Luni, 26 martie, la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Tulcea – parte a Institutului de Cercetări Eco – Muzeale „Gavrilă Simion”, institut subordonat Consiliului Judeţean Tulcea – s-a desfăşurat Cenaclul literar Să ne amintim de poetul Panait Cerna, dedicat poetului dobrogean la 105 ani de la moartea acestuia.
În deschiderea evenimentului, muzeograful Iuliana Titov, şeful instituţiei muzeale, a amintit că acela care va fi cunoscut în literatură cu numele de Panait Cerna s-a născut pe 25 septembrie 1881 în comuna Cerna, județul Tulcea, fiu al învățătorului Panait Stanciof și al Mariei Tașcu. De la debutul literar, cu poezia „Sonet”, în revista „Povestea vorbei” din 17 ianuarie 1897, și până se stinge, Panait Cerna are o activitate publicistică remarcabilă. Creaţia sa poetică a cuprins, pe lângă poeziile publicate în volumul din 1910, premiat de Academia Română, şi alte poezii răspândite în revistele culturale ale vremii, mai ales în „Sămănătorul” şi „Convorbiri literare”, încă din anii de liceu şi până în anul morţii, precum și adăugate postum în ediţiile următoare. Studiile filosofice „Lirica de idei”, „Eminescu” şi „Faust” au în vedere estetica operei literare. Prin întreaga sa creaţie, poetul, care a debutat în literatură în perioada posteminesciană şi sămănătoristă de la sfârşitul secolului al XIX– lea, se impune ca un creator original, optimist până la beatitudine chiar şi în momentele tragice ale vieţii. Este elogiat de Simion Mehedinți, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu și alții. Se stinge la doar 31 de ani răpus de tuberculoză. Aspectele cele mai importante privind viaţa şi opera poetului filosof Panait Cerna sunt ilustrate în cadrul expoziţiei documentare organizată la Casa Memorială din Cerna.
Panait Cerna, un poet de o adâncă sensibilitate
Rând pe rând, Teodora Dociu, Marcel Mircea Petcu şi Ion Chiriac au recitat din poeziile „Mama”, „Poporul”, „Sonet”, „Nocturnă”, „Primăvara”, „Celei aşteptate”, „Amor” şi „Cântec”. Clipele de declamare s-au intercalat cu cele mai importante momente biografice ale lui Panait Cerna.
Spre final, prof. Floarea Calenic a schiţat portretul marelui poet Panait Cerna (25 septembrie 1881 – 26 martie 1913):
„La început, Panait Cerna a fost privit ca un poet ce ar putea continua lirica filosofică a lui Eminescu, începuturile sale literare stând sub semnul romantismului. Se vedea că are predilecţie pentru peisaje ciudate, misterioase că simte mirajul depărtărilor, așa cum exprimă în «Ideal»: «O, steaua mea, alungă norii,/ Să-ţi sorb clipirile senine,/ Să trec prun furia vâltorii,/ Cu ochii ţintă către tine!». Amurguri palide, nopţi de păcură, fulgere, furtuni, palate vechi, catedrale sumbre, turnuri tainice, peşteri cu tavane-ntunecate sunt elemente care apar în poezia de debut a lui Panait Cerna: «Şuviţe tainice de apă/ Spre peşteri drum de ani străbat./ Întruna se preling şi sapă/ Tavanul şubred şi-nnoptat» («În peşteră»)”.
Vorbitorul a mai menţionat atât admiraţia poetului pentru Vlahuţă şi Coşbuc, precum şi perioada când atenţia sa s-a îndreptat spre viaţa ţărănimii: din 1904, creaţia lui Cerna exprimă o puternică dragoste faţă de oameni şi afirmă revendicări „naţionale şi sociale specifice momentului”, drept care este aşezat de critici alături de Sadoveanu şi Goga. De altminteri, Panait Cerna este autorul celebrului vers „Dreptate! Ochii plânşi cer să te vadă” („Zile de durere”, 1907). …
„Când devine colaborator al Revistei «Convorbiri literare», poetul este mai meditativ, mai concentrat pe idei. Întâlnim acum accente mesianice, poezii retorice, Cerna creând o filozofie proprie marcând momentul în care dogmele religioase creştine sunt demitizate. Iisus este un om care a suferit asemenea tuturor oamenilor, care a coborât pe lume să plângă împreună cu cei îngenuncheaţi. Poezia filosofică este străbătută de un umanitarism mereu afirmat, altruismul lui nu se opreşte la marginile neamului, ci se revarsă asupra omenirii îndurerate.
Deşi unii critici literari l-au considerat pe Cerna «un modest poet trudnic» (Călinescu) sau un poet perimat (Eugen Lovinescu), poetul nostru comemorat azi continuă să intereseze cititorii. Alexandru Philippide, în 1931, dădea un răspuns întrebării «Prin ce anume mai poate atrage lirica lui Cerna?»: «O puternică şi adâncă sensibilitate, un larg şi sincer umanitarism, o pătimaşă dragoste de adevăr, de tot ce e bun şi frumos»”.
„Căci la noi nu e iubire…”
După ce Iuliana Titov a mai spus câteva cuvinte liceenilor de faţă, în mintea celor prezenţi au continuat să răsune amar versurile poeziei „Poporul”, publicată în ianuarie 1909 în Revista „Convorbiri literare”
„… Cine trece pe poteca dintre moarte și viațǎ?
E un neam, ce-avu pe vremuri o slǎvitǎ dimineațǎ.
Neam al meu! A morții cruce tu o duci de voie bunǎ:
Printre veacurile mândre ai avut și tu cununǎ,
Dar ai risipit-o singur, împǎrțând-o tuturora,
Cum împarte raze cerul, când s-aratǎ aurora…
Mândre-s plaiurile tale, țară mândră, între toate!Și frumos se-ndoaie cerul peste vii și peste sate;
Dar, oricât sclipesc pe tine plaiuri, cer, întreaga fire,
Tristǎ ești și neferice, cǎci la noi nu e iubire…
Și flăcăii tăi sunt harnici, holdele îți sunt bogate
Și copilele-ți duioase parcă sunt domnițe toate —
Dar zadarnic strângi la sânu-ți mii comori de fericire!
Doina ta e numai lacrimi — cǎci la noi nu e iubire…
Cine-i cel ce dojenește boul care nu se-ndură
Să mai ducă la hrăpăreți cele bune pentru gură?
Cel ce tremură pe zloată, cel ce cade de arșiță?
Cel ce vine cu căciula la o poartă de domniță;
Cel ce numai de-o cămașă pentru-nmormântare strânge,
Din ce țese, din ce coase, din ce spânzură pe dânsul”…
Credit foto: Muzeul de Etnografie şi Artă Populară
