„Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte” în regia lui Radu Afrim

„Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte” în regia lui Radu Afrim (Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Compania Tompa Miklós)

Am ajuns în sfârșit la spectacolul lui Radu Afrim, Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte. Totul a început altfel, acum definesc receptarea acestei piese care a avut o premisă fericită: am primit scenariul Păsării și l-am citit avant la théâtre. Până la spectacol aveam în minte nucleul epic – lumea anilor70, într-un bloc cu două scări, cu intrigă de comedie de moravuri, tipologii și aspecte „mizerabiliste” ale vieții cotidiene – relatare pornind de la raisonneurul/personaj martor Robi (Csaba LÁSZLÓ, Örs TAKÁCS) care e îndragostit de Laura – „cea mai frumoasă fată ”, părăsește blocul la îndemnul lui tanti Paraschiva, pleacă din țară și își rememorează într-un fel nostalgic, dar detașat, un interval din copilărie în care oamenii sunt fericiți/nefericiți/visători/pragmatici etc.

Bineînțeles că un alt imperativ a fost să anulez tot ceea ce citisem în critica de teatru despre Afrim, cu diversele reprezentări ale grotescului, paroxismului, efectului de șoc vizual/verbal, dar și al altor informații despre premii (de ex. UNITER), artist superintervievat, discret în viața socială, dar indiscret în ce privește relatările despre teatrul pe care-l face.

În schimb, am primit conectarea cu povestea, empatie cu personajele, parcă eram în clasele de gimnaziu unde puteam să răsfoiesc cartea până la sfârșit pentru a afla ce s-a întâmplat cu personajul meu de suflet și apoi să respir ușurată că e salvat și fericit sau că e numai o poveste…

George Banu definește această estetică a teatrului drept „forme orfane”, un nou limbaj teatral realizat prin sincretismul artelor cu limba, imaginea și sunetul. Imaginea, de fiecare dată, incită în măsura în care ea deschide fronturile unei lumi ascunse, subterane și umbroase. Teatrul de imagine fascinează grație secretului în care spectatorul se confruntă și încearcă să-l descifreze.

Personajul central al piesei e blocul – fantasmă, blocul – pian, blocul – mare, blocul – sânge, blocul – cenușiu, blocul care trăiește prin umbrele proiectate contorsionat din interior ca o mișcare de eliberare a sufletelor, imagini sincronizate cu monologurile personajelor: Robi adult/mic: „Sunt îndrăgostit de Laura”; Sandokan ( Balázs VARGA ): „Mă cheamă Sandu /Da lumea îmi zice Sandokan”; Doina ( Dorottya NAGY): ,,Mă gândesccă de fapt e mai bine așa, toate într-o cameră./Cu respirațiile noastre lipite una de cealaltă…/cu sufletele noastre care trec de la una la cealalta și nu se îndepărtează de noi”; Aurora ( Erzsébet B. FÜLÖP ) ,,E un felling retro/ dintr-o sîmbătă retro/ a unei femei retro/din garsonierainginerului se aude o muzică retro.”; Laura ( Noémi KÁDÁR ): ,,îmi place aici sus/salvamarul mă ia în brațe are pielea fierbinte…”.

Spațiul – personaj se regăsește fie în Macondo, locul magic din ,,Un veac de singurătate”, fie în ,,Spuma zilelor”a lui Boris Vian unde avem o casă care trăiește, se schimbă alături de stările personajelor, la Afrim având conotații suprarealiste, sub amprenta viselor personajelor. În ,Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte avem delimitate planul istoric din anii ´70: perioada de cenzură – vezi cum apare în situațiile neclare securistul Bela și împrăștie lumea în casă, de golire a magazinelor – ,,grătărelul” îl are doar Zagoni, care e măcelar –, de idolatrizare a cuplului Ceaușescu – de scoatere din vocabular a unor cuvinte cum ar fi depresie, ecologie; de interzicere a artei abstracte – pictorița Margit pictează după modelul curcanului real: al doilea plan e cel oniric/ suprarealist prin reprezentări vizuale proiectate pe blocul – personaj, care devine visul fiecăruia prin metamorfozarea completă în altceva.

Spectacolul urmează o ascensiune graduală – dacă în prima parte e mai mult comedie de moravuri, caracter, în a doua este mai mult farsă tragică, împrumutând elemente din teatrul absurd – Laura moare, timpul viitor se proiectează ca nesigur; visele proliferează, contactul cu realitatea fiind mai îndepărtat; apare nostalgia unui alt spațiu – în America oamenii au flori în mâini, mănâncă flori; subtexte pentru viețile necenzurate spre deosebire de spațiul realal blocului, scările A și B, cu dramele minore trăite de tanti Mureșan ( Ágnes LŐRINCZ ) părăsită de soț, de Robi îndrăgostit de Laura, de Sergiu – don Juan, dar și inginerul – model, de surorile Olimpia și Pompilia care ,,sunt ciudate, dar nu în sensul bun”, de tanti Paraschiva care e un personaj omniprezent, tipul vecinului cârcotaș, cu tanti Doina, Viorica, Terez, vecinele de treabă, gospodinele, pictorița Margitcare desenează păsări Phoenix, dar nu e recunoscută în oraș…

Scenariul scris de Radu Afrim, după cum preciza într-un interviu, a fost un continuu ,work in progress, ceea ce ar putea fi o rețetă bună în structurarea spectacolului, creând momente de tensiune dramatică ce conturează situații de viață în care fiecare artist dă totul din el, rolul fiind creat special pentru aceștia, așa că regizorul/scenaristul poate crea un tip de monolog, ,,lucrat” pentru fiecare.

Universul ,,Păsării retro”- spațiu, timp, recit, personaje – e definit printr-un limbaj teatral în care artele se interferează și se completează prin emoția spectatorului, care, după spectacol, indiferent de vârstă, de categorie, va căuta, nostalgic sau nu în trecutul lui afectiv un moment definit ca amintire – imagine pe care o va așeza într-un sertar al dulapului – Copilărie și care va rămâne acolo într-un univers retro, în care ,,vocile noastre/deși retro/vor răzbate clar dintre paginile cărții tale”, grație acestor ,,urme” – P.Brook – pe care teatrul le-a lăsat în inima noastră.

Cred că regizorul/scenaristul Radu Afrim merită și alte provocări prin scrierea de alte scenarii în care să reinventeze ,,în chip poetic” lumi, dar și puneri în scenă ale textelor clasice /moderne pentru a redescoperi semantica unor lumi posibile, într-o viziune complexă, sincretică.