Abel – sensul propriei existențe

Alessandro Baricco, licențiat în filozofie și format ca pianist la conservator, a debutat în 1991 cu romanul Castelli di rabbia, tradus în limba română la Humanitas Fiction, cu titlul Castele de furie. Au urmat numeroase alte romane care l-au transformat într-unul dintre cei mai citiți autori italieni de ficțiune. În 2023, Baricco publica Abel, pe care îl definește drept un western metafizic, roman distins cu Premio Letterario Marco Polo Venezia 2025. Cartea a apărut în limba română în traducerea Gabrielei Lungu, la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei.

Abel Crow, un nume deloc ales întâmplător, este protagonistul acestui roman al devenirii, al reflecției profunde asupra existenței și al căutării unui sens în derularea vieții de zi cu zi. Într-un număr relativ mic de pagini, Alessandro Bariccoofer cititorului o intensă experiență literară, în care, pe un fundal imaginat și imaginar, desfășoară, secvențial, experiențele lui Abel, tânăr șerif în prezent, pistolar în trecut. Planurile existențiale ale protagonistului se despart și se regăsesc în momente-cheie, atunci când împrejurimile îl forțează să ia decizii care l-ar putea întoarce din propriul drum, cel al înțelegerii, al regăsirii, al împăcării cu o lume din care provenea și pe care, nu a înțeles-o niciodată pe deplin devenind în cele din urmă un produs al ei. Abel a crescut într-o singurătate claustrofobă, unde, de foarte mic, a învățat vibrația dorinței de a trage, de a ținti, de a-și fi transformat arma într-o prelungire, într-un alter ego. De asemenea, tot de atunci a văzut că esența vieții celor ca el și ca ai lui este supraviețuirea în acel mediu sălbăticit, obscur, din care ieșirea părea aproape imposibilă.

Un mic tremur al lumii, asta e tot. Durează mai puțin de o clipă. Am învățat să-l percep de la o vârstă foarte fragedă, în marile singurătăți unde am fost mai întâi copil, apoi bărbat la unsprezece ani și, în sfârșit, bătrân la nouăsprezece, atunci când tatăl meu, John John, ne-a părăsit – îl măcelăriseră, aș spune, din plictiseală, chiar așa – lăsându-mă pe mine, primul din cei șase copii, să termin treaba. Treaba era supraviețuirea.

Într-un Vest sălbatic imaginat, Abel încalcă, în mod neconvențional, vârstele și pragurile existențiale, pentru că nimic nu poate rămâne fix într-o lume lipsită de limite. Devenirea sa se produce precoce, atunci când capătă rolul de cap al familiei, atunci când viața și moartea pentru el sunt cuprinse în același joc ambiguu în care o simplă trecere a unei linii inexistente poate însemna dispariția uneia dintre ele. Luptele între triburi, măcelărirea ca gest al supremației, al puterii cu miros pregnant de sânge, toate acestea îl determină pe Abel să își pună o armură sub care trebuia să viețuiască – copil și adult în același timp. Evoluția sa este însă modelată și de oamenii care fac parte din viața sa, un fel de călăuze, unele cu o dimensiune aproape mistică, fiecare marcând o schimbare a protagonistului. Dintre toți, se disting maestrul și Aleluia Wood, iubita sa înstrăinată și străină, o proiecție a adevăratei iubiri, o nălucă din tribul Dakota, un trib adversar. Maestrul este cel care îl călăuzește și cel care ia rapid locul unui părinte de care Abel nu prea a avut parte.

La distanța aceea, ar fi spus Maestrul, nu ești stăpân pe destinul tău, nici pe al ei. Atunci cine e stăpân? Îl întrebasem. Intenția, mi-a spus. Era convins că, atunci când cineva își imaginează cu puritate și forță, ajunge să restrângă marja de eroare la o suflare, la o nuanță. Spunea că, dacă o inimă puternică imprimă o intenție universului, îl creează. Deci, chiar și acolo unde exactitatea este imposibilă, e întotdeauna posibilă curățenia unui gest corect, pentru un om corect.

În acest univers existențial, totul pare a fi la limită, inclusiv iubirea. Legătura lui Abel cu Aleluia este una predominant fizică, dar cu un puternic strat pasional și cu o atracție la granița dependenței. Îndepărtați și regăsiți uneori, cei doi trăiesc drame care mi-au marcat profund și pe care doar unul altuia le pot înțelege. Sunt legați printr-o linie invizibilă a durerilor pe care le-au trăit. Însă pentru a supraviețui, Abel va fi nevoit să treacă printr-o moarte metafizică, printr-o completă desprindere de trecut și reinventarea unui nou drum. Devine șerif și jură să nu mai tragă. Identitatea de pistolar este lăsată în urmă sau cel puțin așa crede și așa își dorește până când va fi pus în fața unei grele decizii: a-și salva mama și a trage din nou sau a-și urma drumul și a-și abandona mama. Este o situație care îl va pune în fața unui proces de rememorare, de analiză a copilăriei și a relației disfuncționale dintre părinți și copii. Abel nu își amintește de cea care i-a dat viață ca despre o figură maternă, asociată cu blândețea și dragostea, ci despre o figură sălbăticită, brută, care nu a înțeles niciodată limitele în raport cu propriii copii.

La maturitate, Abel resimte toate pierderile și rănile copilăriei, atunci când realizează fricile pe care le are și pe care le resimte în întuneric, în singurătate. Aparenta duritate a unui pistolar, a celui care nu a dat înapoi de la a vărsa sânge rece și de la a lua vieți, se transformă într-o profundă durere.

Atunci de ce aceste nopți fără somn, și teroarea în întuneric, când nu există nimeni care să-mi poată face rău? De pe care pământ, din ce pântece vin demonii care, după apusul soarelui, se târăsc ușor spre mine pentru a-și face cuib în sufletul meu și a depune ouăle nebuniei în faldurile bucuriei mele? Nu sunt creaturi ale răului, nu remușcare îi aduce. Sunt asasini ai unei frici fără obârșie, care lovește în gol, de la distanță, fără să se lase privită. Ce rost are atunci să stau drept, în fața privirii oamenilor, în fața oricărui pistol, dacă frica se adună oricum în cavitatea de piatră a nopților mele?

La finalul romanului, într-o împletire de natură filozofică și religioasă, Abel este pus față în față cu posibilitatea existenței unui Cain – unui alter ego, o identitate latentă pe care, într-un fel sau altul, fiecare o poartă în sine. Trimiterea este explicit biblică, dar substratul este unul profund filozofic. Între Abel și Cain, de data aceasta Abel trebuie să decidă care jumătate va supraviețui în el. Odată cu lumina rărită la orizont, se îndepărtează și pașii lui Abel. Umbrele se estompează, obscurul se întinde, la fel și viața împotriva morții.

Romanul lui Alessandro Baricco se configurează astfel ca o călătorie metafizică în unul dintre cele mai dificile cotloane ale ființei. Abel, exponent al marilor întrebări, devine un prototip uman: acela ajuns la vârsta la care viața nu mai poate fi doar trăită, ci trebuie, inevitabil, înțeleasă.

Abel de Alessandro Baricco