Nu copilul e de vină

„Virtualul joacă tontoroiul în ograda noastră, populând-o cu iluzii. Ne educăm copiii întru utilitate, excluzând cu desăvârşire educaţia întru frumos, uitând totalmente (am conştientizat-o vreodată?) că avem nevoi spirituale și morale.” Ioana Scoruș

Inevitabil, citind titlul cărții Ioanei Scoruș, te întrebi: Dar, atunci, cine e de vină? Cineva ar trebui să-și revendice seria de anomalii, greșeli, erori de gândire și de comportament care îi afectează mai ales pe cei mici. Se poate da un răspuns: părinții, profesorii, adulții, societatea în general poartă răspunderea proastei educații a generațiilor tinere. Identificarea problemei este condiția de bază pentru rezolvarea ei. Negarea constantă nu face decât să determine agravarea răului, în diversele sale forme.

În Prefață, autoarea intuiește perfect temerile unui cititor obișnuit, nefamiliarizat cu limbajul de specialitate, pe care, așa cum mărturisește, îl adaptează unei categorii mai largi de public. Paginile scrise cu seriozitate, ochi limpede și puternic simț critic pot intimida, mai ales că multe dintre problemele observate sunt de o actualitate dureroasă – dublul tăiș de sabie al tehnologiei, relația inadecvată dintre părinți și copii, elemente de patologie socială etc.

Iată și o selecție a ideilor puse în evidență în paginile cărții Ioanei Scoruș.

Temperamentul nu se schimbă, dar poate fi modelat de mediul în care creste copilul.

Educația, în formula ei clasică, tinde să dispară, asediată de tot felul de surogate.

Ideal ar fi ca educația să privilegieze frumosul, nu utilitatea imediată, pragmatismul și plăcerea.

O temă importantă este anxietatea, studiul cauzele dobândirii temerilor nejustificate și posibilitățile de înlăturare, prin conștientizare, a scenariilor aberant negative. Teama este înnăscută, anxietatea este dobândită.

Părinții (sau profesorii) nu reușesc întotdeauna să facă diferența dintre copilul real și copilul imaginar/imaginat. În copilul ideal proiectează părinții toate visurile lor, toate planurile deja făcute cel puțin pentru o generație. De aici provine dezamăgirea, în momentele în care, inevitabil, realitatea învinge imaginația.

„Revenind la cei doi copii, noi, părinţii, nu ştim că, având un singur copil avem, de fapt, doi: cel mental (ideal), creat din visurile și dorinţele noastre, şi cel real, din realitatea obiectivă, în care îl proiectăm pe cel ideal. Imaginea noastră este distorsionată, conţinându-i pe ambii. Este motivul pentru care, atunci când copilul real ajunge la adolescenţă, ne revoltăm: Nu ştiu cine este, a devenit un străin. Da, asta pentru că, în ochii părintelui, idealul învinge întotdeauna realul. Am dorit atât de mult să-l modelăm după idealului nostru, încât am ratat întâlnirea cu copilul real și șansa de a-l cunoaşte, cu toate că el a fost acolo, lângă noi, tot timpul. Copilul cu care noi am relaționat a fost, mai mereu, cel din mintea noastră, imaginea cu care am acoperit copilul din realitate, pe care nu l-am mai putut vedea aşa cum este el cu adevărat.” (p. 26)

Schimbând ceea ce se poate schimba, găsești în cartea Ioanei Scoruș observații referitoare la părinți, valabile însă și în cazul profesorilor, valabile în general.

Plecând de la cazul unei femei care, ajunsă la senectute, vorbește excesiv despre sacrificiile făcute pentru copii, ajungem la ideea de datorie. Oamenii au frecvent impresia că ceilalți, pentru care au făcut un lucru sau altul, le datorează ceva. Frustrările favorizează postura de victimă a alegerilor făcute. Nu doar părinții ar trebui să elimine din discuție ideea recunoștinței obligatorii pe care, de-a lungul vieții, copiii ar trebui să le-o poarte. Este și cazul profesorilor a căror vanitate este ispitită de datoria pe care elevii (sau foștii elevi) o au față de cei care „s-au sacrificat pentru ei”. Recunoștința autentică, dacă nu a apărut firesc, nici nu se ivește forțat, prin supărătoarea formulare a reproșurilor. Nu discutăm, desigur, despre legătura frumoasă apărută în timp între oamenii de diferite vârste, ca efect al admirației și al respectului reciproc.

Paginile mele preferate se referă la efectul benefic al lecturii în educația celor mici. Părinții care le spun sau le citesc copiilor povești reușesc să creeze jaloane utile în viața de adult. Ingrid citește, Andrei citește greu. Comportamentul adulților face diferența:

„Pledoarie pentru a le citi cărți de povești copiilor

Scriu aceste rânduri având-o în minte pe Ingrid, cu moțul ei ca un palmier prins în creştetul capului și molfăind din suzetă la intervale imprecise. Ingrid are un an şi jumătate și citește. Are deja o mică bibliotecă în camera ei de copil mic. Vreo 40 de cărți, care mai de care mai atrăgătoare. Când spun că Ingrid citește mă refer la faptul că scoate cărțile din biblioteca aranjată potrivit înălțimii ei, le scoate pe toate şi ele cad, firește, pe covor, în devălmăşie. Apoi alege câte una, o răsfoieşte cu degețelele ei nu foarte îndemânatice, uneori se mai oprește la câte o imagine, îndeosebi la cele pe care i le-a povestit mama ei. Adică i-a explicat desenul, i-a arătat amănuntele, i-a citit ce scrie sub imagine. Lucrul ăsta l-a făcut mama în fiecare seară, în ultimele 7-8 luni. Şi pentru că mama i-a citit atâta timp cât Ingrid nu s-a plictisit, azi fetița îşi citește singură, în limba ei, un soi de japoneză dulce doar de ea înţeleasă, cu moțul prins în creștetul capului și, eventual, molfăind suzeta. Adesea, ține cartea invers, cu susu-n jos, dar de priceput s-o citească, tot se pricepe. Sigur că Ingrid nu face altceva decât s-o imite pe mama, dar este deja familiarizată cu obiectul carte, îi place să dea paginile, îi place când cărțile cad de pe etajeră, îi place când mama le aşază la loc și ea le face să cadă din nou pe covor, îi place când mama râde de isprava ei, și atunci râde și ea. De curând, a intrat într-o nouă etapă, de viitor cititor profesionist: citește cu două creioane în mâini, cu care trasează câte o potecă nesigură pe fiecare pagină. Iar mama o lasă să mâzgălească fără s-o certe. Nu o ceartă pentru că înțelege că Ingrid nu mâzgălește cartea cu intenție, ci că este vorba doar despre o etapă în procesul de împrietenire cu obiectul carte. Şi pentru că în casă lectura face parte din rutina părinților, cu siguranță Ingrid va deveni o cititoare pasionată.

Andrei, în schimb, este certat cu cititul. Nu este ședință de terapie la care mama să nu se revolte. Copilul a ajuns în clasa a V-a. În fiecare an primește de la școală listă de lecturi, în fiecare an începe clasa următoare fără să fi citit cărțile obligatorii. Mama și tata nu citesc, nu au timp, au joburi, vin obosiți. Cititul presupune minte relaxată, atentă; după nouă ore de muncă, numai relaxat nu ești, spune mama. Dau s-o contrazic, dar prefer să tac, mai bine o las să vorbească, are nevoie să vorbească, dacă nu aici, la cabinet, ca să-și verse oful, atunci unde? În paranteză fie spus, și părinții lui Ingrid au joburi, uneori de zece ore, dar de citit, așa obosiți cum sunt, tot citesc. Pentru ei, cititul este relaxare, și nu relaxarea o premisă pentru citit. Nu ne naştem cititori, devenim cititori. Cititul se învață. Nu există reţetă-minune de a-ți face copilul să citească. Există însă o rețetă banală, la îndemâna fiecărui părinte: exemplul personal. Doar că, pentru a avea succes, este musai ca cititul să fie autentic, nu mimat. Nu îți aşezi o carte-n brațe și, ascuns îndărătul copertelor, butonezi telefonul. Copilul nu poate fi păcălit. Dacă ăsta este modelul de lectură pe care i-l oferi, aşa va proceda și el: va mima că citește. Mai mult, va mima tot ceea ce mimează adulții în fața lui.” (p. 200)

Sunt în carte și trimiteri interesante la lista lecturilor de nișă, însă explicațiile și citatele, just utilizate, sunt resimțite ca necesare în argumentație, forma ideală a discursului persuasiv. De exemplu, autoarea face trimire la Freud și la Jung în sprijinul teoriilor despre educație. Principiul după care acționează copilul este plăcerea, în vreme ce adultul este ghidat de realitate. Relațiile asimetrice sunt afectate de iluzii și de confuzii. Astăzi, mulți părinți renunță total la autoritate, capitulând necondiționat în fața dorințelor copilului. Părinții (și profesorii) pot să înțeleagă, în felul acesta, de ce este nevoie de limite, de fixarea regulilor și a condițiilor de relaționare cu propriul copil:

„Freud spunea că cea mai simplă definiție a funcţionării copilului este cea conformă principiului plăcerii, pe când funcţionarea adultului s-ar supune principiului realității. Ce a vrut să spună Freud? A vrut să spună că este firesc ca puiul de om să depună orice efort pentru a căuta să-și satisfacă plăcerile – în principal joaca, sub toate formele ei – și că pentru a deveni adult trebuie să fie ajutat să amâne obținerea plăcerii în favoarea acelor lucruri mai puțin plăcute, dar necesare. Nu să renunțe la ea, ci doar să o amâne. Mi se pare o definiție de bun-simţ a funcţionării adultului. Doar că acest lucru nu-l prea vedem nici la noi, nici la alții. Să ne amintim doar de cei care, la serviciu, sunt captivați de rețelele sociale, și nu de munca pentru care sunt plătiți.” (p. 98)

Trimiterile la Voltaire, Kant, Saramago etc. alcătuiesc necesara listă de lectură, fundament al unei educații elementare pe care, la rândul lor, ar trebui să o deprindă educatorii. Altfel, piața de carte este invadată de literatură motivațională, ea însăși un simptom al degringoladei etice și psihologice:

„Nimeni nu ne mai învaţă azi gândirea critică, gândirea practică, gândirea în general; ni se livrează, în schimb, iluzia modelului universal, inducându-ni-se o alta: că suntem egali. Nu, nu suntem egali, nu ne naştem egali, venim pe lume diferit echipaţi, avem capacități și potenţialuri diferite. Da, e nedrept, e nedemocratic, dar asta e, nu avem cu cine ne răfui. E un dat. Cum un dat sunt părinţii, familia, locul natal, epoca in care ne naştem. Nu alegem. Nu ţine de noi. Voltaire ne-a învăţat că libertatea este un drept universal, dar cu adevărat liber, spune el, este omul învățat, a cărui minte s-a luminat. lar Kant ne-a învăţat că, pentru a fi liberi, trebuie să ieşim din minoratul mintal, din gândirea cu mintea altuia. Azi, omul luminat a devenit echivalentul celui capabil de a extrage din mediu reţetele cele mai lesne de pus în practică, cu scopul obţinerii imediate a celor care duc, pe acest drum drept şi scurt, spre împlinire, nicidecum omul învățat, văzut ca depozitar al unei vaste culturi și, de aceea, capabil de gândire critică.” (p. 171)

Incomodă pentru adepții excesului de tehnologie sau ai ideologiilor vremurilor noi, cartea surprinde câteva dintre patologiile care afectează dezvoltarea psihică normală a copiilor și, implicit, a adulților, subiecte ce transpar și din enunțarea titlurilor din Cuprins:

A deveni părinte alegere conştientă, inconştientă, sau determinism biologic?

Dacă faci un copil, fă-l pentru el, nu pentru tine

Părinţi neputincioşi, copii ameninţaţi sau despre asimetria pozițiilor părinte-copil

Sinele fals sau cum ne învață specialiştii funcţionarea „ca şi cum”

Mama „suficient de bună” şi „frustrarea optimă”

La ce este bun un tată legea de deasupra capului

Anxietatea dobândită, ca frână în dezvoltarea copilului

Ideologia progresistă

„Reforma” învăţământului

Dispariția distincţiei dintre real şi virtual

Şi totuşi, există speranţă. Buna educaţie.

Idealul cuplului parental. O frumoasă utopie

Ioana Scoruș nu oferă explicit soluții pentru corectarea relației dintre părinți și copii, însă explică problemele în așa fel încât înțelegerea situației conduce la o suspendare a tensiunii, dacă nu la o eliminare a acesteia. Ai crezut, de pildă, că ceea ce este bun pentru alți copii i se potrivește perfect și copilului propriu, ai crezut în rețeta universal valabilă, în panaceu? Te-au încântat cu cântecul lor de sirenă multe cursuri de dezvoltare personală care garantau că pot rezolva totul, după modelul „Cum să…?” Sau poate ai trecut, ca elev, părinte sau profesor prin episodul dramatic al școlii online. Într-un fel sau altul, pe toți ne privește cartea aceasta ușor sceptică în privința șanselor de a reveni curând la o educație a bunului-simț, a bunului-gust, a grijii pentru sănătatea noastră psihică.

Nu copilul e de vină este o carte necesară celor care înțeleg rolul educației în stabilirea reperelor sociale. Ioana Scoruș acoperă cu echilibru și fără compromisuri o serie de teme actuale, scriind despre copiii care se plictisesc la școală. Despre profesorii care și-au greșit cariera. Despre schimbarea nefirească de rol dintre părinți și copii. Despre dependența copilului față de mamă. Despre responsabilitate și absența ei, când la mijloc sunt copiii. În esență, cartea cuprinde gânduri care oscilează, până când își capătă forma definitivă, între eseu, studiu de caz și acaparatoare pagini de jurnal.

Despre autoare aflăm informații din prezentarea editurii:

IOANA SCORUȘ este psiholog, psihoterapeut de sorginte psihanalitică și scriitoare. A semnat rubrica „Cititorincul“ din suplimentul literar LA&I și numeroase articole și cronici în revistele Dilema veche, România literară, Convorbiri literare, Apostrof, Timpul, Orizont etc. În prezent semnează rubrica „psiho“ din revista Viața Românească. Pe lângă un volum de dialoguri cu șapte psihanaliști care şi-au practicat meseria în România în clandestinitate, înainte de 1989 (Paradoxurile psihanalizei în România, 2007), Ioana Scoruș a publicat versuri (Iubiri imperfecte, 2004), romane (Povestea unei sinucideri, 2006; Un an din viața Liubei B., 2017; Freud Museum, 2019; Ignoranță, 2022), un volum de convorbiri cu Ion Vianu (În definitiv, 2018) și Aventuri în Ţara lui Strolyx: Prima mea carte despre emoții (Humanitas Junior, 2020), cea dintâi carte pentru copii a autoarei. Contribuțiile ei se regăsesc și în volumele colective Cazuri clinice de psihiatrie (2011), De taină (2020) și Suntem sănătoși la minte? (Humanitas, 2022).

Las mai jos alte fragmente:

„Școala a ajuns să de-formeze. Să deformeze ceea ce nici măcar nu este suficient format. Două cauze majore, printre multe altele minore, am descoperit din experiența personală cu copiii şi tinerii: copiii de azi aproape că nu se mai joacă cu alți copii, la vârsta la care aceasta ar trebui să fie activitatea lor principală. Contactul – la grădiniță, şcoală cu alți copii de aceeaşi vârstă nu echivalează cu joaca. Grădinița este axată pe sarcini care, chiar dacă sunt făcute în joacă, sunt orice altceva numai joacă nu. Maidanul din spatele blocului nu mai există, copiii neavând unde să se întâlnească. Actualele locuri de joacă pentru copii, aşa cum au fost ele gândite, nu joaca o înlesnesc, ci interacțiunea cu jucăriile.

O altă cauză ar fi lipsa lecturii. A cititului. Copiilor nu li se citesc povești, în casă părinții nu citesc, așa încât copiii nu au de unde deprinde obiceiul lecturii, adică sursa dezvoltării imaginației, a creării propriului univers imaginar. Azi, copiii au jucării, nu cărți. Jucăria anulează creativitatea, nu o construieşte. Mai mult, jucăriile sunt rapid devalorizate, părinții cumpărându-i copilului altele noi, cele mai vechi pierzându-şi astfel sensul.” (p. 192)

„În schimb, e la modă dusul copiilor la activități. De dezvoltare a inteligenței emoționale, de dezvoltare a logicii. Părinții sunt fascinați de cuvântul dezvoltare, dar nu pentru ei înşişi, ci doar pentru copilul lor. Nimic altceva decât o găselniță prin intermediul căreia se fac bani și care nu oferă, finalmente, nici un fel de calități sau abilități, căci nu dezvoltă fundamental nimic. Este extrem de dificil să dezvolți un instrument cu adevărat util care să ajute la dobândirea unor abilități sau calități, aşa încât ceea ce livrează piața este mai degrabă un fel de să ne facem că…. O vânzare de iluzii. Dar avem în noi capacitatea de a ne iluziona și ne place să o punem la lucru câștigând timp liber pentru el. Fiind un fenomen în plină desfăşurare, acest nou construct de minte este dificil, dacă nu imposibil, de descris suficient de bine acum, dar ceea ce pot spune cu multă siguranță este că percepția realității de către o astfel de minte este alterată! Realitatea tânărului care a crescut jucându-se jocuri video nu este aceeași cu realitatea obiectivă și de comun acord împărtăşită, iar el, bietul de el, nici nu știe s-o descrie pe a lui pentru că, pur și simplu, nici prin cap nu-i trece că cei din jurul lui nu resimt, nu văd, nu trăiesc (în) aceeași realitate cu a lui.” (p. 192)

„Cel mai adesea am întâlnit două categorii de structuri emoționale la aceşti copii și tineri: cei aplatizați emoțional, care nu vibrează în nici un fel la evenimente ale realității, de orice natură ar fi ele, dar care nouă, celorlalți, ne stârnesc reacţii emoționale diverse; și cei hipersensibili, care resimt realitatea cu un grad crescut de anxietate, căci se simt lezați de ea, răspunzând emoțional în exces, cu trăiri foarte puternice, disproporţionate ca amplitudine față de evenimentul care le-a provocat. Pentru toți cei din aceste două categorii, a trăi în realitate presupune ori un plictis generalizat, căci ea nu suscită o intensitate emoțională asemănătoare cu cea cu care s-au obişnuit din jocuri, ori o anxietate permanentă, căci realitatea este resimțită a fi agresivă.

Nu este uşor, dar nici extrem de dificil să obții de la un copil informații privitoare la modul în care (se) simte. Trebuie să stăpânești o tehnică oarecare a întrebărilor, o apropiere lentă, pas cu pas, de nucleul provocator; or părinții, în marea lor majoritate, nu cunosc această tehnică. Copiii reușesc să-şi descrie foarte bine trăirile dacă ştii calea pe care s-o apuci și dacă ai suficientă răbdare. Poți intra destul de uşor în contact cu imaginea realității lor şi a trăirilor pe care acea realitate le suscită, poți cartografia harta senzațiilor și a stimulilor care le produc, poți afla cauza anxietăților sau a exceselor emoţionale. Poți lucra. De altfel, nu e vorba despre nimic altceva decât despre un demers de cunoaştere a celuilalt, lucru asupra căruia ar trebui instruit orice părinte.”

„Ernesto Sabato spunea că educaţia unui popor, a unei lumi depinde de filozofia culturii care o cârmuieşte. Lumea de azi nu mai are o cultură sănătoasă. Lumea de azi nu se mai află sub cârmuirea unei culturi în sensul propriu al cuvântului. Filozofia de azi este cea care orientează totul spre robotizare. Spre cyborgi. Spre edificarea orânduirii cyborgilor. Spre abolirea minţii şi a sufletului. Iar educaţia din şcoli, căreia pandemia i-a venit mănușă, nu mai poate fi numită educaţie. Nu pentru că profesorii o vor, ci pentru că ei răspund filozofiei culturii – iată! -, devenită planetară. Educația formală va dispărea cu totul, înlocuită fiind de un surogat care va purta acelaşi nume, dar care nu va mai produce oameni… umani. Doar răsăritul soarelui, apusul, foşnetul valurilor mării în amurg vor rămâne la fel.” (p. 168)

„Este modelul după care sunt crescuţi azi copiii celor cu bani, care au impresia că-și educă odrasla, de fapt abandonând-o terților în scopuri nobile, de devenire. Este marea industrie a cursurilor pentru copii, care promit genii performante. O lume a înstrăinării, a alienării, frumos pavoazată cu sume exorbitante, căci, nu-i așa, cu cât cursul costă mai mult, cu atât vanitatea părintelui este mai flatată. O lume a abandonului emoțional, în care se mimează relaționarea, socializarea, creşterea competențelor. O lume a viitorilor inadaptați, în unele cazuri, a viitorilor tarați. În centrul acestui fenomen nu stă altceva decât decizia părintelui. Sau vanitatea. Sau narcisismul. Sau lipsa de stimă de sine. Pierderea reperelor. Anularea lor. Alienarea. Și sunt mulți cei care procedează astfel.” (p. 173)

„Literatura fericirii anulează dreptul la diferență. Ce mi se potrivește mie ți se potrivește și ție, pentru simplul motiv că aparținem aceluiaşi regn. Nu contează că vin dintr-o cultură diferită, că am capacități și contradicții interne diferite şi, poate, alte idealuri în viață. La vremuri globale, om global. Idealurile lui trebuie să fie dintre cele mai mărunte. Doar că tocmai idealul globalizării va fi cel care va reuși să transforme individualul în universal. Prin aplatizarea diferențelor. Prin uniformizare. Prin reducere. Prin regresie și melanj. Obligându-ne să devenim mai puțin decât ceea ce suntem. Şi toate astea tocmai se întâmplă!” (p. 173)

„Ştim doar ceea ce ni s-a predat la școală și ceea ce unii dintre noi au mai citit. Însă școala nu are meritul de a le explica elevilor legătura dintre materiile predate. O mulţime de elevi nu înţeleg ce relații există între diferitele materii, și de aceea le și consideră inutile. Nici părinții lor nu știu mai mult, și de aceea își susțin copiii, care sunt de părere că multe dintre materiile predate la școală sunt inutile. Elevilor nu li se predau cunoștințe care, împreună, să formeze un construct solid, care să se ţină, ci frânturi care rămân în minţile lor ca niște insuliţe care nu se adună într-un întreg.” (p. 148)

„Copilul nu este și nu trebuie să devină prietenul părinților săi. O relație prietenoasă între părinți și copil este cu totul altceva decât o relație de prietenie. De aceea mă înspăimântă când aud uneori, enunțat cu mândrie, Eu și copilul meu avem o relație de prietenie, ne spunem orice, ca și cum asta ar reprezenta un succes major al funcţionării în rolul de părinte. De fiecare dată când aud aceste cuvinte, știu că acolo există o problemă dificilă. Desigur, atunci când termenul nu este folosit ca metaforă care vrea să exprime doar calitatea unei bune relații. De ce sunt problematice astfel de relaţii? Deoarece relația de prietenie între părinte și copil presupune inexistenţa unei limite clare între roluri, o confundare a lor, o confundare a generațiilor, uneori chiar o inversare a ordinii generaționale și o supraîncărcare a rolului de copil cu elemente care nu au ce căuta în relația părinte-copil. Generațional vorbind, copilul le urmează părinţilor, și nu invers. Nu este vorba neapărat despre o relație desubordonare, cu toate că despre o nuanță a acesteia vorbim atunci când copilul este mic, adică despre o asimetrie a relației părinte-copil; este vorba despre succesiunea temporală care este înscrisă în mod inconştient în jocul de rol (rolul copilului, al tatălui, al mamei, al bunicilor) şi care, în condițiile unei familii care funcționează echilibrat, subîntinde un spațiu anume pentru fiecare membru al familiei, în care acesta urmează să funcționeze. Dacă vreți, un fel de limite potrivite rolului fiecăruia în cadrul familiei. Astfel, copilul va putea rămâne în rolul lui de copil, mama în rolul ei etc., fără ca aceste limite să fie încălcate, ducând la confuzii inconştiente.” (pp. 120-121)

„Un copil nu devine, psihologic vorbind, adult doar pentru că a crescut și a ajuns la 20, 30, 50 de ani. Un adult poate rămâne copil și la 70 de ani, dacă funcţionează imatur, și nu aşa cum ar trebui să funcţioneze un adult. O ființă umană este supusă devenirii de fiecare clipă, nu are un parcurs dinainte stabilit, pe care se va aşeza de la natură. Dacă ceea ce este înnăscut nu este supus schimbării, rămânând imuabil, restul, tot marele rest, depinde de ceea ce noi, părinții lui, facem din el. lar noi, din dragoste nesfârşită, îi vom înlesni copilului obținerea plăcerii. Căci plăcerea lui este bucuria noastră și gratificarea pe care ne-a dorim pentru a ne fi jucat rolul de părinți. Ca și cum plăcerea și numai plăcerea este scopul suprem al existenței, singurul țel spre care trebuie să tindem. Însă nu noi vom face plata la vămile inerentelor probleme pe care orice existență le presupune, ci copilul pe care nimeni nu l-a învățat că, în afară de moarte, totul are o rezolvare, cu condiția să depui puțin efort. Nu el a venit pe lume sensibil şi egoist, ci noi suntem cei care l-am modelat astfel. Noi, cei care nu vom accepta însă niciodată că el a devenit exact ceea ce noi înşine am făcut din el.” (p. 106)

„Dar v-ați întrebat vreodată de ce ne dorim cu orice preț ceea ce nu avem? De ce nu valorizăm ceea ce avem deja și de ce vrem să ascundem sau să reparăm lucruri care, de altfel, sunt cât se poate de în regulă? Este vorba despre ceea ce pomeneam mai devreme: o mamă lipsită de încredere în sine este o mamă care nu se poate valoriza pe sine însăşi, având nevoie mereu de surse care să îi confere sentimentul, cât de fragil, al valorii sale. Al încrederii în ea.” (p. 90)

„Fiziologic vorbind, copilul va crește, dar psihicul lui, afectat de anxietatea mamei, va rămâne imatur. Aşa încât desprinderea de mamă întru maturizarea psihică a copilului se va produce nu datorită unei capacități interne a mamei de a se separa psihic de copilul ei, ci din motive exterioare care nu pot fi amânate – faptul că, pur și simplu, puiul de om crește -, iar mama va trăi cu și mai mare nelinişte această etapă. Este calea predilectă prin care anxietatea mamei va crea dacă nu dependența copilului de ea, măcar viitoarea lui anxietate, pe care copilul o va prelua nesmintit. Acest gen de mamă va da naștere în copil unor ataşamente nesigure, evitante sau ezitante, aşa cum a avut și ea parte în mediul în care a crescut. Ea nu va putea frustra optim copilul, ci mai degrabă îl va învăța frica sau, punându-se cu totul la dispoziția lui, va crește alintatul de mâine, sensibilul. Nu ne naştem nici anxioși, nici temători, nici nesiguri, nici cu sau fără stimă de sine, nici alintați, nici obraznici, nici neascultători. Toate acestea se dobândesc din mediul în care creştem, în primii 7-8 ani de viață. Mai apoi, devin caracteristici de personalitate extrem de dificil de schimbat.” (p. 115)