Poveste despre ciocolată

Mărturisesc vouă, cu toată sinceritatea: mă topesc de dragul ciocolatei! Dintotdeauna şi în orice formă ar fi turnată, în orice combinaţii fanteziste. Aşa încât este explicabilă curiozitatea sinestezică pe care am manifestat-o, pagină cu pagină, în ceea ce priveşte romanul „Poftă de ciocolată” al scriitoarei Care Santos (scris în 2014 şi tradus în româneşte, din catalană, de către Jana Balacciu Matei, Humanitas fiction, colecţia „Raftul Denisei”, 2016).

Într-un interviu acordat recent, cu ocazia lansării versiunii în limba română, scriitoarea spaniolă (născută într-un orăşel din apropierea Barcelonei), face mărturisiri interesante în privinţa documentării pe care a întreprins-o în scrierea romanului: pentru Partea I, despre istoria ciocolatei în Barcelona, a făcut o „documentare de tip jurnalistic – conversaţii şi interviuri cu ciocolatieri renumiţi”; pentru Partea a II-a (o istorie a Barcelonei) – o „documentare de bibliotecă, fonduri de ziare şi reviste”, iar pentru Partea a III-a (o istorie a femeilor) a cercetat cu minuţiozitate „arhivele istorice” (detalii extrase dintr-un interviu realizat de Dana Pârvan-Jenaru pentru revista „Observator cultural”).

Un proiect ambiţios, cu registre stilistice glisante, graţie unei scriitoare care-şi modifică „vocea” după epoci şi personaje. Cele trei părţi pot fi citite şi separat, ca relatări autonome, dar realizezi treptat că au în comun cel puţin două lucruri: o ciocolatieră care străbate spaţiul şi timpul (din prezent spre origini), fin obiect de porţelan pentru ciocolata tradiţională, sub forma unei băuturi cremoase, precum şi existenţa unor femei al căror destin se leagă, mai mult sau mai puţin, de istoria acestui desert delicios şi rafinat.

Reconstituită structural, cartea arată astfel: Preludiu „Învierea”; Actul întâi „Ardei iute, ghimbir, levănţică” (povestea unor ciocolatieri care formează un trio amoros: Max-Sara-Oriol); Primul intermezzo „Capacul” (cum a intrat Sara Rovira în posesia ciocolatierei de lux, dintr-un magazin de antichităţi); Actul doi „Cacao, zahăr şi scorţişoară” (povestea Aurorei, sora de lapte a Candidei, fata răsfăţată şi voluntară din familia Turull); al doilea interludiu „Ciobitura” (drumul aceleiaşi ciocolatiere în timp, de la o prostituată de lux, care o ridică de la amanet şi o dă la schimb, pe şase ciocolate, lui Don Gabriel Sampons, ciocolatier); Actul trei „Piper, cuişoare şi annatto” (scrisori, povestea Mariannei, una dintre primele femei din industria ciocolatei, soţia ciocolatierului Fernandes, din timpul regelui Ludovic al XVI-lea, care îşi dorea achiziţionarea primei maşini de produs ciocolată din acele vremuri). Finalul „Madame Adelaide” ne pune la curent cu împrejurările în care a fost comandată celebra ciocolatieră care îşi schimbă succesiv posesorii. Din „indicele de personaje” de la sfârşit aflăm că multe dintre acestea au existat în realitate, fiind consemnate în materialele arhivistice.

O istorie a ciocolatei şi a Barcelonei se împleteşte ingenios cu o istorie a condiţiei femeii de-a lungul timpului, de la Adelaide, al şaselea copil al regelui Ludovic al XV-lea al Franţei, cea care comandă ciocolatiera, trecând prin viaţa Mariannei, soţie de ciocolatier, capabilă să conducă singură un magazin de ciocolată (personaj inspirat din viaţa Eulaliei Gallisans, una dintre primele femei din această breaslă), apoi prin vieţile complicate ale servitoarei Aurora din casa Turull, ajungând în prezent la Sara Rovira, soţia lui Max Frey, fiică de ciocolatieri, ea însăşi lucrând în respectiva branşă.

Toate aceste „voci” se aud în ţesătura complexă a unui roman în care pasiunea pentru ciocolată este împărtăşită la unison. Iubiri pasionale sau iubiri conformiste, renunţări, compromisuri, trădări, răsturnări spectaculoase de situaţie, figuri picareşti laolaltă cu figuri şterse, toate se amestecă aici, într-o simpatică şi vie devălmăşie. Destinele celor trei femei, precum şi ale altor personaje, cunosc tribulaţii şi fisuri, tot aşa cum şi ingredientele folosite pentru prepararea ciocolatei sunt mereu altele, într-o continuă şi fascinantă diversificare. Este, cu alte cuvinte, eterna şi irepresibila nevoie de schimbare, fuga de conformism:

„Noi, oamenii, ne plictisim de toate, e în firea noastră. De obiecte, de distracţii, de familie, chiar şi de noi înşine. Chiar dacă avem tot ce ne dorim, chiar dacă ne place viaţa sau ne împărţim zilele cu cel mai bun om din lume. Noi, oamenii, mai devreme sau mai târziu, totdeauna ne plictisim”.

Căsătorită cu Max, Sara tânjeşte în taină după Oriol Pairot; Aurora asistă la căsnicia şi la fuga aventuroasă a stăpânei sale, Candida Turull, iar Marianna Fernandes este nevoită să ascundă moartea intempestivă a soţului ei deoarece afacerea i-ar fi confiscată de „lumea bărbaţilor” din breasla ciocolatierilor. Iubire, muzică de operă şi ciocolată. Şi un vas superb, a cărui accidentală ciobitură îi sporeşte, de fapt, farmecul. Viaţa, în fond, are ciobiturile ei, inevitabile fisuri prin care ne strecurăm necontenit unii spre ceilalţi…

Editura: Humanitas Fiction;