Dacă Big-Bang-ul este elementul germinativ al Universului în care astăzi trăim și ne continuăm existența într-un continuu progres, atunci explozia Centralei Atomoelectrice din 26 aprilie 1986 de la Cernobîl reprezintă punctul din care irumpe întregul Univers al Agustinei Bulța, eroina romanului Pelinul negru al Ioanei Nicolaie. Dezastrul nuclear care s-a produs la câțiva kilometri de România nu a reprezentat în literatura română până acum un prilej de a crea literatură, Ioana Nicolaie țesând în jurul acestui material tematic o lume a inocenței strivită timpuriu de una dintre cele mai mari erori umane din istorie. Romanul este o poveste despre gravele amprente irevocabile pe care istoria le poate avea asupra unui individ, o poveste a destrămării copilăriei sub imperiul repercusiunilor dezastrului nuclear care gravitează ca un nor de praf radioactiv asupra destinului personajului principal și, nu în ultimul rând, este un semnal de alarmă împotriva „somnului rațiunii”, în sensul lui Francisco de la Goya, căci în acest caz, într-adevăr, naște monștri ce bântuie și astăzi persoanele afectate de explozie.
Lumea înainte de Cernobîl poate fi imaginată sub forma unei sfere de plexiglas, impenetrabilă, în care își desfășoară activitatea o sumedenie de persoane care nu au nicio idee despre ce se întâmplă în culisele istoriei. Însă, la un moment dat, intervine în marea scenă a vieții o seringă ce injectează pe nesimțite sfera inițială, ea transformându-se acum într-o „aproape sferă” verde, ca un bob de strugure în care și-a făcut apariția monstruozitatea unei explozii radioactive. Astfel, Cernobîlul capătă valența unui suprapersonaj, aidoma Scrisorii din bine cunoscuta piesă de teatru a lui I.L. Caragiale, el fiind un personaj absent, însă actant, fiind în măsură să schimbe soarta a aproximativ un milion de oameni. Agustina este și ea un personaj-pacient, alături de semenii ei, suferă în subconștient cu această povară ivită ca efect direct al exploziei atomocentralei: dislexia. Încă de la începutul romanului Agustina Bulța ne este prezentată împreună cu familia sa numeroasă ce trăiește în nordul României, undeva la granița cu Ucraina. Parcurgând orele de curs alături de ea, lectorul află că personajul nu este primit cum se cuvine în rândul colegilor ei, întrucât nu reușește, până la finele clasei I, să lege în mintea ei literele. Dat fiind faptul că este agresată, atât fizic, cât și verbal, din cauza tulburării sale de citire, Agustina dezvoltă în termenii de specialitate a psihanalizei complexul de inferioritate. Probabil intenția autoarei este de a sublinia ideea că Cernobîlul nu și-a exercitat puterea numai asupra factorului fizic, prin uciderea lentă a oamenilor, ci și asupra psihicului, asupra modului în care omul interpretează semnele pe care le primește din jurul său.
Dacă Freud ar analiza comportamentul și reacțiile Agustinei așa cum sunt ele prezentate în roman ar ajunge la aceeași concluzie: fetița suferă, ca mulți tineri din ziua de astăzi, din cauza fenomenului de bullying, de complexul de inferioritate. Scriitoarea alege să ne pună în evidență două mecanisme de apărare (intrinseci) ale copilului prin care acesta încearcă să combată aceste presiuni exercitate asupra Eul-ui: pe de o parte, la nivel secvențial, Agustina își imaginează un lup de fiecare dată când lucrurile iau o întorsătură proastă, pe care îl asociază cu cel din Capra cu trei iezi al lui Ion Creangă. Soluția pe care și-o proiectează fetița este secvența aducerii calmului primordial reprezentat de arderea „cumătrului” de către mama iezilor. Pe de altă parte, la nivel diegetic, problema se „rezolvă” odată cu școala specială de la Buzău care are o importanță deosebită în înțelegerea mecanismelor psihice din spatele acestui personaj căruia i se ia din suflet inocența și fericirea. Se poate spune că școala specială este o pseudo-rezolvare a complexului de inferioritate, întrucât, în urma orelor pe care le parcurge acolo, unde copiii nu sunt categorisiți în funcție de retardul lor, ci puși laolaltă, Agustina va manifesta un complex de superioritate. Acum atitudinea personajului se schimbă, nu se mai consideră într-adevăr o „drugă”, ci o „tutuană” (sinonim pentru „deșteaptă”, „bună”, „utilă”, „frumoasă”), deoarece ea este cea mai „normală” fată din grupul său care studiază în acel an la școala specială. Din punct de vedere psihanalitic, în roman conflictul interior este vertebrat de o gradație ascendentă ce are ca punct de plecare sentimentul inferiorității ce se deplasează treptat, prin interschimbarea contextului, spre complexul de superioritate.
Pelinul negru pare să fie o Monadologie, Ioana Nicolaie reușind astfel să contureze diferite universuri independente unul de celălalt al căror nucleu comun este suferința, așadar, supratema romanului, resimțită de altfel la orice pas, parcurgând cu ochiul unui „lector pneumatic” (Umberto Eco – cel care aspiră la adevăr) cele 30 de capitole și gustând din amarul „pelinului negru”. Paroxismul suferinței este înfățișat spre finalul cărții unde Agustina, într-un dialogul cu prietenul său porc Guițu (căci oamenii din jurul său o consideră indezirabilă din pricina deficienței sale, surclasând necuvântătoarele în raport cu ființa umană) ajunge la concluzia tragică potrivit căreia o „drugă”, așa cum se autodenumește, „nu are dreptul la dragoste”, singura pastilă metafizică ce poate tămădui excoriațiile sufletului. Alături de această secvență stă în picioare cea de la școala specială unde, de fiecare dată când vine vacanța, mamele vin să-și revadă copii și să-i ducă acasă în sânul familiei. Or, nu toți copiii de acolo au pe cineva alături în afară de doamnele profesor din Buzău. Dorința lor arzătoare se manifestă în raport cu celelalte mame, repetând la nesfârșit „Mamă, mamă, du-mă acasă!”. Secvența narativă are punct de plecare un „substrat antropologic” (Adrian Marino), Ioana Nicolaie afirmând că atunci când era studentă în anul I a făcut o vizită la un astfel de școală specială unde își flagelau copilăria zeci de suflete care nu au avut parte niciodată de dragoste din partea unei familii, drept pentru care inimile lor cereau ca o mamă să se îndure de suferința lor și să îi ducă la casa lor. Autoarea transfigurează artistic această realitate dură și găsește astfel pentru scriitura sa laitmotivul școlii speciale.
Intensitatea trăirilor pe care vocea naratorului o transmite cititorului rezidă în complexitatea tehnică a scriiturii, adică a infrastructurii narative. Sensibilitatea nemaipomenită a scriiturii este rezultatul perspectivei homodiegetice și a autenticității pe care „a mizat întotdeauna” autoarea. Stilul este dominant anticalofil, fără a uzita de figuri de stil care ar încărca considerabil lectura, este un stil fraged, proaspăt, inocent, dar nu unul neglijat, personajul-narator parcă având o conștiinciozitate a scrisului, în ciuda faptului că fetița are 7 ani:
„[…] nu cumva să-mi răstorn badocul, pardon, cutia mea de tablă”.
Evenimentele sunt înlănțuite prin adiție, dar este folosit fluxul memoriei, desăvârșit în literatura universală de către James Joyce, pentru a transmite cititorului frânturi din microcosmosul flamboiant al copilului, acesta fiind deseori răsturnat de realitatea înconjurătoare:
„Guițu e liber, fuge în toate părțile, groh-groh cântă, apoi se ridică pe picioarele dinapoi și apasă clanța ca să intre în casă. – Ce faci, Agustina? Strigă doamna. Te-ai uitat peste tot? Clipa se sfărâmă, covorul fermecat e din nu plapumă, așa că sar iute în picioare”.
Una dintre tehnicile narative pe care autoarea o uzitează în mod insolit este cea a povestirii în ramă, pe care am întâlnit-o în Decameronul lui Boccaccio și în Hanu Ancuței al lui Sadoveanu, însă, dacă la cei doi, povestirea ramă era independentă de povestirile integrate ei, în cazul romanului Pelinul negru, rama devine însăși un tablou! Agustina începe deodată, în timp ce desenează, să relateze o povestire fantastică (pag. 154) ce reprezintă însăși sinteza, esența romanului propriu-zis. Basmul imaginat de fetiță prezintă însăși situația Agustinei transferată personajelor de basm unde eroina este fiica Împărătesei, iar antagonistul este Iazma asociată norului radioactiv produs de explozia de la Cernobîl. Iazma îi transmite Agustinei trei maladii, care capătă forma a trei broaște: una care se așază pe cap, întrucât ajunsă la școala specială trebuie să se radă în cap, una care învăluie membrele superioare, dat fiind faptul că eroina ajunge să se lovească în cap cu mâinile pentru că așa vede la fetele din jurul ei, iar ultima îi cotropește inima, pentru că în sufletul ei se instaurează tristețea apăsătoare cauzată de dislexie. Decupată efectiv din roman povestirea integrată ramei se manifestă independent, fără a strica armonia și omogenitatea diegezei propriu-zise, dovedindu-se astfel holomorfismul[1] discursul epic.
Grație reflexivității intrinseci cu care este infuzat romanul și a sensibilității aparte, Pelinul negru stă deopotrivă lângă capodopere precum Moartea căprioarei a lui Nicolae Labiș, Puiul de Ion Alexandru Brătescu-Voinești, Fefeleaga lui Agârbiceanu, pentru empatia pe care o stârnește cititorului în fața suferinței personajului principal, dar și lângă În căutarea timpului pierdut, Amintiri din copilărie și Pe Argeș în jos, pentru apertura către Miturile-Arhetip precum Copilăria, Casa Părintească, Familia, Timpul, căci povestea nu este altceva decât o reiterare e temei eradicării strepezitoare a inocenței copilăriei, sfâșiată de malaxorul istoriei. Pelinul negru este ca o gaură neagră în incomensurabilul univers al postmedernității.
„Pelinul negru” de Ioana Nicolaie
Editura: Humanitas
Anul apariției: 2017
Nr. de pagini: 224
ISBN: 978-973-50-5600-1
Sursa foto: arhiva autoarei
[1]Caracteristica unei opere literare alcătuite din mai multe componente narative care au, în acelaşi timp, o existenţă independentă dar şi calităţile necesare pentru a se integra în sistem.
