„Peștele – pescar” sau când Savatie îl regăsește pe Ștefan prin ochii copiilor

Cu 20 de ani în urmă, cel care este astăzi celebrul ieromonah Savatie Baștovoi, era tânărul poet Ștefan Baștovoi, fiul unui profesor de ateism științific din Republica Moldova, ce bătea curajos la porțile afirmării în peisajul poeziei românești post – moderniste. În anul 1998, îi apare la editura Marineasa din Timișoara, cartea de poeme Peștele pescar (o poveste), cea de-a treia carte de autor, după Elefantul promis (1996) și Cartea războiului (1997). La scurtă vreme după aceste cărți de poeme ce au frizat la vremea lor piața de carte românească, chiar dacă au circulat în tiraje reduse, după moda vremii, poetul Ștefan Baștovoi, s-a transformat ca prin vis, în monahul Savatie Baștovoi de la Mănăstirea Noul Neamț.

Cartea Peștele pescar (o poveste) s-a dovedit a fi din categoria celor ce se vor cu tot dinadinsul să rămână în lumină. Așa se face că, în 2018, la exact 20 de ani de la prima apariție, autorul își reeditează cartea, la Editura Cathisma, sub egida ineditului programul Antiparenting, îmbogățind-o cu o nouă serie de desene, de această dată, în acuarea, dar și cu opt jocuri foarte atractive. Noua ediție are și un subtitlu foarte interesant: Carte pentru dezvoltarea gândirii metaforice la copii și pentru alungarea depresiei la cei mari, atașat cu siguranță în intenția de a atrage posibilii cititori amatori de cărți de dezvoltare personală, într-o cursă, aș zice, sănătoasă, și a le demonstra că se poate face dezvoltare personală, nu numai prin citirea unor rețete gata făcute, ci și prin regândirea metaforică a vieții.

Dar, să ajungem și la conținutul cărții. Didactic vorbind, aceasta cuprinde 45 de poeme, printre care se intercalează cele 8 jocuri menite să-i apropie pe părinți de copii și invers. Cele 45 de poeme se constituie într-o poveste fantastică, în versuri, al cărui personaj principal este un pește devenit pescar, de meserie scăunar, ce se va însoți, de la un punct încolo cu un om – vacă.

Este momentul să facem cunoștință cu eroii acestei povești:

Peștele – pescar…

„Pe scăunelul de papură,/ sub soare,/ pe iarba bătătorită a apei,/ stă un pește trist./ E abătut/ și e lehămetit,/ și se gândește la ceva anume./ Un stol de pești/ foarte mărunți și repezi/ îl pișcă de picioare./ El îi alungă/ și oftează,/ și înjură sfios…”;

și omul – vacă:

„Omul – vacă,/ cu umbreluța lui de mohor,/ cam burduhănos și neîndemânatic,/ i se păru simpatic peștelui grăsan./ I-a făcut semn cu mâna/ și loc pe scăunel,/ și i-a dat/ ziarul său să citească”.

Așadar, un poem fluviu de factură onirico – suprarealistă, din familia celor cu Apolodor, semnate de părintele suprarealismului românesc, Gellu Naum. Povestea peștelui – pescar și a omului – vacă chiar se aseamănă cu cea a pinguinului buclucaș, mai cu seamă prin aceea că, deși aparent se prezintă ca o frumoasă poveste pentru copii, în realitate ascunde o mulțime de învățături pentru oamenii mari. Un prim exemplu s-ar desprinde chiar din citatele de mai sus, din care atât cei mici cât și cei mari trebuie să înțeleagă că nu toți oamenii sunt la fel, mai ales din punct de vedere fizic. Că uneori, oameni cu care nu am crede că am avea nimic în comun, ba poate chiar ne produc, la o primă impresie, un sentiment de reticență, este posibil să ne fie sortiți însoțirii, pe termen scurt sau lung, pe calea vieții, fiind cei de la care noi vom avea cel mai mult de învățat.

Ceea ce este interesant la acest volum, este faptul că el cuprinde o suită de învățături creștine, ca de exemplu: compasiunea pentru celălalt, indiferent cine ar fi el, mila, înțelească ca disponibilitatea sufletească de a-l ajuta dezinteresat, atât fizic, cât și sufletește, precum și iertarea ca dispoziție intrinsecă a omului; într-o perioadă din viața autorului în care acesta nu se lămurise încă despre ce este vorba în creștinism, dat fiind că toată copilăria și adolescența sa fuseseră înnourate de gândirea ateistă a tătălui. Probabil că, explorând prin gândirea celor mici pentru a-și scrie cartea, l-a redescoperit în sine însuși pe Dumnezeu. Cam ca în poemul următor, care este, poate, cel mai profund creștinesc din carte este acesta:

„Pe apă, / într-o frunză căzătoare,/ coboară o omidă./ Broaștele sunt de părere/ că-i Dumnezeu,/ moale,/ pufos”.

Dar să spun câteva cuvinte și despre joculețele cuprinse în carte. Am spus, de altfel, mai sus, că ele sunt menite să îi aducă împreună pe calea cunoașterii atât interioare cât și exterioare, pe părinții prea ocupați și agitați cu fiii și fiicele lor amenințați non – stop de valul de non – valori spirituale ce le iau copilăria cu asalt, spre a le distrage atenția de la esențele tari ale vieții. Un exemplu de joc ce ar putea fi miraculos, este cel al oglindirii:

„Ceasul Peștelui – pescar se reflectă în solzi. În ce alte suprafețe se reflectă lucrurile? Ți-ai văzut vreodată chipul oglindit în apă? Dar în vopseaua lucioasă a unei mașini? Dar în ochii mamei tale? Uită-te atent în ochii mamei și observă cum te oglindești în ei. Întreab-o pe mama dacă se reflectă în ochii tăi. Poți face același lucru și cu tata, și cu prietenii tăi. Jocul de-a oglinditul în ochii celuilalt e un joc foarte distractiv”.

Așadar, o doză optimă de vis și poezie, joc și bucurie, numai bune pentru a îți reîncărca bateriile pentru o nouă etapă a călătoriei obligatorii prin viață.

„Peștele – pescar” de Savatie Baștovoi