„Pink Floyd în roșu” de Michele Mari

Despre Pink Floyd s-a scris mult, poate incredibil de mult ținând cont că, în sinea sa, nu reprezintă altceva decât o simplă formație muzicală. Și, totuși: curent de gândire, promotor de valori, obiect de adorație, o adevărată ideologie, pentru care muzica psihedelică și experimentele muzicale par să fie, odată ajunși la un nivel de adâncime, doar pretextul a ceva mult mai măreț, ce se dezvăluie treptat, celor cu adevărat pasionați. De aici și o istoriografie greu de egalat, filon fertil pentru o atare creație romanescă.

Trebuie să recunosc, înainte de toate, că acest laudatio ce pare să-mi caracterizeze discursul este determinat de o personală preferință față de grupul britanic.

Or, spre binele general și mai ales, cel personal – căci departe de mine gândul de a dori să fiu acuzat de un subiectivism exagerat – voi aduce, sub o privire, atât cât se poate ea de obiectivă, romanul experimental „Pink Floyd în roșu” al italianului Michele Mari, carte publicată în limba română în 2011 în traducerea Ceraselei Barbone și care poate fi achiziționată, încă, la un preț accesibil, de la Polirom.

Luând forma unui demers jurnalistic, „Pink Floyd în roșu” se arată drept o istoriografie alternativă, ce se va dovedi, de fapt, o adevărată construcție postmodernă în care eul auctorial ajunge să fie partajat de nume diverse: de la membrii formației, actuali / trecuți în neființă / simple prezențe efemere, rude ale acestora, nume majore ale culturii muzicale globale – cum este, oare, să citești mărturia lui Alicee Cooper sau David Bowie! – , savanți și cercetători științifici până la personaje episodice în devenirea celor de la Pink Floyd, ce nici nu își vor fi imaginat, la momentul respectiv, incredibila șansă de care au avut parte.

Încă o dată, caracterul ficțional al acestei lucrări trebuie avut în vedere, după cum Michele Mari avertizează încă din prefață. Pentru o prezentare mai aproape de realitate și, cel puțin aparent, mai de încredere: autobiografia lui Nick Mason „Wearing The Inside Out” – disponibilă aici – pare să fie un bun punct de plecare.

Cu toate acestea, din caracterul ficțional al lui „Pink Floyd în roșu” decurge, cumva, și inefabilul pe care acesta îl creează în jurul formației, conturând dincolo de granițele rațiunii și simțului comun, ceea ce rațional ar fi fost acoperit de uitare și conformare la vocile mai avizate.

Pe de-o parte, putem intui o anticipată măsură de precauție spre a se disculpa de orice vină ulterioară dezvăluirii unor informații mai puțin inofensive, și pe de cealaltă parte, condeiul scriitoricesc, ce ne demonstrează că se pot transforma simple aspecte – aparent anodine – într-o complexă fenomenologie psihedelică.

Iar dacă ne întrebăm cât Adevăr se află în această lucrare, putem afirma că o bună parte din ea face referire la momente mai puțin cunoscute, însă atestate – prăbușirea clădirilor unor fațade istorice în concertul de la Veneția, existența unei serii extrem de limitate de Volkswagen „Pink Floyd Edition” la a cărui proces de creare au luat parte chiar membrii trupei – moment în care Mari le atribuie întrebarea „Ce sens are să cumperi o mașină Pink Floyd dacă nu e roz ?” sau și mai grăitor, referințele la materialul video, celebru fanilor, avându-l în prim plan pe Syd Barrett, de la Gog Magog Hills.

Aici, depășind granițele testabile, Mari include mai mult, cum ar fi mărturia lui Nigel Lesmoir, care, deși verosimilă, nu depășește granițele ficțiunii:

„În 1993, am trimis o copie a filmului fiecăruia dintre cei patru Pink Floyd. Rick nu mi-a răspuns niciodată. Nick mi-a trimis înapoi pachetul nedesfăcut. Roger mi-a scris că nu descoperise nimic nou. Dave a pus alături de o frumoasă scrisoare de mulțumire o fotografie din acea perioadă: pe malul rîului Cam sîntem eu, el, David Gale, Johnny Gordon și Syd. Suntem atît de tineri, că părem niște morți. – Nigel Lesmoir” (p. 100)

Deci, deși apare drept Ceva alternativ, dar viabil, „Pink Floyd în roșu” este, înainte de orice altceva, un elogiu adus lui Syd Barrett, al cărui destin tragic pare să fi fost scris de înseși muzele poeziei. Devine celebru cu primele albume din perioada anilor 1960, inițial în ceea ce se numea pe atunci „Pink Floyd Sound”, pentru ca începând cu mijlocul decadei a șaptea, să se refugieze complet, alienat de toți, în subsolul propriei locuințe.

Cu toate că își va găsi sfârșitul mult mai târziu, Syd rămâne mereu un mister, iar ceea ce Mari realizează în a sa lucrare este o combinare eclectică între regretele celor dragi, ale fanilor, ale colegilor de trupă, chiar ale „Nemăsuratului Ego al lui Roger Waters” ce, părăsindu-și în manieră absolutamente postmodernă posesorul, se va confesa ca o entitate independentă.

În plus, pentru a decripta semnificația titlului, o mărturie a fratelui lui Barrett ne oferă o posibilă de decriptare și anume, cutremurătorul discurs intitulat „ My Blood Red, Oh, Listen” – scris de Syd în copilărie, ce se presupune că ar fi anticipat întreaga filosofie de viață, a Diamantului evocat în „Wish you were here” – piesă exprimând regretele trupei față de pierderea lui Syd, cufundat într-o stare ce l-ar descrie drept „Comfortably Numb”.

Bineînțeles că acestea nu reprezintă decât supoziții atribuite ficțional unor diferite persoane, însă a citi mărturia lui Emily – celebra din See Emily Play – sau a lui Arnold Layne, ne arată că Mari și-a însușit ceva din nebunia barrettiană, pentru care realitatea nu este decât o fațetă.

Nu în ultimul rând, argumentele zise obiective sunt și cele care închid cercul alternanței realitate – ficțiune: nu e de mirare să citim presupuse rapoarte medicale justificând alienarea lui Syd prin substanțe halucinogene sau diferite analize de specialitate provenind dinspre critica muzicală:

„Într-adevăr, sînt Jason Coleman și de mai bine de douăzeci de ani țin o rubrică <<Rock, Rock, Rock!>>. Mi-a fost cerut să aduc puțină științificitate în discuția în curs, așa că iată-mă. (…) Analizați istoria criticii pinkfloydiene și ce obțineți? Două mari blocuri opuse, școala celor care cred că odată cu despărțirea de Barret Adevărații Pink Floyd au încetat să existe și cea a celor care cred că numai datorită acelei despărțiri s-au născut.” (Pg. 75)

În fine, pentru că mai mult de atât ar însemna deja suprimarea oricărei plăceri ulterioare generată de procesul de lectură, voi încheia aici. Fără să fie neapărat recomandată celor ce nu s-ar caracteriza drept fani ai formației Pink Floyd, acest roman este mult mai mult decât o fanzină. Și, pentru a adopta tonul față de care discursul generat de Mari pare să-i fie fidel, sunt convins că Syd apreciază o astfel de încercare nebunească în care „lamentații”, „confesiuni”, „mărturii” sau „exortații” proiectează ca prin prisma unui diamant ceea ce ar putea să fi fost, cu adevărat (sic!) Pink Floyd.

Editura: Polirom