecranele devin substitut universal, jocul și lectura sunt surse de bucurie, cei mici au mai multă înțelepciune decât adulții etc. Citindu-le copiilor din această carte, la ora când vine somnul, și cei mari au la ce reflecta, bucurându-se, poate, că au încă acces la universul privilegiat al imaginației.

În poveste, pe legendarul tărâm de dincolo, se întâmplă lucruri neobișnuite, care ne sunt totuși familiare – mă gândesc la dexteritatea pe care o manifestă, de la vârste din ce în ce mai mici, copiii în privința utilizării tehnologiei. De balaur, zmeu sau om, puii stăpânesc destul de bine spațiul virtual, pe care adulții îl consideră suficient de sigur (deși nu recunosc mereu asta) pentru a le liniști lor temerile. Doar că, la un moment dat, se epuizează și puterea de fascinație a ecranelor, iar Mov și Acaju găsesc pretexte pentru a „ieși din casă”, adică din scorbură:

„Datoria lor de pui era să zacă tot timpul în fața unui ecran – de tabletă, de mobil sau de computer -, să privească fix, să li se holbeze ochii, să se îngrașe, pentru a ajunge zmei sau balauri mari și serioși. În fiecare zi, aveau ca temă de văzut o sută de videoclipuri și de câștigat măcar zece jocuri pe tabletă. Dar ei, nu și nu. Erau singurii pui din lumea aceea care refuzau cu îndărătnicie să stea întruna în fața ecranului și încercau necontenit să fugă afară.

̶ Ce să cauți afară din scorbură? Cine știe ce mai pățești, dacă te duci singur! Iar eu n-am răgaz să merg cu tine! spunea tata zmeu. Fii și tu zmeu pe Internet, ca toți copiii zmeilor!

– Sunt foarte obosită! Muncesc și tot muncesc! N-am o clipă liberă pentru mine! Când să ies cu tine din peșteră? zicea mama balaur. Joacă-te și tu pe tabletă, ca toți copiii balaurilor!”

Într-o povestire SF a lui Asimov, Ce se mai distrau, niște copii din viitor descoperă că, în alte vremuri, existau cărți, cu pagini adevărate, care, spre deosebire de ecrane, nu se șterg și nici nu dispar la o comandă a computerului. Cam așa se întâmplă și în această poveste în care o fetiță, Miruna, se alătură celor doi pui, învățându-i care-i rostul vocalelor. La școala de pe celălalt tărâm, conectată permanent la internet, scrisul și cititul se bazează doar pe utilizarea consoanelor:

„ ̶ Tu ce ești? l-a întrebat Miruna pe Acaju.

– Zmeu.

– Și cum scrii zmeu?

– Zm.

– Și tu ce ești? l-a întrebat pe Mov.

– Balaur.

̶ Și cum scrii balaur?

– Blr.

– Păi, vedeți?

– Ce să vedem?

– Se scrie zmeu și balaur, cum se aude. Z și m, dar și e și u. Zmeu. B… a… l… a, din nou… u… și r…? Balaur… Vedeți? E, u, a… sunt tot litere. Se cheamă vocale. Care ne ajută să înțelegem cuvintele așa cum se cade. Povești nemuritoare! le-a citit ea titlul, dintr-o suflare. Nu pvst nmrtr! a mai adăugat, izbucnind în râs.

Mov și Acaju tare s-au mai rușinat atunci.

– Ne pare rău, dar așa am învățat să scriem în lumea zmeilor și a balaurilor… De exemplu, bv… adică bravo… Nb, adică noapte bună… Cmf, adică ce mai faci… Ncsf, adică n-ai ce să faci…

– Aha! Deci voi, balaurii și zmeii, nu folosiți decât consoane! Mrrr-crrr-brrr! Ha-ha-ha! Apoi nu e de mirare că nu puteți citi cărți. Haideți, că o să vă învăț eu.”

Puii, curioși din fire și neastâmpărați, nu se mulțumesc cu spațiul limitat al scorburii, peșteră platoniciană – ca în orice poveste, vorbim despre un palimpsest cultural. Mov și Acaju evadează în alt spațiu, mult mai promițător, dar, pentru părinți, creator de neliniști. Până aici, povestea seamănă cu ce întâmplă în realitate, în familiile noastre. Mai întâi, puii trec printr-un proces de cunoaștere și recunoaștere, căci altfel arătau ei în pozele de profil de pe internet. Scăpați din ținutul poveștii lor virtuale, puiul de balaur și puiul de zmeu descoperă lumea așa cum este ea, obositoare, intensă și autentică. De neînlocuit. Cei mici nu vor mai trăi, ca părinții lor, prin surogate, așa cum arată finalul fericit:

„Și de-atunci cei care citesc cărți se transformă în făpturi bune și fermecătoare, în orice lume vor ei, iar cei care stau tot timpul cu ochii într-un ecran se preschimbă în zmei sau balauri răi și nesuferiți, în singura lor lume.”

Această proză-miniatură a lui Florin Lăzărescu, într-o formulă grafică excelentă, este o încântătoare incursiune într-o lume a puilor isteți, minunat îndemn la descoperirea poveștilor ascunse în paginile unei cărți. Într-un moment în care, din pricina pandemiei, ne-am mutat cu toții în spațiul virtual, adevărată scorbură asemenea celei de pe tărâmul de dincolo, imaginația îți dă ocazia, indiferent de vârstă, cum frumos spune autorul, să fugi într-o carte.

Puiul de balaur, puiul de zmeu și puiul de om de Florin Lăzărescu