Plimbări cu câinii

„Văzând că orice tentativă de a-l face să se întoarcă acasă era inutilă, se dusese înapoi în apartament spunându-şi că, atunci când câinele va hotărî să se întoarcă, ştia şi el adresa.” Gianfranco Calligarich

Titlul funcționează în cazul acesta acoperitor: mai întâi, despre niște Plimbări cu câinii este vorba în rafinata proză a lui Gianfranco Calligarich.

Ajuns la anii senectuții, un fost jurnalist are la dispoziție tot timpul din lume (timpul interior e infinit!) pentru a retrăi secvențe întregi din propria viață. Ca într-un film asupra căruia meditează pe îndelete, ies la iveală momentele de existență boemă, lipsurile, familia, iubirea, marile orașe, munca prost plătită ca redactor la un ziar afiliat politic, munca de „negrișor”, primele premii literare și gloria relativă, singurătatea.

Discuția despre câini și pisici creează pretextul evocării momentului când jurnalistul împărțea cu câinele pe nume Pecos Bill o brioșă. Martin Eden, alt câine, fuge de acasă, iar stăpânul se vede nevoit să se resemneze.

„Se întreba de ce atunci, în discuția înflăcărată de după cină, trecuse de partea câinilor. Aşa că pe splendida stradă pustie şi cu lumini la ferestre pe cale să se stingă stabilise că ar fi nevoie să-și dea un răspuns. Prefer câinii pentru că-ți citesc gândurile, îşi spusese gândindu-se cum acasă nu trebuia decât să-i dea prin gând Acum îi scot afară, că ei se și prezentau în faţa lui gata să iasă.” (p. 12)

La Milano, întâi, apoi la Roma, tânărul trăiește simplu, încercând să-și împlinească visul de a deveni scriitor. Locuiește în spații improprii, acceptând ușor vechimea zidurilor și lipsa confortului, atâta vreme cât se bucură de libertate și se simte fericit. Sunt momente când, deși nu deține aproape nimic, în afara mașinii de scris, cu un fel de vanitate amorțită, nici nu aspiră la mai mult. Căsătorit cu o tânără încântătoare, chiar săraci fiind, celor doi nu le lipsește nimic, senzație eliberatoare și acceptabilă la vârsta când idealurile sunt întregi:

„Deci așa era viaţa lor în clădirea micuţă de la numărul 7683. El și soția lui încrezători în viitor, deşi lipsindu-le totul. Și, ca întotdeauna când îţi lipseşte totul, nelipsindu-ți nimic.” (p. 32)

Ajutat de șansă, tânărul jurnalist îi ia un interviu unui important regizor italian. Regizorului nu i se precizează numele, dar se dau indicii: fusese căsătorit cu Ana Magniani și ulterior cu Ingrid Bergman. Deci Roberto Rossellini este cel care se asigură, cu un singur telefon dat unei persoane influente, că tânărul jurnalist va ocupa postul de redactor. Interesant este felul în care interviul devine contra interviu, în sensul în care regizorul este cel care îi pune întrebări jurnalistului, scoțând la iveală o viață de film:

„Cel mai probabil nemişcarea şi plictiseala de a sta internat făcuseră să se întâmple ce se întâmplase după interviu. Adică, după ce-i dăduse vestea senzaţională că o să renunţe la cinema ca să se dedice documentarelor istorice pentru televiziune, marele regizor începuse să-i pună întrebări despre viaţa lui într-un fel de contrainterviu, amuzat de trecutul lui de autostopist, de boxer ratat, de şmirgheluitor de bărci, dar și de hoţ de programe de televiziune şi, în final, de distribuitor de discuri de 45 de turații în tonomatele din complexurile de la malul mării. O oră de divertisment pentru marele regizor. Până când, aflând în cele din urmă că la săptămânal era colaborator, pusese mâna pe telefon şi-l sunase pe Amerigo Terenzi, mare şef al presei comuniste, tutuindu-l şi susţinând angajarea lui ca redactor.” (p. 73)

Roman de atmosferă, Plimbări cu câinii este o delectare la nivel de imagine și de stil, grație unei traduceri excelente. O viață spectaculoasă poate fi povestită calm, în așa fel încât să nu pară ieșită din comun. Găsirea ritmului egal, înțelept-resemnat, perfect adaptat trecereii prin lume este una dintre mizele prozei lui Calligarich. Dinamica scrisului se dovedește învăluitoare, ca tumultul potolit al valurilor mării privite de la înălțime, din casa ridicată pe plajă, la San Martin.

Informații despre autor găsim în prezentarea editurii:

Gianfranco CALLIGARICH s-a născut în 1947 în Asmara, capitala Eritreei, aflată la acea vreme sub administraţie britanică, într-o familie cosmopolită cu origini triestine. Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut în Milano, după care s-a mutat la Roma, unde a lucrat în presă şi la televiziune. Romancier şi dramaturg, Calligarich este cunoscut şi ca autor de scenarii TV şi cinematografice. A debutat în 1973 cu L’ultima estate in città (Ultima vară în oraş, Polirom, 2021), care a devenit o carte-cult şi a fost reeditată de câteva ori. Ulterior a mai publicat Posta prioritaria (2002), Privati abissi (2011, Abisuri personale, Polirom, 2022), Principessa (2013), La malinconia dei Crusich (2016) şi Quattro uomini in fuga (2018). Abisuri personale a fost nominalizat la Premiul Viareggio şi a obţinut Premiul Bagutta, iar La malinconia dei Crusich a fost recompensat cu Premiul Viareggio în 2017 şi a fost nominalizat la premiile Grinzane, Manzoni şi Vigevano. În prezent Gianfranco Calligarich locuieşte la Roma.

Las mai jos alte fragmente:

„În acelaşi mod în care acum te ajută să ții sub observaţie timpul care trece, cu fidelitate, adăugase apoi uitându-se la câinii lui care mergeau înainte pe strada splendidă spre râul oraşului care curgea inevitabil în noapte. Da, fidelitatea era un argument bun. Fidelitatea e întotdeauna un argument bun să susții orice, îşi spusese uitându-se la câinii lui care îl conduceau în noapte. Lucru care-l dusese cu gândul la ce-i plăcea cel mai mult să facă împreună cu ei. Să cumpăr o bucată de pâine albă fără sare şi s-o mâncăm împreună, îşi răspunsese. Iar asta nu poţi să faci cu pisicile. Alea și dacă mor de foame în faţa unei bucăți de pâine îți întorc spatele în timp ce câinii o mănâncă alături de tine într-o comuniune care te face să te simți inocent ca ei sau, dacă nu inocent, măcar posibil de mântuit, conchisese apoi întrebându-se dacă la vârsta lui mai era posibilă mântuirea.” (p. 13)

„Apoi stabilise că deja se făcuse ora să meargă acasă să ia pumnul de medicamente prin care, dimineaţa şi seara, cu mâinile tremurânde de cât se agăţa de viață, ținea sub observaţie implacabila succesiune a zilelor și poate a lunilor care-i mai rămâneau. Dar mai era ceva care-l împiedica. Senzația că făcuse o nedreptate pisicilor cu toate aprecierile alea despre câini. Gând care-l determinase să încheie disputa cu un ultim gând conciliant. Că, în orice caz, câinii și pisicile erau cele mai frumoase daruri pe care Domnul Dumnezeu, presupunând că exista, le făcuse oamenilor ca să-i ajute să trăiască în viitorul cețos care-i aştepta şi să întârzie, cu instinctul lor ancestral de vânători, momentul în care omul, la sfârşitul laborioasei lui opere de distrugere a lumii, avea să-l lase moştenire şoarecilor. Stătuse să se gândească la lumea aceea de şoareci. Bucuros că el nu va fi acolo.” (p. 19)

„Apoi, ieşit din gară și lăsând jos valizele într-un tramvai de noapte gol care scotea un sunet strident, traversase un oraş imens, intimidant cu monumente antice care vegheau asupra nopții până când acostase într-un cartier cu clădiri vechi într-una dintre care săptămânalul din Milano închiriase o cameră pentru el.” (pp. 49-50)

„Cealaltă cafenea din piață frecventată de scriitori din oraş unde bea al doilea aperitiv și se simțea şi el un pic scriitor.” (p. 55)

„Un salon cu mulţi oaspeți, fotografi și operatori de televiziune era salonul în care se trezise. Ca să urce pe o estradă cu microfon unde fusese simpatic intervievat de stăpâna casei care apoi îi înmânase un plic închis şi plin de promisiuni cu care coborâse de pe estradă, primit de un public interesat și care aplauda, şi unde scriitoarea prestigioasă, retrasă și cu spatele lipit de un perete, îi adresase un zâmbet atât de satisfăcut, încât te ducea cu gândul că se bucura de victoria lui, dar mai ales de înfrângerea altcuiva.” (p. 106)

„Iar la el, corabia care constituise întotdeauna viaţa lui de navigator pe lângă coastă găsise aproape imediat vizuina pe care o căuta. Era în cartierul vechi de cinci sute de ani care se întindea de-a lungul râului din oraş. Cartier cu străduţe înguste, piațete cu tarabe, clădiri nobiliare antice, aproape abandonate şi case vechi, înguste de-a lungul străduțelor, cu panouri De închiriat pe uşi şi multe ateliere de artizani care te duceau cu gândul la un ținut cu oameni harnici rupt de timp și de restul oraşului. Aşa era cartierul acela.” (p. 87)

„Că nu jurnalismul era raţiunea lui de-a fi pe lume, aşa că era cazul să caute o acostare solitară pentru corabia lui şi să devină scriitor.” (p. 82)

„În dimineaţa următoare se lămurise că noaptea aceea prevestise faptul incontestabil că în viață fiecare se naşte de două ori, când iese din mama lui și când se întâlneşte pe sine.” (p. 53)

Plimbări cu câinii de Gianfranco Calligarich