Uși în noapte

Nu toate ușile se deschid cu o simplă răsucire a cheii. În cartea minunată a lui Dave Eggers, Uși în noapte, este nevoie de potcoave sau de leviere, mânuite cu îndemânare și, mai ales, cu tenacitate.

Familia lui Gran se mută, din motive care țin de situația lor financiară, într-un oraș destul de sumbru, cu nume interesant: Carusel. Se dovedește că locul își datorează numele principalei activități care aducea fericirea locuitorilor orașului, dar și altor amatori de splendida rotire a călușeilor, detronați între timp în gusturile publicului de roller-coaster.

Schimbarea nu le place copiilor. Mai ales Gran este nemulțumit, în primul rând pentru că adaptarea la atât de multe lucruri noi se dovedește dificilă. Nici relieful nu mai e la fel. În locul oceanului, copiii văd de sus, din mansarda casei înclinate a bunicului, tot felul de dealuri și de văi, avantajul fiind că pot ajunge totuși pe jos la școală. Înainte depindeau de mașina părinților.

Cum lui Gran nu-i place numele lui din actele oficiale, Granit, se și imaginează în postura ingrată de a le explica profesorilor și colegilor de la școala cea nouă ce semnificație are numele său și de ce preferă să i se spună Gran. Nu Grant, cum crede Catalina, singura fata pentru care noul coleg este complet invizibil. Așadar, temerile lui Gran nu se dovedesc îndreptățite, de vreme ce nimeni, cu excepția Catalinei, o fata misterioasă, nu-i dă nici cea mică atenție. Numele de familie al băiatului este încă și mai curios: Petalădefloare. Singura observație a învățătoarei, făcută pe o voce distantă, doar ușor mirată, este că în Carusel nu se mutase de ani buni nicio familie nouă.

Orașul i se pare lui Gran scufundat în melancolie. De fapt, orașul se scufundă la propriu. Se surpă inexplicabil, iar misiunea lui Gran și a Catalinei se dovedește salvatoare. Casa bunicului, locul unde vor sta toți patru, doi părinți și doi copii, pare înclinată. Dar casa aceasta are și un loc care le place copiilor: podul, un spațiu plin de unelte de fierărie. La un moment dat, se va vedea că uneltele fierarului le prind bine tuturor celor implicați în restaurarea unui carusel, adică întregului oraș.

Până spre final, romanul se construiește după rețeta unui SF întunecat, pe gustul cititorilor fideli lui Harry Potter. Acțiunea este relativ simplă, deși destul de greu predictibilă – lucru greu de obținut -, cu o bună trasare a profilului personajelor.

Pretutindeni în oraș apar doline. Pământul se surpă, înghițind case întregi, ba chiar și o parte dintr-o școală. Pereții exteriori camuflează prăpăstiile care luaseră locul sălilor de clasă. Se întâmplă tot timpul lucruri inexplicabile în diverse părți ale orașului amenințat să dispară cu totul. Gran se dovedește un băiat curajos. Adulții par resemnați, dar adolescenții nu renunță până nu găsesc o soluție.

Mesajul cărții este luminos: lucrurile pot fi îndreptate și nu este niciodată prea târziu pentru a fi fericit.

Despre autor găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Dave Eggers s-a născut pe 12 martie 1970 în Boston, Massachusetts și a studiat jurnalismul la Universitatea din Illinois. Primul său volum, Opera sfâșietoare a unui geniu năucitor, a devenit rapid bestseller, ajungând pe lista finalistelor la Premiul Pulitzer în 2001. De atunci, a scris nenumărate romane, proză scurtă, non-ficțiune, dar și mai multe cărți pentru copii care s-au bucurat de mare succes. Este fondatorul unei cunoscute edituri din San Francisco și este implicat în diferite programe de activism cultural. Eggers locuiește în California de Nord. Dave Eggers este câștigătorul Medaliei Newbery (2024).

Las mai jos alte fragmente:

Așa că într-o zi Gran, părinții lui şi sora lui, Maisie, plecară din oraşul lor de pe țărmul Atlanticului și merseră cu maşina în Carusel, un cătun deluros aflat la peste o mie cinci sute de kilometri de ocean.

În ziua mutării, părinții lui Gran făcură ce făceau la orice călătorie lungă cu maşina: îi treziră pe Gran şi Maisie în miezul nopții, îi duseră la maşină, îi puseră pe locurile lor, cu perne înghesuite sub centurile de siguranță, și îi acoperiră cu pături.

— Sunt un burrito! spuse Maisie.

— Nu eşti un burrito, răspunse tatăl ei. Culcă-te la loc.

Când Gran şi Maisie se treziră data următoare, erau la o benzinărie.

— Suntem la jumătatea drumului, spuse mama lor.

În maşină era cald, aşa că ei adormiră iar. Când se treziră data următoare, maşina era parcată în faţa unei case înguste cu două niveluri, aflată la jumătatea unei pante pline cu case de lemn.

— Asta e Caruselul, spuse mama lor.

— Asta e noua noastră casă, zise tatăl lor. Nu că ar fi nouă. A fost construită de străbunicul meu.

— Când? întrebă Gran.

Tatăl lui deschise portiera din dreapta, se aşeză și îşi încălță ghetele. (Îi plăcea să conducă desculț.) Tăcu un moment lung, cu gheata dreaptă în mâna stângă.

— Fir-ar, spuse el. Acum nu-mi mai amintesc. Ştiu că scrie înăuntru pe o plăcuță. Sau scria. Îmi vine să zic 1924. Sau 1942. Sunt aproape sigur că era un număr cu soț.

— De ce e casa strâmbă? întrebă Maisie.

— Ssst, Maisie, spuse mama ei.

Se dădură jos din maşină și se opriră pentru o clipă pe trotuar, care urca și cobora dealul în zigzag, prin fața celorlalte case presărate pe stradă. Gran fu de acord cu Maisie: casa arăta strâmbă. Primul nivel părea să se încline spre dreapta, iar al doilea nivel spre stânga, și întreaga casă părea să se încline foarte uşor la vale. Dar Gran ştia că dacă spunea aşa ceva ar fi putut răni sentimentele tatălui său, așadar păstră tăcerea.

Tatăl lui Gran stătea cu mâinile în şolduri, capul înclinat și ochii mijiți la casă, de parcă ar fi încercat să se lămurească.

— Ceva nu e în regulă, spuse el.

— E bine, Ben, răspunse mama lui Gran. Foarte bine.

Când tatăl lui îi arătă camera pe care avea s-o împartă cu Maisie, lui Gran nu-i veni să creadă ce văzu de la fereastră. Nu mai văzuse astfel de priveliști. Vedea majoritatea oraşului de dedesubt şi râul care îl separa de o întindere abruptă de dealuri împădurite. Vedea calea ferată care mergea pe lângă râul argintiu zigzagat, turlele celor două biserici şi oamenii care veneau și intrau în magazinul alimentar aflat la douăzeci de străzi distanţă. Lângă magazin era un fel de talcioc și puțin mai sus de el era o clădire de cărămidă roşie despre care Gran presupuse că era primăria.

— Vino aici sus! strigă tatăl lui.

Gran se uită pe hol, unde văzu o scară verticală.

— Avem pod, Gran! spuse tatăl lui de sus.

Maisie apăru pe palierul de la etajul unu.

Gran şi Maisie nu mai văzuseră un pod până atunci. De regulă, apartamentele nu au pod. Gran urcă scara şi Maisie îl urmă, dar când ajunse în vârful ei nu vru să meargă mai departe, coborând repede înapoi.

— E prea întuneric, spuse ea.

Era într-adevăr întuneric și mirosea a lemn cald. Gran îşi croi drum spre tatăl lui, care stătea în genunchi lângă o cutie veche de carton. — Lucrurile străbunicului meu, presupun, zise el.

Gran se uită înăuntru. Era o harababură de scule vechi şi bucăți de metal. Erau fragmente de metal închise la culoare de o duzină de forme diferite și unelte pe care nici Gran, nici tatăl lui nu le mai văzuseră vreodată. Era un C gigantic, cam de mărimea mâinii lui Gran, pe care el îl scoase din cutie. Era gravat cu linii splendide, care se împleteau precum rutele păsărilor.

— E frumos, spuse tatăl lui Gran. Alamă. Cred că bunicul tău era fierar. Dar nu aveam habar că a păstrat toate chestiile astea.

— Ce o să faci cu ele? întrebă Gran.

— Habar n-am, spuse tatăl lui.

Gran sosi mult după începerea anului şcolar, un moment dificil pentru sosirea într-o școală nouă. Dar el era optimist. Printre altele, voia să-și testeze noul nume.

Gran nu mai fusese Gran până atunci. Se născuse cu numele Granit. Tatăl lui insistase să-i dea un prenume robust, pentru a compensa numele de familie, care era Petalădefloare.

— Trebuia să-l echilibrăm puțin, îi explicase tatăl lui. Nu te puteam boteza Mugur, nu-i aşa?

Dar numele Granit aducea și el unele probleme. Gran trebuia să-l explice tuturor celor cu care făcea cunoştinţă. De obicei trebuia să-l spună și pe litere. Dacă numele lui ar fi fost Michael sau Derrick, nu ar fi fost nevoie să se oprească, să explice, să-l spună pe litere sau să discute despre natura numelor, a numelor neobişnuite sau despre cum te alegeai cu așa ceva. N-ar fi trebuit să vorbească despre ştiinţa pământului şi proprietățile granitului, spre deosebire de marmură sau gresie. Gran voia doar un nume care să fie nume – uşor de înțeles şi de scris.

Prin urmare, atunci când familia lui se mutase în Carusel, Granit hotărâse să-şi scurteze numele în „Gran”. Gran suna mai bine şi nimeni nu l-ar fi întrebat cum se scrie. Dacă cineva nu ştia cum se scrie Gran, nici n-ar fi recunoscut asta. Gran era convins că această schimbare uşoară o să-i rezolve toate problemele legate de nume. Însă avea doar parţial dreptate. (pp. 13-20)

Uși în noapte de Dave Eggers