Pinguinii domnului Popper

Un om simplu, cu o viață banală, are șansa de a trăi aventura vieții lui. E norocos, în primul rând, fiindcă are o familie încântătoare și doi copii, Janie și Bill.

Domnul Popper este un visător. De fapt, e zugrav de meserie, dar, de îndată ce se strică vremea și vecinii săi din simpaticul orășel Stillwater nu mai au nevoie de renovări, omul se retrage în salonul propriei case și urmărește, ascultând radioul, traseul exploratorilor. Traiul într-un oraș cu „ape liniștite” este plictisitor pentru acest spirit aventuros, care tânjește să ajungă în Antarctica, eventual în echipajul amiralului Drake. Amiralul primise o scrisoare de la domnul Popper și, drept urmare, îl salută în direct, în emisiunea transmisă la radio chiar din ținuturile arctice.

Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, doamna Popper ar fi putut să-și vadă liniștită de activitatea ei de la Societatea de Întrajutorare și Misionariat a Femeilor. Soția domnului Popper este și ea un personaj extraordinar, care merită cunoscut îndeaproape și admirat pe deplin: știe cum să administreze rezervele familiei, este ingenioasă și total devotată soțului și copiilor ei. Mai are și simțul umorului. Doamna Popper are un singur defect: proviziile pentru iarnă, din pricina banilor, sunt alcătuite aproape în întregime din fasole, lucru ce nemulțumește, fără a revolta inutil, pe toată lumea.

Surprizele apar în cascadă, iar casa familiei Popper se bucură de prezența unui pinguin dezinvolt care capătă de îndată un nume răsunător: Căpitanul Cook.

De tristețe suferă nu doar oamenii, cu și făpturile inteligente din alte specii. Domnul Popper are meritul de a-i fi redat Căpitanului Cook pofta de viață, aducându-i o parteneră. Evident, apar și urmașii, iar doamna Popper găsește soluții pentru ca locuința să fie primitoare pentru toți cei care s-au adunat sub același acoperiș, oameni și pinguini. Casa devine, să spunem limpede, un frigider.

Acțiunea acestui mic roman de aventuri copilărești este alertă și surprinzătoare. Pinguinii sunt inepuizabili, membrii familiei Popper, de asemenea. Orice minune este acceptată de la sine, căci nu se miră nimeni când pinguinii călătoresc cu mijloacele de transport în comun. Ceilalți călători sunt deranjați doar de faptul că domnul Popper deschide toate geamurile pentru a asigura confortul amicilor săi, iubitori de frig.

Iată o carte care ne trimite cu gândul la expediția „Belgica”, la care a participat și savantul roman Emil Racoviță. Să mai spunem că iubitorii de literatură pentru copii extrem de bine scrisă vor fi fericiți.

Câteva date despre autori am găsit în prezentarea editurii:

Florence Atwater s-a născut la Chicago în 1896, într-o familie cu înclinaţii artistice: mama ei a fost pianistă în cadrul filarmonicii, iar tatăl ei a fost editor. În 1920 a obţinut diploma de masterat în literatură franceză la Universitatea din Chicago. A predat franceză, engleză şi latină la liceu şi a publicat articole în reviste precum The New Yorker şi The Atlantic. S-a stins din viaţă în 197

Richard Atwater s-a născut în 1892 la Chicago. A predat limbi clasice la Universitatea din Chicago şi a scris numeroase articole pentru The Chicago Evening Post, The Chicago Daily News, The Chicago Tribune. A publicat, de asemenea, un volum de poezii, o operetă pentru copii şi traduceri din greacă. A murit în 1948, după ce în 1934 a avut un atac de cord în urma căruia nu a mai putut să vorbească sau să scrie.

Las mai jos alte fragmente:

„Domnul Popper era cu mintea în altă parte pentru că visa mereu cu ochii deschişi la țări îndepărtate. Nu fusese niciodată altundeva în afară de Stillwater. Dar nu era nefericit. Avea o căsuţă simpatică a lui, o soţie pe care o iubea mult și doi copii, pe care-i chema Janie și Bill. Totuşi, se gândea adesea că ar fi fost frumos dacă ar fi văzut o parte din lume înainte s-o cunoască pe doamna Popper și să se aşeze la casa lor. Nu fusese niciodată la vânătoare detigri în India, nu urcase pe niciun vârf din Himalaya şi nu se scufundase după perle în Marea Sudului. Dar, mai presus de toate, nu văzuse niciodată Polul Sud şi Polul Nord.

Asta regreta el cel mai mult dintre toate. Nu văzuse niciodată acele întinderi scânteietoare și albe de gheață și zăpadă. Cât îşi dorea să fi fost un om de știință, și nu un zugrav din Stillwater, căci ar fi putut să facă parte dintr-una dintre marile expediţii la Poli. Și, pentru că nu putea pleca acolo, se gândea mereu la aceste regiuni.

De fiecare dată când auzea că vreun film despre regiunile polare a ajuns în oraş, era primul care-şi cumpăra bilet, şi uneori îl vedea de trei ori. De fiecare dată când biblioteca din oraș primea o nouă carte despre Arctica sau despre Antarctica – Polul Nord sau Polul Sud-, domnul Popper era primul care o împrumuta. Într-adevăr, citise atât de multe despre exploratorii polari, încât îi știa pe toți și putea să-ți spună ce făcuse fiecare. Era chiar o autoritate în domeniu.

Serile erau momentul lui preferat din zi. Se făcea comod în căsuţa lui și putea să citească despre acele regiuni friguroase din partea de sus şi de jos a Pământului. În timp ce citea, putea să ia micul glob pământesc pe care Janie și Bill i-l dăruiseră la Crăciunul trecut și să caute locul exact despre care era vorba.

Așa că acum, în timp ce-şi croia drum pe stradă, era fericit pentru că ziua de muncă se încheiase şi pentru că era sfârşitul lui septembrie.

A ajuns la poarta micuței și simpaticei case de pe aleea Proudfoot numărul 432 şi a intrat în curte.

— Ei bine, draga mea, s-a încheiat sezonul de renovări, a spus lăsând jos gălețile, scările și scândurile și sărutând-o pe doamna Popper. Am zugrăvit toate bucătăriile din Stillwater; am pus tapet în toate camerele din noul bloc de pe strada Elm. Nu mai am de lucru până la primăvară, când lumea o să vrea să-şi zugrăvească casele.

Doamna Popper a oftat.

— Uneori îmi doresc să ai o slujbă care durează tot anul, nu doar de primăvara până toamna, a zis ea. Bineînţeles, va fi foarte drăguț să fii acasă în vacanţă, dar e greu să mături cu un bărbat care stă și citește toată ziua.

— Aş putea să renovez casa dacă vrei.

— Nu, nici vorbă, a spus pe un ton ferm doamna Popper. Anul trecut ai zugrăvit de patru ori în baie pentru că n-aveai altceva de făcut și cred că e suficient. Dar banii mă îngrijorează pe mine. Am economisit câte ceva şi îndrăznesc să spun că ne vom descurca la fel ca în celelalte ierni. Gata cu friptura de vită, gata cu înghețata – nici măcar sâmbăta.

— Vom mânca fasole în fiecare zi? au întrebat Janie și Bill, care veniseră în casă de la joacă.

— Mi-e teamă că da, a zis doamna Popper. În orice caz, mergeţi să vă spălați pe mâini, o să luăm cina. Și, tata, du de-aici toate ustensilele astea – n-o să ai nevoie de ele multă vreme de-acum încolo.” (pp. 6-8)

„A fost o decizie foarte grea. Domnul şi doamna Popper au rămas mult timp după plecarea vizitatorilor şi au discutat care variantă ar fi mai bună pentru toată lumea. Doamna Popper vedea avantajele ambelor oferte şi i le-a enumerat soțului ei fără să încerce să-l influenţeze.

— Simt că pinguinii sunt de fapt responsabilitatea ta și că tu ești cel care trebuie să ia decizia, a zis ea.

A doua zi, când domnul Popper urma să-i anunțe ce hotărâse, era palid și tras la față.

— Domnule Klein, a început el, vreau să știți cât de mult apreciez oferta dumneavoastră de a face filme cu păsările mele. Dar mi-e teamă că trebuie să vă refuz. Nu cred că pinguinilor le-ar prii viața de la Hollywood.

Apoi s-a întors spre amiralul Drake.

— Amirale Drake, o să vă dau dumneavoastră păsările. Făcând asta, mă gândesc în primul rând la ele. Știu că le-a fost bine și că au fost fericite cu mine. Însă în ultimul timp, din cauza agitaţiei și a vremii calde, am început să-mi fac griji pentru ele. Păsările au făcut atâtea pentru mine, aşa că și eu trebuie să fac ce e mai bine pentru ele. Până la urmă locul lor este într-un climat rece. Iar apoi, nu poate să nu-mi fie milă de oamenii ăia de la Polul Nord, care se plictisesc fără pinguini.

— Guvernul o să vă mulțumească, a răspuns amiralul.

— Felicitări, amirale! a zis Klein. Poate că aveți dreptate, domnule Popper. Hollywood s-ar fi putut dovedi a fi prea mult pentru pinguini. Însă îmi doresc să mă lăsați să turnez un scurtmetraj cu ei, aici, la New York, înainte să plece. Doar câteva cadre cu ce fac ei pe scenă. Am difuza filmul peste tot și am anunța că aceştia sunt faimoşii Pinguini ai lui Popper, pe care amiralul Drake îi duce la Polul Nord ca parte a expediţiei americane de colonizare cu pinguini, oricum, ceva de genul ăsta.

— Mi-ar plăcea mult asta, a zis domnul Popper.

— V-am plăti, bineînţeles, a continuat domnul Klein. Nu o avere, ca în cazul în care am fi încheiat un contract, dar, să zicem, douăzeci şi cinci de mii de dolari.

— Ne-ar prinde bine, a recunoscut domnul Popper.

— O să fie foarte liniște pe aleea Proudfoot la numărul 432, a spus domnul Popper după ce a plecat toată lumea.

Doamna Popper a tăcut. Știa că orice ar zice n-ar putea să-l aline.” (pp. 125-126)