Viaţa, în fiecare zi... - despre Splendoarea vieţii, roman de Michael Kumpfmuller

„Ne putem foarte bine închipui că splendoarea vieţii se desfăşoară în prea-plinul ei, în fiecare clipă, în jurul nostru, doar că ascunsă vederii, undeva în adâncuri, invizibilă şi foarte îndepărtată. Însă ea se află acolo, şi nu e nici ostilă, nici îndărătnică, nici surdă. Dacă o invocăm folosind cuvântul adevărat, numele adevărat, ea vine. Aceasta este esenţa magiei, care nu creează, ci invocă”. (Franz Kafka, Jurnal – 1921)

Splendoarea vieţii este, preluând o sintagmă kafkiană, titlul romanului scris de Michael Kumpfmuller, tradus din limba germană de Iulia Dondorici şi publicat anul trecut la Editura Univers, colecţia Globus.

Tradus în peste 20 de limbi şi premiat, romanul suplineşte o lacună în biografia cunoscutului scriitor în ceea ce priveşte ultimul său an de viaţă alături de o femeie extrem de puternică şi devotată, Dora Diamant. Este vorba, în esenţă, despre 34 de scrisori şi 20 de caiete de notiţe, aflate iniţial în posesia acestei ultime iubite a lui Franz Kafka, documente confiscate ulterior de Gestapo, în 1933, în timpul unei percheziţii. N-au mai fost recuperate, se pare, niciodată.

Specialist în Kafka şi totodată scriitor de ficţiune, Michael Kumpfmuller este provocat să refacă, la acest nivel, povestea cuprinsă în textele pierdute. O poveste emoţionantă, uluitor de umană, despre iubirea-devotament, iubirea sacrificială. Ca personaje de ficţiune, Franz şi Dora refac mitul perechii primordiale, asumându-şi trăirea prin şi pentru celălalt într-o relaţie fără balast, fără rest.

Ea este o tânără de 25 de ani, refugiată din Est, lucrând ca bucătăreasă la casa de vacanţă a Căminului Popular Evreiesc din Berlin (înfiinţat pentru a proteja copiii evrei din Est de către evreii vestici). Franz, numit adesea „Doctorul”, este un bărbat de 40 de ani, bolnav deja de tuberculoză, scriitor. Se întâlnesc absolut întâmplător la Muritz, unde Elli, sora bărbatului, închiriase o casă de vacanţă cu deschidere la plajă. Întâlnirea celor doi stă sub semnul acestei veri edenice: soare, plajă, înot, plimbări îndelungi, discuţii. Mai ales ea face o pasiune intensă, care-i cuprinde concomitent întreaga fiinţă: abia se poate stăpâni, la masă, să nu-i atingă mâna, „atât de năvalnic e sentimentul ei, cum e gata să i se dăruiască cu totul, fără cea mai neînsemnată condiţie” (pag. 11). Este o perioadă fastă pentru amândoi, căci doctorul se simte relativ bine, clima pare să-l ajute; se privesc, se ating, se plimbă şi discută amândoi despre diverse: despre Berlin şi teatrele de varietăţi, despre Max şi iubita lui, Emmy (Max Brod, cel mai bun prieten al lui Franz Kafka, cel care s-a îngrijit permanent de opera acestuia), despre o logodnică a lui Franz etc. Treptat, încep să facă planuri pentru a se muta împreună, la Berlin, dar firea lui temătoare şi nehotărâtă îşi iuţeşte capul: „E bolnav, e cu 15 ani mai mare, totuşi ar putea încerca să trăiască cu ea, la Berlin…” (pag. 20) sau „Sunt insuportabil când scriu” (pag. 23). Ea i se livrează necondiţionat: „Ei îi e indiferent că el o bolnav. Ba nu, nu indiferent, vreau doar să fiu unde eşti tu, restul se va aranja…” (pag. 21) sau „De ea însăşi abia îşi mai aminteşte, de parcă doctorul ar fi şters toată viaţa ei de până atunci…” (pag. 34).

Dar Franz e alcătuit din tot felul de frâne, din păcate. E temător, nehotărât, dezorientat. Un copil mare, incapabil să se ia în posesie, să trăiască independent de părinţi şi de surori; îl sperie permanent reacţia tatălui (căruia nu-i plac refugiaţii din Est), faptul că slăbeşte fizic, că e obligat să mănânce, că moartea pare adesea o iminenţă terifiantă…

Şi totuşi, despărţit temporar de Dora, dintr-o scrisoare către aceasta răzbate nota înaltă, pură, a conştientizării că viaţa lor e singura realitate care iese din durata contingentă:

„Când te mângâi pe păr, în gîndurile mele obosite, mă bucur, ca şi cum nici n-ar fi adevărat. Întreaga mea viaţă prezentă nu e adevărată, se desfăşoară doar, la întâmplare, în timp ce viaţa cu tine nu se desfăşoară, dar e adevărată fără doar şi poate” (pag. 37).

De ce a eşuat în relaţia cu femeile, cu logodnica lui? Din teamă. I-a fost teamă că nu va găsi femeia potrivită, că aceasta îl va împiedica să scrie. I-a fost teamă, mai ales, de natura lui capricioasă, de schimbările de dispoziţie. Cu atât mai admirabil este curajul lui de a se muta cu Dora la Berlin, de a pleca, pentru prima şi ultima oară, din casa părinţilor. În decurs de câteva luni, vor închiria două locuinţe şi vor trăi „ca sub un clopot”. Splendoarea vieţii, dincolo de sau poate în ciuda tuturor tribulaţiilor unui Berlin confruntat cu valuri de antisemitism şi cu devalorizarea alarmantă a mărcii germane. Îşi sunt suficienţi unul celuilalt. E un timp cumva suspendat, în care, deşi boala înaintează insidios, fericirea lor este rotundă, nutrită zilnic de prezenţa amândurora, răbdătoare şi luminoasă. Părinţii, surorile şi prietenii fac breşe mereu în „insula” lor. Se preocupă de ei, îi (re)conectează la realitate fără să vrea. Bani, pachete cu mâncare, griji, sfaturi. Franz scrie. Îi citeşte Dorei şi lui Max, publică. Dora, alături de el, se ia în posesie altfel, se descoperă ca femeie:

„Până acum nu s-a cunoscut cu adevărat pe ea însăşi. I-o spune şi lui, că abia acum se cunoaşte, de când e cu el. Totul era adormit, totul era pentru tine, doar că nu te cunoşteam”. (pag. 76)

Boala îşi urmează cursul, ea îi va sta alături până la final, va spera în miracole, încercând să le provoace: sanatorii, doctori, tratamente. Zile şi nopţi cu febră delirantă, paloare, slăbiciune intensă. Rămâne lângă el cât poate de mult, totul e pentru el, pe ea se pune zilnic între paranteze, căci ea este el, de fapt. Un devotament aproape neverosimil. O lumină delicată îi învăluie, agonia şi moartea nu pot înfrânge, din fericire, dragostea. Splendoarea vieţii…

În cele 36 de capitole ale cărţii sale, grupate (deloc întâmplător) câte 12 în trei părţi (Sosirea, Rămânerea şi Plecarea), Michael Kumpfmuller face vorbire, fără edulcorări şi patetisme, despre ceea ce trebuie să se fi petrecut între Dora Diamant şi Franz Kafka în anul de graţie al relaţiei lor. Ficţiunea luminează, cumva mai intens şi mai răscolitor, viaţa însăşi.

Editura Univers;