coperta1Puțini sunt cei care n-au auzit de profesorul Daniel David. Într-un cuvânt, l-aș prezenta ca fiind Magister! E unul dintre acei oameni care își doresc să schimbe ceva și chiar reușesc schimbarea. Profesor „Aaron T. Beck” de psihologie clinică şi psihoterapie (ştiinţe cognitive clinice) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, profesor asociat (adjunct professor) şi la prestigioasa instituţie medicală Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New-York, SUA, a reușit să creeze o adevărată școală de psihologie clinică și psihoterapie la Cluj-Napoca. Mai multe date despre profilul său profesional le găsiți la adresa https://danieldavidubb.wordpress.com/. Recent i-a apărut la Editura Polirom Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, volum care repune în discuție profilul românilor, ca popor. Cartea va stârni controverse, mulți nu vor accepta ușor concluziile generate de o cercetare întinsă pe mai bine de zece ani, alții nu prea vor ști cum să folosească informația. Eu îmi doresc să fie citită și să provoace schimbări.

Am realizat interviul după ce am publicat cronica volumului său și îi mulțumesc domnului profesor pentru deschidere și pentru promptitudinea cu care mi-a răspuns. Veți găsi în răspunsurile Domniei Sale multe idei valoroase, care pot sta la baza unei schimbări reale a României. Am numerotat întrebările pentru o mai bună înțelegere a corelației dintre ele.

Sunteți o personalitate atipică pentru noi, ca români; îmi asum „eticheta”: aveți curajul să inițiați multe proiecte de cercetare, dar nu numai că aveți curajul necesar, dar le și finalizați, creați echipe și lucrați împreună cu ele (ceea ce românii încă învață să facă), toate acestea și împreună cu multe altele mă determină să cred că nu vă înregimentați prea ușor în rândurile românilor. Cu toate acestea, vă declarați patriot și nu vă doriți să vă mutați prin alte locuri. Cum reușiți să vă mențineți optimismul și, mai ales, cum reușiți mereu să și schimbați ceva în jurul dvs., în sensul cel mai bun cu putință?

Între 2000 şi 2007 am stat mai mult în SUA decât în România. Din 2007 stau mai mult în România, fără însă să anulez relaţia cu SUA unde, ca profesor asociat şi director de cercetare, ajung cel puţin o dată pe an. Inevitabil, acest lucru m-a marcat/mă marchează psihocultural: am ales intenţionat ca în ţară să mă comport ca în SUA, mai ales că ştiu că potenţialul psihologic al românilor este unul similar civilizaţiei occidentale. Să vă dau câteva exemple. Am arătat în monografie (în baza unui studiu al lui Ellingsen şi colab., 2012, citat în monografie) că liderii români, pentru a nu-şi afecta relaţiile bilaterale, dau recompense nediferenţiate, tuturor, fără legătură cu performanţa; aşa, toţi ajung să primească (prea) puţin şi, devenind frustraţi (fiecare simte că a primit mai puţin decât a dorit), nu mai sunt performanţi. După modelul american, eu încerc să ofer recompense în legătură cu performanţa, fiind dispus să-mi sacrific relaţii bilaterale de dragul celor performanţi, deoarece gândesc că succesul lor duce în final la beneficii mari pentru toţi. Apoi, liderii români administrează pedeapsa mai ales celor performanţi, pentru a nu-i lăsa să se diferenţieze şi a ieşi din rând (din reţeaua de interdependenţe). După modelul american, eu încerc să am grijă ca cei mai buni să fie feriţi de pedepse, pentru a putea performa în beneficiul tuturor. Stilul de lider promovat în ţară duce aşadar adesea la câştiguri mici pentru toţi şi apoi la frustrări exprimate în lipsa de performanţă, în timp ce stilul de lider într-un model american duce adesea la câştiguri mari pentru toţi, fiecare regăsindu-se corect în situaţia pe care şi-o construieşte (dar, totuşi, nimeni nefiind lipsit de un nivel minimal). Sigur că această atitudine mă pune destul de des în conflict cu instituţiile sociale/culturale vetuste din ţară, care menţin blocat potenţialul românilor şi nu ne lasă să ne sincronizăm cu modernitatea vestică. Dar provocarea şi lupta merită, în logica Per Aspera Ad Astra, deoarece nimic nu este mai plăcut pentru mine ca român decât când văd cum potenţialul bun al românilor se eliberează de chingile instituţiilor sociale/culturale vetuste şi se exprimă plenar, performant şi sincronizat cu modernitatea vestică.

Păstrând proporţiile, aşa cum am spus şi în monografie, încerc să am şi să promovez un model psihocultural care să ne sincronizeze internaţional, model care a caracterizat mereu segmentele progresiste din societăţile româneşti, la momente cheie pentru români, când era nevoie de modernizarea ţării. Mă refer aici la Junimea Română, Generaţia Paşoptistă, chiar Şcoala Ardeleană, etc. Iar ca mine sunt tot mai mulţi în ţară (vezi colegii implicaţi în Asociaţia Ad Astra, România Curată, etc.) – cu o componentă majoră a diasporei ştiinţifice româneşti -, cu toţii angajându-ne activ, într-un demers de tip Sapere Aude, la modernizarea ţării şi sincronizarea acesteia cu cultura occidentală.

În plus, de ce să am reţineri să vorbesc de patriotismul românesc, când colegii şi prietenii mei americani nu au reţineri să vorbească de patriotismul american? Doar că eu cred că trebuie vorbit şi altfel decât am făcut-o până acum. Eu vreau ca discursul patriotic românesc, ca cel american, să fie unul acceptat şi respectat internaţional. Pentru asta, el trebuie să fie raţional (1) punctând decisiv aspectele pozitive şi prezentând clar, dar constructiv, nu defăimător, lucrurile care trebuie dezvoltate şi (2) evitând exagerările de orice fel. Fără acest demers raţional, nu suntem parteneri serioşi în cercurile internaţionale, astfel că, în loc să spunem noi cum suntem şi să fim şi crezuţi, vor spune alţii cum suntem, dintr-o perspectivă poate uneori nu suficient de informată, iar aceştia vor fi ascultaţi.

M-a amuzat mult faptul că ați ținut să precizați pe blogul dvs. că vă place de Salvador Dali ca pictor (ați menționat expres „ca pictor”); de asemenea, vă mai plac Ahile și Ulise. Mi se (re)confirmă faptul că psihologii trebuie să aibă nu doar o cultură solidă (peste medie, aș spune eu), dar și o foarte mare deschidere spre tot ceea ce înseamnă „umanitate”. Cum reușiți să combinați trăsăturile celor 3 personaje (să le spunem așa), astfel încât succesul să fie apanajul dvs. ca profesionist?

Pentru mine, ca pictor, Salvador Dali este un inovator care rupe barierele prezentului. El nu anticipează viitorul, nu îl face, ci este deja acolo, trăgându-ne după el. Ulise/Odiseu este prototipul omului inteligent şi înţelept, iar Ahile este luptătorul puternic ghidat de onoare. Luat separat, fiecare personaj este unul de succes. Dar combinate, potenţându-se reciproc, cred că avem reţeta succesului sigur şi exemplar: scopurile inovative/progresiste (Dali), motivaţia/lupta de a le atinge (Ahile) şi mijloacele înţelepte prin care se poate folosi motivaţia pentru atingerea scopurilor (Ulise/Odiseu). Doar să fim în stare să o implementăm!

„Între anii 2000-2007 am stat/locuit mai mult în New-York, SUA, decât în ţară, East Village fiind a doua mea casă, iar New-York-ul singurul oraş în care mi-ar plăcea să locuiesc dacă nu ar exista Cluj-Napoca!” Așa declarați pe blogul dvs. personal. Știam că atentatele de la 11 septembrie v-au prins acolo, în mijlocul evenimentelor; ați avut reacții, ca om, dar și răspunsuri, ca profesionist. Puțini sunt cei care reușesc să valorifice potențialul unor asemenea întâmplări oarecum exterioare lor, dar cu efecte în plan personal. Întrebarea mea este: plecând de la Miorița și pasivismul nostru în fața destinului, credeți că valorizarea/asumarea unor astfel de evenimente ar putea schimba ceva în portretul nostru ca popor, ne-ar ajuta să construim mai mult/multe?

Da, am fost acolo şi locuiam în zonă (East Village). Au fost momente complicate, fiind implicat şi personal (prin prietenii) şi profesional (prin servicii psihologice). Dar evenimentul a fost prea important şi dramatic pentru a-l discuta în cadrul unui interviu legat de un alt eveniment, aşa că mă opresc aici cu referire la el.

Faţă de evenimente sociale negative majore nu suntem pasivi, ci, dimpotrivă, ne implicăm adesea chiar până la hiperactivitate (vedeţi cum devin evenimente naţionale fapte precum „violul din Vaslui”, „prăbuşirea planorului”, etc.). Noi suntem mai pasivi mai ales faţă de evenimente personale negative majore, pe care trebuie să le înfruntăm singuri. Academicianul Constantin Rădulescu-Motru observa corect că, în spiritul gregarismului/colectivismului, în grup suntem activi şi de neoprit; când suntem singuri, devenim mai pasivi (eu aş spune că uneori pasivi-agresivi).

Noi trebuie să ne redobândim încrederea unii în alţii şi să reducem exagerările (generate de emoţionalitate, cinism, scepticism), lucru care va duce la creşterea cooperării, cooperare care pe fondul competitivităţii noastre crescute (mereu dorim să fim primii sau cu/între cei mai buni) ne va permite să ne utilizăm potenţialul bun de inteligenţă şi creativitate. Reţeta este simplă, problema este cine o implementează (revin la acest lucru la întrebarea 5).

Am citit cartea dvs. cu o reală și nedisimulată plăcere, interesul existând aprioric. Foarte bine fundamentat demersul din punct de vedere metodologic, foarte bine corelate rezultatele, analizate în profunzime rezultatele, luate în calcul posibilele erori și limite. Sigur, lucrarea este una de referință în plan academic și va rămâne pentru mult timp de acum încolo ca fiind de actualitate. Din punctul meu de vedere, era necesară o astfel de lucrare. De ce o monografie cognitiv-comportamentală? Ar putea fi elaborată și o altfel de monografie (din punct de vedere al profilului psihologic)? Întreb pentru că publicul larg s-ar putea să nu știe prea bine ce e cu cognitivul și comportamentalul din titlul.

Monografia este „experimentală” deoarece se bazează pe date empirice culese în investigaţii ştiinţifice (folosesc termenul de „experiment” cu un sens foarte larg), nu doar pe autoreflecţii asupra experienţei proprii sau asupra experienţei şi/sau scrierilor altora. Monografia este „cognitivă” deoarece mă interesează nu doar: (1) cum suntem şi (2) cum credem că suntem, ci fundamentală este (3) discrepanţa între cele două, discrepanţă care este o formă de cogniţii iraţionale şi care, cu cât este mai mare, cu atât mai mult duce la civilizaţii mai puţin dezvoltate. Ştiinţe cognitive sunt demersuri complexe, presupunând abordări ale unui fenomen psihologic (1) multinivelare (ex. cognitiv/computaţional-biologic/implementaţional, etc.) şi multi-, inter- şi/sau trans-disciplinare (ex. psihologie-cultură/filosofia minţii-biologie/neuroştiinţe, etc.). Aşadar, simplu şi general spus, atributul „cognitiv-experimental” înseamnă aici o abordare ştiinţifică multinivelară complexă (multi-, inter- şi pe alocuri trans-disciplinară).

Punctați excelent pe tot parcursul lucrării faptul că românii, ca popor, „nu sunt nici prea-prea, nici foarte-foarte” (exprimarea îmi aparține) prin comparație cu alții; cu alte cuvinte, avem potențial, dar, fie ni-l pierdem pe drum din cauza lipsei unor instituții sociale adecvate, fie nu reușim prin educație să ni-l potențăm la justa lui valoare. Identificați și ceva soluții vizavi de cum se poate schimba ceva în această direcție. Este posibil să ne mai putem păstra aceste atribute psihologice (la parametrii actuali) care ne definesc ca popor în condițiile în care nu intervine nicio schimbare?

Aceste atribute psihoculturale nu trebuie văzute într-o logică esenţialistă. Ele sunt flexibile şi chiar modificabile.

Cum se modifică? Exprimarea lor în profilul psihologic de suprafaţă este determinată de instituţiile sociale/culturale; schimbând instituţiile sociale/culturale, putem influenţa atributele psihoculturale. Spre exemplu, avem un potenţial pentru inteligenţă similar popoarelor vestice, dar inteligenţa cristalizată (în relaţie cu cunoştinţele) nu se ridică la nivelul potenţialului din cauza, printre altele, a curriculumului şcolar. Să îmbunătăţim curriculum, să-l modernizăm, iar potenţialul intelectual se va exprima apoi în performanţe educaţionale şi inovative.

Cine le poate modifica? Aşa cum am mai spus, la momente de cumpănă pentru români, când era nevoie de modernizare şi sincronizare internaţională, altfel se punea la risc chiar identitatea/existenţa naţională, dintre noi se desprindeau factorii progresişti: mă refer aici la Junimea Română, Generaţia Paşoptistă, chiar Şcoala Ardeleană etc.

Eu cred că – şi acesta a fost unul din motivele scrierii monografiei – și în prezent suntem într-o fază în care este nevoie de modernizarea şi sincronizarea internaţională a ţării: am aderat la Uniunea Europeană, dar dacă nu ne integrăm eficient, nu vom fi un beneficiar al acestei integrări, iar în vârtejul globalizării identitatea naţională poate avea de suferit. Iar progresiştii încep să apară în jurul unui demers de tip Sapere Aude! Nu sunt mulţi sau, mai precis spus, sunt mulţi progresişti, dar nu mulţi progresişti curajoşi şi activi. Unii dintre progresişti ne încurajează de pe margine, evitând însă să-şi asume acţiuni de frica de a nu fi criticaţi sau înjuraţi (ştiute fiind cinismul şi scepticismul românilor). Nu este bine, dar nu este nici atât de rău ca atunci când ar fi de cealaltă parte a baricadei. Spre exemplu, dintre cei activi, România Curată şi personalităţile care gravitează în jurul acestui „concept” sunt un foarte bun început şi model. În mediul academic, organizaţii precum Ad-Astra (numită într-o lucrare de academicianul Petre Frangopol în 2002 chiar „Noua Junime Română”), EduCer, FAR, etc. au fost şi sunt piloni de modernizare şi sincronizare; aceste organizaţii extrem de active în anii trecuţi trebuie să se reactiveze pentru a reporni motorul academic care să mişte apoi mediul cultural românesc. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, care îşi desfăşoară activitatea sub auspiciile Academiei Române, este o altă platformă importantă între societate şi ştiinţă. În fine, diaspora ştiinţifică românească este o altă resursă care trebuie să se implice decisiv în sincronizarea ţării cu lumea modernă; avem aici ca model de succes conferinţa ERMAS a economiştilor români din străinătate care se implică nu doar academic, ci şi în politicile de cercetare din domeniu în ţară. Şi mai sunt astfel de insule de excelenţă – oameni şi instituţii – şi doar spaţiul restrâns şi poate ignoranţa mea nu-mi permit să le enumăr aici pe toate.

Ați valorificat toate studiile anterioare cu privire la poporul românesc (nu neapărat din domeniul psihologiei). Și recunosc că m-a surprins plăcut faptul că îl pomeniți destul de des pe Mircea Vulcănescu, cu a sa „Dimensiune românească a existenței”. Câte (și care) din trăsăturile surprinse de filosof ar intra și astăzi în alcătuirea unui portret de român?

Filosoful Mircea Vulcănescu este mai puţin înţeles şi valorizat astăzi deoarece a făcut greşeala să amestece pe alocuri demersul ştiinţific cu cel ideologic. Dar una din concluziile empirice fundamentale ale monografiei este perfect anticipată în demersul ştiinţific al filosofului Mircea Vulcănescu. Am spus în monografie, în urma analizei mai multor seturi de date, că deşi noi românii ne credem aşa cum nu suntem, totuşi ne credem aşa cum am putea să fim. Mircea Vulcănescu spunem în mod similar, după o analiză filosofică într-un demers metafizic, că esenţial la români este faptul că actualul şi potenţialul par să fie acelaşi lucru, potenţialul putând chiar bate actualul în lipsa imperativului! Sunt şi alte aspecte relevante prezentate în monografie! Iată cum abordările ştiinţifice/empirice şi cele filosofice, dacă sunt serioase, ajung la concluzii similare sau complementare.

Afirmați în carte, spre sfârșitul acesteia, că, pe baza analizelor și a concluziilor la care ați ajuns vă explicați „sentimentul de independent/autonom rătăcit într-o cultură colectivistă”. Cât de greu vă este să vă păstrați independența într-o cultură ca a noastră, colectivistă, care nu încurajează deloc asumarea responsabilității la nivel individual?

Greu, foarte greu. Într-adevăr, reţeaua de interdependenţi este foarte atentă şi din reflex format istoric atacă/descurajează din faşă orice încercare de individualizare, deoarece o vede ca ameninţare la structura/reţeaua sa gregară. Noi nu am înţeles încă faptul că progresul şi modernitatea înseamnă mai ales individualizare, care apoi aduce beneficii întregii comunităţi. Aşadar, individualizarea unora dintre noi nu mai este astăzi, în vremurile moderne, un pericol – cum probabil era în trecut, aşa cum observa academicianul Constantin Rădulescu-Motru, atunci când supravieţuirea colectivităţii fiind pusă la încercare, orice individualizare o putea pune la risc – , ci o şansă pentru toţi! Eu cred în comunitatea solidară şi voluntară a indivizilor autonomi, nu în colectivitatea închisă şi constrânsă a indivizilor interdependenţi.

Dar pentru mine orice obstacol care mi se ridică în faţă este o invitaţie la a-l depăşi, după formula Per Aspera Ad Astra, nu la a mă opri. Chiar dacă pe parcurs mai pierd anumite „bătălii”, în final vom câştiga în modernizarea şi sincronizarea ţării cu spaţiul vestic (vezi şi răspunsul la întrebarea 9). Aşa s-a întâmplat mereu în istoria noastră. Tot academicianul Constantin Rădulescu-Motru observa că chiar dacă nu facem la timp lucrurile, le facem totuşi pe ultima sută de metri şi uneori ne iese destul de bine. Încerc şi eu să contribui, cum pot, să ne iasă bine, iar asta este o provocare care îmi place!

Curajul este unul din atributele specifice personalității dvs. Cu ce l-ați mai asocia, astfel încât imaginea dvs. de persoană publică să fie completă?

Valorile asumate de mine sunt Tradiţie prin Bun-simţ, Excelenţă prin Raţionalitate şi Onoare prin Curaj. Încerc să le exprim zi de zi, cât de bine pot. Nu îmi iese mereu, dar când ratez, recunosc şi îmi asum responsabilitatea, mă repliez şi încerc din nou!

Evidențiați în repetate rânduri lipsa unor politici educaționale adecvate, care să ridice coeficientul de inteligență și existența unui sistem educațional care nu reușește să dezvolte creativitatea copiilor noștri: „Aș vrea să văd niște cetățeni autonomi/independenți, capabili de o cooperare performantă și o solidaritate socială formidabilă, specifice societăților individualiste, creatoare de instituții sociale moderne care le valorizează potențialul, dincolo de colectivismul născut din siguranța în comun a unor cetățeni mai puțin autonomi.” Din punctul dvs. de vedere, ca profesionist, care ar fi orizontul optim de timp necesar pentru ca aceste schimbări să devină realitate?

În primul rând, să presupunem că vrem aceste schimbări. Dacă le vrem, atunci am două repere: 5 ani, respectiv 20 de ani. Să mă explic.

Dintre ţările membre ale Uniunii Europene, doar Bulgaria, Grecia, Portugalia şi România nu au un profil autonom/independent şi aş spune că nu o duc prea bine în comparaţie cu ceilalţi membri autonomi/independenţi din Uniune.

Majoritatea membrilor generaţiilor de peste 60 de ani este dominată de un model psihocultural mai puţin congruent cu spaţiul vestic la care am aderat, bazat spre exemplu nu pe coaliţia/solidaritatea autonomilor, ci pe reţeaua protectivă, dar captivă, a relaţiilor şi interdependenţelor. Sigur, sunt aici excepţii şi spre exemplu mereu m-am simţit pe aceeaşi undă psihoculturală cu foştii bursieri Humboldt (indiferent de vârsta lor), care, după mine, au fost insule de păstrare a suflului modern al ţării, în perioade de restrişte. Evident, sunt şi alţi seniori luminaţi – care pot fi identificaţi uşor prin atitudinile publice pe care le au (vezi spre exemplu academicianul Solomon Marcus) -, dar nu au suficientă forţă, deoarece majoritatea colegilor lor de generaţie, din păcate, nu este progresistă în sensul descris aici. Altfel au stat lucrurile spre exemplu în Polonia sau Cehia, unde această generaţie de seniori a stat în fruntea generaţiilor mai tinere şi împreună şi-au modernizat ţările şi le-au sincronizat internaţional. Noi nu putem miza major pe această generaţie, ci doar pe anumiţi seniori luminaţi din această generaţie, dispuşi să facă parteneriate cu generaţiile mai tinere pentru modernizarea şi sincronizarea internaţională a ţării! Atenţie, când vorbesc de generaţie nu am un discurs esenţialist generaţional (oameni valoroşi sau mai puţin valoroşi se află în toate generaţiile), ci este pur şi simplu o estimare statistică, a unor atribute psihoculturale (ex. unii sunt mai autonomi decât alţii).

Generaţia între 40 şi 60 de ani este împărţită. Aici este acum miza şi se dau lupte la „baionetă” la acest nivel. Dacă progresiştii câştigă – ocupând poziţii de influenţă socială – putem intra în normalitate şi în sincronizare cu lumea modernă rapid, în câţiva ani (uitându-mă la experienţe de succes ale celor din jurul meu, aş risca să estimez optimist 5 ani). Dacă progresiştii pierd – poziţiile de influenţă socială fiind ocupate de cei care prezervă instituţiile sociale/culturale vetuste – va trebui să aşteptăm încă o generaţie, deci probabil aproximativ 20 de ani. Într-adevăr, spre exemplu, studiile de specialitate arată că, şi în România, generaţia tânără (elevi/studenţi) are deja un profil mai autonom/independent, similar spaţiului vestic.

După cum arată în acest moment lucrurile, cred că progresiştii pierd, cel puţin în mediul academic (mă uit la reglementările din mediul academic şi la proiectele care se propun), mediu care este însă reprezentativ şi un motor pentru societate! Într-adevăr, pentru a înţelege această situaţie, să analizăm succint ce se întâmplă aici. Tinerii de excepţie din diaspora ştiinţifică românească nu au loc în universităţile româneşti, din cauza instituţiilor prezervate de oameni cu un profil academic vetust (regăsibili în majoritatea poziţiilor de decizie locale sau naţionale). Acum pregătim nişte rapoarte care arată că profesori de top din străinătate nu ar putea ocupa aceleaşi poziţii academice în unele domenii din ţară, din cauza criteriilor angajate de noi la nivel de minister. Prin reglementări de neînţeles, se desfiinţează orice structură de forţă din universităţile moderne (ex. şcolile doctorale, distincţia dintre structurile de tip „graduate” şi „undergraduate”, etc.). Dacă cei mai mari inamici ai românilor ar fi ajuns să ne guverneze, nu ar fi putut face lucrurile mai bine pentru a ne distruge ca civilizaţie competitivă. Adevărul este că nu ar fi o problemă că alţii, nu noi sau cei care credem noi, ar fi în zonele de influenţă academică, dacă universităţile româneşti ar fi citadele de ştiinţă şi cultură avansată. Dar suntem pe ultimele locuri în Europa sub aspectul performanţei academice! Iar o performanţă academică scăzută duce o la civilizaţie neperformantă. Iată cum ne risipim aşadar potenţialul şi şansele. Aşadar, prin astfel de practici ne apărăm bine, dar apărăm nu ca în poezie „nevoile şi neamul”, ci interesul propriu, subminându-ne „neamul”!

De foarte multe ori am fost întrebată de tineri aflați în căutarea celui mai bun parcurs de dezvoltare personală ce să aleagă: Bucureștiul sau Clujul (mă refer aici strict la facultatea de profil). Eu recomandam, din start, Clujul, dar de cele mai multe ori primeam răspunsuri de tipul: „e prea mare distanța până acolo” sau „e prea mult de mers”. Mă surprind negativ aceste răspunsuri, în condițiile în care mulți dintre tinerii noștri aleg (fără să gândească aproape) să studieze la facultăți de oriunde din Europa/lume, doar pentru că nu sunt acasă. Vă explicați cumva acest paradox? Cum credeți că se raportează românii la „distanță”?

Noi suntem în plină fază de emancipare. Pentru mulţi din Bucureşti, Cluj-Napoca nu este o etichetă publică de emancipare suficient de puternică (şi nici invers). Dar New York, Londra, Paris, Berlin, etc. sunt! Am învăţat că cinismul şi neîncrederea accentuează în ţară realitatea vorbei că „nimeni nu-i profet în ţara lui”, până la nivelul la care trebuie întâi să ai eticheta valorii pusă în străinătate pentru a avea o oarecare şansă să fii apoi recunoscut şi în ţara ta (uneori doar postmortem, deoarece reţeaua de interdependenţi nu-ţi iartă uşor faptul că te-ai individualizat). Aşadar, distanţa este mare sau mică în funcţie de valoarea sa în procesul nostru de emancipare.

Am senzaţia uneori că nu ştim să fim cu adevărat, nu doar în vorbe, mândri de „românism”, deoarece încă nu-l cunoaştem cu adevărat: aşa cum observa şi academicianul Mihai Ralea, l-am distorsionat prea des, fie defăimându-l („nimic din ce-i românesc nu-i bun”), fie prezentându-l într-o lumina pozitivă nerealistă („tot ce este românesc este perfect”). Aşadar, ca urmare a acestui stil de a exagera, multora „românismele” li se par prea mici sau exagerate până la penibil. Hai să le cunoaştem valoarea în mod raţional, valoare care există şi pe care alţii ştiu să o aprecieze: aţi văzut cu câtă mândrie vorbeşte prinţul Charles despre originile sale transilvane?

Şi eu le spun studenţilor că în psihologie nu are sens să mergi să studiezi în afară decât la nivel de postdoctorat, programele din marile centre academice din ţară fiind foarte bune; merită să mergi doar dacă doreşti să te stabileşti în ţara respectivă, altfel, dacă doreşti să te întorci în ţară, chiar nu merită să faci studiile de bază în afara ţării.

Legat de întrebarea anterioară și de poziția dvs. vizavi de schimbarea conținuturilor programelor școlare: psihologia se studiază în clasa a X-a, iar foarte mulți elevi o consideră imposibilă (cel puțin prima parte, când există foarte multe cunoștințe noi și care trebuie cumva legate de cele de biologie, cu precădere). Ce-ați schimba în modul cum este prezentată elevilor psihologia ca știință? Cum i-ați introduce în lumea științei care studiază psihicul uman?

Sunt multe de spus aici. Ca să simplific, spun direct că, dacă aş putea, aş schimba complet manualele şcolare de psihologie. Sunt grele, complicate şi pe alocuri depăşite ştiinţific, promovând adesea o psihologie care nu se mai face în ţările avansate în domeniu de mulţi ani. Nu am avut timp să propunem astfel de schimbări, deoarece a trebuit să ne implicăm în reconstrucţia şi modernizarea mediului academic (psihologia fiind interzisă în perioada comunistă). Dar, după ce stabilizăm modernizarea mediului academic românesc în psihologie, va veni timpul când ne vom implica şi la nivel de liceu.

După tot acest periplu prin „teritoriile marcate și nemarcate” ale specificului românesc, care credeți că ar fi cartea de vizită cea mai potrivită a noastră, ca popor?

Aici trebuie să diferenţiem clar între demersul academic/ştiinţific şi implicaţiile lui psihoculturale. Concluziile demersului academic/ştiinţific pot susţine implicaţii psihoculturale diferite şi am avut grijă ca mereu să reliefez acest lucru şi să nu amestec demersul academic şi concluziile sale cu implicaţiile sale potenţiale. Aşadar, dacă demersul academic este unul relativ standard pentru ştiinţa psihologică, pornind de la concluziile sale depinde de noi ce model psihocultural ideal dorim, mai precis pentru ce componente, chiar divergente ale acestuia, optăm.

Eu am, clar, opţiunea pentru spaţiul vestic. În această opţiune aș vrea să văd niște cetățeni autonomi/independenți, capabili de o cooperare performantă și o solidaritate socială formidabilă, specifice societăților autonomilor, creatoare de instituții sociale moderne care le valorizează potențialul, dincolo de colectivismul născut din siguranța în comun a unor cetățeni mai puțin autonomi (interdependenţi).

Altcineva are însă tot dreptul să dorească alte modele (ex. colectiviste, nu autonome/independente), iar eu, chiar dacă nu sunt de acord cu aceste opţiuni, respect alegerile diferite de ale mele, făcute de oameni oneşti. Până la urmă, aşa cum am spus, un model psihocultural ideal poate aveam mai multe opţiuni (poate fi eterogen). Problema noastră în prezent nu este că am avea opţiuni divergente, ci că nu avem opţiuni clar formulate!

Nouă ne place să ne vedem ospitalieri şi inteligenţi/creativi. Putem fi aşa şi astfel de atribute psihoculturale ar putea fi asumate pe o carte de vizită în forma „Tradiţie şi Excelenţă”, dar pentru asta trebuie să ne eliberăm potenţialul suprimat acum de instituţii sociale/culturale vetuste. De aceea eu aştept un proiect de ţară care să ne ajute să ne definim şi modelul psihocultural ideal. Dar acest proiect de ţară trebuie gândit pe profilul psihocultural al ţării, altfel va fi respins. Cine poate iniţia acest proiect? Eu cred că platforma iniţială trebuie să fie construită de Preşedinţia României (aflată în mediul politic, mediu care poate determina schimbări, dar, cel puţin teoretic, neangajată politic) şi Academia Română (cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură din ţară), platformă pe care să vină apoi segmentele responsabile şi interesate din societate.

Vă declarați intenția de a actualiza acest studiu periodic. Din punctul meu de vedere ar fi o continuitate care lipsește multor domenii de studiu în România. Vă gândiți să accentuați și latura interdisciplinară/transdisciplinară?

Da, cu un grup de istorici vom explora într-o lucrare modul în care anumite atribute psihologice identificate în monografie (ex. încrederea scăzută, cooperarea scăzută, competitivitatea ridicată, profilul colectivist vs. autonom/independent, etc.) pot fi înţelese din punct de vedere istoric.

Apoi, dezvoltările din genetică sunt rapide şi spectaculoase, şi acestea trebuie integrate, pe măsură ce apar, în analiza atributelor psihoculturale (până la apariţia noilor ediţii ale monografiei, le voi integra pe Blogul monografiei).

În fine, componenta psihologică este doar o parte din identitatea naţională; de aceea interacţiunile şi colaborările cu umaniştii (filozofie/istorie/litere/teologie, etc.) şi alţi colegi din ştiinţele sociale (ex. antropologie/etnologie-folclor/sociologie/ştiinţe politice etc.) sunt fundamentale pentru a reuşi ca împreună să înţelegem mai bine identitatea noastră naţională şi astfel să o facem înţeleasă şi de către alţii. Dacă nu facem noi acest lucru, ne vor spune alţii cine suntem, în termenii lor. În acest sens, lucrări complexe integrative despre identitatea naţională a românilor, scrise atât în limba română cât şi în limbi de circulaţie internaţională, de grupuri de experţi din domenii diferite (ca cele menţionate mai sus), sunt absolut necesare în această fază.

Gândul dvs. pentru cititori este:…..

Sapere Aude!

Daniel David este profesor „Aaron T. Beck” universitar doctor, director al International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied Mental Health, al Scolii Doctorale „Psihodiagnostic si Interventii Psihologice Validate Stiintific” din cadrul Universitatii „Babes‑Bolyai” (UBB) si al Centrului Roman de Psihoterapie Cognitiva si Rational‑Emotiva si Comportamentala (afiliat cu Albert Ellis Institute, SUA) din Cluj‑Napoca. De asemenea, este profesor asociat (adjunct professor) la Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York, SUA, si director al programului de cercetare din cadrul Albert Ellis Institute din SUA, fiind psihologul din Romania cu numarul cel mai mare de citari in literatura de profil. Ca prac­tician, este psiholog principal in psihologie clinica si psihoterapie acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania si supervizor in psihoterapie acreditat de Albert Ellis Institute (diplomate) si de Academy of Cognitive Therapy (diplomate) din SUA. Este directorul fondator al Clinicii Universitare de Psihologie „Babes‑Bolyai – PsyTech” si presedintele fondator al Asociatiei de Psihoterapii Cognitive si Comportamentale din Romania. Ca manager de stiinta, in 2005 a fost consilier pe probleme de cercetare al ministrului Educatiei si Cercetarii si este expert al European Science Foundation. De acelasi autor, la Editura Polirom au mai aparut Psihologie clinica si psiho­terapie. Fundamente (2006), Metodologia cercetarii clinice. Fundamente (2006), Tratat de psihoterapii cognitive si comportamentale (ed. I, 2006; ed. a II‑a revazuta si adaugita, 2012), Fundamente de psihologie evolutionista si consiliere genetica. Integrari ale psihologiei si biologiei (in colab., 2007) si Dezvoltare personala si sociala. Eseuri si convorbiri despre viata cu psi­hologul Daniel David (2014).

Sursa foto: danieldavidubb.wordpress.com
Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura