Povestiri rurale - Mariko Nagai

Literatura asiatică contemporană este fascinantă atât prin diversitatea expunerilor literare (subiecte, moduri de narare, stilistică etc.), dar în special prin curajul cu care prezintă probleme (sociale). Autopsierea unei societăți contemporane pe care noi, europenii sau nonasiaticii o percepem ca fiind una conservatoare prin însăși raportarea ei la origini este făcută (de cele mai multe ori) la rece, fără nicio pregătire prealabilă; bisturiul minții scriitorului taie acolo unde trebuie: la rădăcina-cauză a problemei. Scopul nu este neapărat terapeutic, dar eu așa îl percep în cele mai multe cazuri. Nu poți vindeca tarele sociale până nu le cauți adevăratele surse și până le arăți oamenilor că se poate și altfel.

„Trupurile au început să sosească de parcă ar fi căutat o casă – orice casă, ca și cum ar fi căutat jeluitori, indiferent cât de neimplicați; au sosit în sat ca și cum ar fi căutat pe cineva care să ducă vestea înapoi acolo de unde veniseră. Nu am putut ține trupurile pe loc. Nu am putut opri bărbații din satul nostru să lupte într-un război care nu era al nostru. Nu am putut opri lăcustele să apară brusc într-o după-amiază și să ne distrugă recolta. Nu puteam stăvili apa. Fiecare stătusem cu ochii pe trupuri, le privisem atunci când nimeni altcineva nu era prin preajmă, și fiecare ținuse asta pentru sine, rușinat de o foame atât de puternică, încât ne făcuse mai puțin umani pe fiecare în particular – în vreme ce cuvintele nu ne trădaseră nicio clipă. Ne lingeam buzele crăpate, aproape degustându-ne, imaginându-ne ce gust ar fi avut pe limba noastră.”

Autoarea volumului de față este tânără, aș spune chiar prea tânără pentru subiectele abordate în povestiri, dar care promite. Este deja premianta mai multor concursuri literare și are un portofoliu de studii academice generos. De regulă nu mă uit la amănunte de acest gen, dar citind volumul nu reușeam să-mi explic de unde atâta măiestrie. Nu vorbim în acest caz doar de talent nativ, ci vorbim de o scriitură studiată, șlefuită, atent prelucrată, pe măsura subiectelor narate. Lumea satului expusă cu atâta finețe este o lume a sărăciei din toate punctele de vedere; lumea în care se poate orice și până la infinit, lumea pe care o descoperi treptat și în care regreți că ai intrat. Dezvrăjirea este una brutală, pe cât de bruscă, pe atât de șocantă. Citind povestirile, în special „Autobiografie”, „Fructul amar” și „Confesiune”, gândul mi-a zburat la „Ding visează”, un roman despre care am scris pentru bookhub.ro și al cărui subiect este întrucâtva cu origini comune. Și acolo acțiunea este tot în lumea satului, dar o lume atinsă de comunism, o lume care-și vinde originile, disperată fiind să se adapteze la o viață care nu i se potrivește nicicum. În povestirile lui Mariko Nagai, personajele sunt oameni simpli, femei de cele mai multe ori, care trăiesc nu la limita subumanului, ci chiar mai jos de atât, dar care încearcă să-și înțeleagă rostul și care luptă până la ultima suflare. Lupta asta a lor este atât de perversă, atât de plină de patimi și de instincte primare scoase la iveală, încât de multe ori te oprești din citit și îți spui „Până aici! Nu mai pot citi!”. Dar ceva te trage înapoi; îți spui că nu poți lăsa cartea neterminată, deși nu-ți prea poți explica nici măcar ție de ce. De fapt, mai bine spui pentru cine. Te gândești că dacă au fost/sunt oameni care au suferința în sânge și de a cărei povară nu pot scăpa nici măcar trecând prin moarte, atunci poți măcar să-ți duci lectura până la capăt. Acesta este și principalul motiv pentru care nu m-am grăbit deloc cu scrierea recenziei. Am lăsat să se sedimenteze tot ceea ce înseamnă primă impresie ca să văd dacă textele rezistă probei timpului. Și da, recitirea este la fel de intensă și de captivantă. Portretele sunt extrem de dure, tăiate în stânca dezumanității, fără prea multe tușe, fără o preocupare excesivă pentru găsirea unor calități; locurile și timpurile acțiunilor sunt și nu sunt importante, depinde de povestire, de altfel o să găsiți și în prefață câteva repere în acest sens (câteva dintre scrieri își au sursa în ororile provocate de războaiele lumii contemporane, războaie care par aici cu mult mai devastatoare decât în orice alt loc al lumii).

„A părăsit chipul mamei la fel cum a plecat fără să lase vreo amintire a existenței ei în vreun loc. Curând, mi-a fost greu să-mi amintesc dacă a existat vreodată, deși duceam un gol înlăuntru, acolo unde ar fi trebuit să se afle sufletul. Nu a trecut mult până am început să jelesc nu pierderea ei, ci uitarea mea.”

Recomand „Povestiri rurale”: veți regăsi o lume a satului mai crudă decât v-ați fi așteptat, dar mai sinceră și mai aproape de salvare decât orice altă lume. Oamenii care se află în spatele personajelor nu sunt sfinți, dar nici ultimii criminali. Ei sunt oamenii cu care poți reconstrui o lume, dacă îi dai șansa de a supraviețui și de a-și regăsi bucuria de trăi.

Editura: Ratio et Revelatio