Orbitorul hiper-catoptric, iluziile-text (II)

Reversibilitatea dintre text şi existenţă, moarte şi viaţă, coexistenţa lor, de fapt, este punctată prin viziunile „ochiului (himeric, n. n.)”, un dus-întors permanentizat între „poveste”/scriere şi realitate (fie umană, fie de bestiar). Iată un exemplu de trup-scriitură în ipostază dublă:

„Ce dracu”, își spuse tînărul, trecîndu-și o mînă prin păr. Părul îi era acum compact ca o bucată de cauciuc. Cînd mîna-i coborî peste față, simți trăsăturile tocite, înmuiate, ca modelate în porțelan. Spațiul vizual însuși se-mpăienjeni. Costel își privi, ca un somnambul, mîna stîngă: degetele se resorbeau ușor în lățitura palmei. Într-o străfulgerare, își dădu seama că iese din Poveste, că a ajuns în ariile laterale, unde totul se hașurează, într-o lume care abia se formează, cu spațiul şi timpul ei abia înmugurite. Înaintă totuși, pînă cînd din el nu mai rămase decît înaintarea. Lumea era acum murdară și diformă ca plastilina în care-ai amestecat toate culorile, toți omuleții, toți pomișorii. Curînd, orice însușire se resorbi în matca ultimă: noaptea. Ce se disipă și ea în negîndit, nescris, neexistent” (s. n.).

Din poziţia „ghemuit lângă corpul mamei”, în camera din blocul de pe Ştefan cel Mare, cu „triplă fereastră”, însuşi autorul pe/trece iluzii optice/scripturale în cele trei dimensiuni din „continuum”. Aşa cum dintr-un unghi anume simplul elefant de plastic arată anamorfotic, şi etajul 8 cu o călăuză-vameş, Herman, se supune modificărilor optice. Chiar „cuvintele-imagini” de pe „ecranul retinelor” (naratorului) capătă aceleaşi atribute catoptrice. Totul ţine de scriitura-oglindă („ghiul” concret şi simbolic, totodată), ca „un păianjen complet transparent, răşchirat în palma mea, greu ca o sferă de cuarţ”. Aşa, întâlnim „îngerul…interior” cu o „anatomie…paradoxală”, un deget „de chiromant cu ghiul grosolan de aur la rădăcină” sau ochiul „din frunte” (clarvăzătorul până la origini, nu?!), surprins în comportamentul bizar al deformărilor, „crescând din mine ca o caricatură înspăimântătoare”.

„Corp” şi carte se identifică în proiecţia ochiului-minte (instrumentul este menţionat şi ca oglindă anume: „cilindrul acela scânteietor…”) încât se ajunge la facerea/auto-proiectarea trupului livresc: „Luminează cu ochiul dintre sprâncene paginile de pieliţă sidefie ale acestei cărţi”. În asemenea tehnică, a iluziilor optic-scripturale, întră formele moştenite, şi pe fragmente, ale fluturelui, gata să fie refăcute în viaţa-text. Este nevoie de instrumente cu care să se pătrundă hărţile, figurile anamorfotice, în genere, nu altul decât Orbitorul, text-oglindă, cu multiplii săi, de la „aripa stângă” la ţeasta fetiţei sau figura/povestea unui personaj reflecta(n)t ca Herman. Orbitorul conţine o multitudine de oglinzi într-o naraţie, şi ea trasă în perspectivă bizară, asemenea unghiului vizual, care se dovedeşte, astfel, dublat/modificat : „când am privit exact de deasupra capului, şi doar cu ochiul drept…”.

Pâncota se încadrează tot seriei oglinzilor sferice, în care, adesea, este plasată şi o „scobitură”/concavitate (ne amintim de obiectele fetiţelor din Rem), aşa încât din poziţia fătului copilul simte „umbra marelui fluture… eclipsând lumina slabă a becului”. Mai mult, din „burta mamei străvedeam (se confesează naratorul) lumina”, deci dintr-un unghi interior , „prin sticla groasă a uterului”, ca şi în peisajul-covor ş.a.m.d. Se precizează chiar efectul anamorfotic al viziunii:

„Uterul mamei deforma ca o lentilă de carne lumea nouă în care aveam să fiu expulzat. Văzut prin el, craniul femeii se alungea, botul i se umplea de colţi înspăimântători, coastele îi împungeau prin piele şi se deschideau ca două monstruoase aripi de liliac…” (s. n).

Mansarda ajunge, şi ea, tot o Pâncota cu „fereastră ovală”, instrument al iluziilor optic-scripturale; înăuntru există şi „textul ăsta” / corpul naratorului, vizat în literalitatea sa:

„Textul ăsta, care mănîncă tot mai mult, ca un mucegai sau ca o rugină, paginile albe, e sudoarea, sperma şi lacrimile ce mînjesc cearceaful unui bărbat singur. Întins ca o bucată de pergament jilav, abia jupuit, pe o ramă de lemn, cearceaful ar putea fi o hartă a vieţii noastre secrete, cu mari zone albe şi zone îngălbenite, zone-ncreţite şi zone arse, nimic altceva decît ţări şi dominioane cu nume alegorice, delte şi fluvii şi deserturi: Tara Dragostei şi Ţara Atrocităţii, Laguna Fricii, Fiordul Ameţelii… Suprafeţe mînjite de toate dejecţiile lumii, cortexul înghesuit sub ţeastă ca o boarfă soioasă într-o maşină de spălat, cearceaful boţit în pat şi foile din caiet, opacizate de dîrele de pix, cele trei texte se-nfăşoară şi se-ntrepătrund în nebunia mea. Dacă mi-aş întinde scoarţa cerebrală pe pat, l-ar acoperi-n întregime, ca un pled din şase foiţe cenuşii, străbătute de vinişoare. Dacă aş tăia-o-n bucăţi şi le-aş lipi între două coperţi, ar ieşi textul ăsta îngălat de acid lisergic, ţesătura asta în care asud de frică şi de concupiscenţă. Sculîndu-mă din pat, mă aşez la masa de scris. Apoi mă trîntesc la loc în pat, tîrînd după mine, în mintea mea pulverizată, dantelăria literelor formate cu pixul, ca nişte pînze de păianjen, care se topesc în reţeaua mai vastă a visului”.

Orbitor – Aripa stângă

Editura: Humanitas

Colecția:

Anul apariției: 2018

Nr. de pagini: 417

ISBN: 978-973-50-6106-7

Un simplu gang oferă aceleaşi vederi bizare întrucât prin el, ca prin toate canalele şi subsolurile, se ajunge la unghiuri deformatoare. Aşa apare Silvia, „una dintre fiinţele străvezii”, în stare de reflexie, ca şi Bucureştiul, oraş oglindă, cu fragmente asemenea. Aici, „azurul” capătă acelaşi atribut, „aproape de culoarea pură a luminii”, „de parcă ai fi putut să-l vezi, prin pielea translucidă a frunţii, cu marele şi pierdutul ochi pineal dintre sprâncene, acum retras la baza ţestei, în şaua lui turcească, atent doar la lumina de fiară a lumii interioare”. În fine, imaginea este repetitivă: „Oraş construit cu penseta într-o sticlă verzuie şi pântecoasă”. Peisajul, obiectele, persoanele intră în acelaşi registru. Catoptric. Astfel, prin aerul „galben şi rece ca sticla”, vizat prin ochiul anamorfotic, asemenea întregului corp-text, al Mariei, de pildă, orice element al compusului dublu este acordat cu reflexia: „Părul lins (al lui Costel, n.n.), dat pe spate şi lipit de pielea capului, gras de ulei de nucă, e o oglindă cu ape mişcătoare, şi…”. Până şi Monsieur Monsu, conform Mulatrei, îndrăgostită letal, are „testicule de diamant” care „luminează prin pielea străvezie a pungii lui… luminează în noapte…”.

Uterul se identifică unui cosmos înglobat „oului cu coaja de mort”, oglindirii din interior, asemenea textului-covor care se conţine ca Istorie, continuu re-făcută prin scriere, unind sfântul cu diavolul în „pântec filigranat”, în oglindire „faţă-n faţă”, în „duplicarea”, de fapt reflexia convex-concavă, un du-te vino din aproape în departe, din exterior în interior, ş.a.m.d., asemenea liftului, asemenea scrierii picto-grafice multiple, în ansamblu sau pe bucăţi. Acuplările sunt monstruoase (cele două insecte). Liftul rămâne în picioare când are loc o facere aberantă, sub luna „de cristal masiv” care „îşi ţesuse-mprejur o nemişcată pânză de păianjen”. Acolo, în lift, au loc metamorfoze şi anamorfoze, cum se va întâmpla şi într-un spaţiu analog, subterana, mai ales că această „cuşcă” , „de lemn şi cristal”, este pântecul Bucureştiului. Tot acolo, în „strâmta odaie nupţială”, femeia are parte de un „mire înaripat”, „blond şi gol, cu aripi de fluture între omoplaţi, cu sexul erect, puternic şi auriu…”. În fine, chiar acuplarea capătă o formă compusă anamorfotic, în oglindă:

„…ne copulam, ca două insecte, într-o aură de cercuri concentrice de lumină (…) uniţi în partea de sus prin priviri şi-n cea de jos prin cablul acela seminal…”.

Pentru viziune, prin urmare, este nevoie de fluturele-oglindă, risipit în multiple forme translucide, străvezii, înseninate, înluminate. Chiar autorul capătă, fireşte, o poziţie embrionară „într-un uter”, aşezat ca în vechea scobitură a gigantului din Rem înăuntrul oglinzii, texturii-păianjen. Din această poziţie fiecare element devine instrument anamorfotic:

„ Când, la masa de scris, unde-mpleteşti dîre de zgură lăsate de-o bilă murdară pe-o-mpletitură de fibre vegetale, priveşti desenul filigranat al ceştii de cafea, şi deodată desenul pare că pluteşte-n aer, se dedublează, se deformează ciudat, devenind un peisaj matinal, cu o mare scânteietoare evanescentă, străvăzîndu-se printre coloanele roze ale unor temple şi palate geometrice, şi când desenul pluteşte minute-n şir, străveziu…”.

Se creează iluzia tridimensională a hărţii-păianjen-text. Copilul Mircea trăieşte, odată cu spitalizarea, momente-revelaţii datorate oglindirilor neobişnuite:

„am rămas acolo, metamorfozat, adaptat texturii aerului…sclipirii …pînă cînd ceva din exterior a grăbit avortarea mea din acele pântece succesive”.

Experienţele sunt vizionare, catoptrice:

„Mă priveam apoi mult timp în oglindă…Un cap de adolescent, palid ca moartea (trebuia să cunoască moartea, la fel ca, în vechime, copilul sacrificial, n.n.) şi cu ochii încercănaţi, mă privea înapoi din închisoarea oglinzii”.

Oglinda e chiar mesajul, textul. Momentele din „faţa orbilor” confirmă clarviziunea, apărută ca urmare a reflexiilor alchimice prin simbolicul ochi-creier-Tot: „marea unificare”. În spiritul cosmogoniei, după întâlnirea cu orbul, însuşi povestaşul se zăreşte „cu oase subţiri ca ale păsărilor”. Se ipostaziază în această viziune, urmare masajului-vederii orbului, adevărat mecanism (compus) anamorfitic:

„…pe cap un cerc de fier cu şurub, avînd în dreptul ochilor mei doi pedunculi mecanici. În aceste mici menghine mi-au fost prinse pleoapele si, prin fine ajustări de şurub, mi-au fost îndepărtate una de alta pînă când au început să mă doară şi, sfîşiate, să sîngereze”. Personajul, cum va fi şi Herman, deţine texte oglinzi, „un fel de desen caligrafic pe pielea…văzătoare”.

Orbitor – Corpul

Editura: Humanitas

Anul apariției: 2014

Nr. de pagini: 520

ISBN: 978-973-50-4438-1

Copilul Mircea se trezeşte încorporat şi incendiat în/de asemenea oglindă: „Maseurul îmi împingea tot mai mult capul în pîntecul lui pufos, de parcă ar fi vrut să mă încorporeze cumva acolo, într-un imposibil uter oval”. Un asemenea orb, „silit” să privească anamorfotic textul („din miezul globului cristalin, către o lume orbitoare, orbitoare…”), va reuşi să facă („Eşti Mircea”) în cabinetul de masaj, alt spaţiu catoptric, un semnatar al Orbitorului, hărţii, covorului, scriiturii Totului-fluture, nu întâmplător cu acelaşi mecanism „de fluture de noapte”. Autorul născut de text/e în uterul/textul „oval”, printr-o focalizare internă, şi narativă, şi optică (dublă, fireşte), poate la rândul său proiecta scene şi tablouri cosm(ogon)ice. Chiar reflexii, unde înger şi demon îşi dispută lumea. Mecanismul făcător, şi de regresie în uter, conduce la aflarea dinăuntrul oglinzilor sferice a strămoşului însuşi. Pântecele duce şi invers, acolo unde se află capătul, cum s-ar spune în tablou, în mecanism, la fel ca cel de la etajul 8 sau din covorul, corpul Orbitor, vizat în obiectivarea şi ficţionalitatea sa. Trupul autorului capătă concreteţea obişnuită, literalitatea, numai că jocul perspectivelor avansează, ingenios, acelaşi „chiasm optic” realitate-ficţiune, cu efectele de-formării din/în textul-oglindă. Un personaj raţionalist este convertit la viziune, devine corp-text. Iată o compunere, tot anamorfotică. Chiar visele autorului asigură o instrumentaţie catoptrică, de felul acesta:

„Un arc lung si fin, din spire alăturate mărunt, se răsucea la rîndul său, rotindu-se spiră lîngă spiră în jurul unei axe longitudinale, alcătuind un tub mult mai gros şi de o lungime enormă”.

Scrierea devine corp (şi invers: „pielea…mustea de cerneală şi sânge”). Chiar şi litera se relevă „ca un dinte” ş.a.m.d. Unghiul textual, parcursul literal/r este catoptric, cosmosul hartă-covor-text conţine o instrumentaţie adecvată oglindirii, ca toate elementele orbitoare, cum ar fi craniul „perfect sferic” al Ancăi sau Hermanul oracular. Şi Fra Armando are, în fiinţa lui, tot un mecanism arcimboldian:

„ciudata lui mitră îşi desfăcea una cîte una petalele mecanice…creierul trandafiriu al ierarhului avea să rămână…în miezul unei flori de oţel. Ţeava subţire ca un ac de seringă îi iriga…”.

Mintea proiectează anamorfotic: „toţi, toţi, oricât de monstruoşi, de distorţionaţi, de încremeniţi în dansuri catatonice, rotindu-şi retinele circulare, zornăindu-şi la brâu craniile de şobvolan,încoronaţi cu măsele de om…”. Perechea sa, Monsieur Monsu, face figură de alchimist bizar, reuşind (cât din Sărmanul Dionis !?) „o sferă, o perlă de sidef cât o catedrală”, în fine „procese chimice” aberante, haosul(?). Asemenea personaje sunt proiectate, fireşte, în spaţii oglinzi:

„Pe urmele lui Fra Armando ne-am strecurat cu toţii în enorma sală. Enormă? Sală? Dar era o lume, cu orizontul la fel de îndepărtat ca al lumii noastre. Bolta ei ― căci părea a fi o jumătate de sferă cu apexul la zeci de kilometri distanţă de intrarea noastră şi la o înălţime la fel de greu de estimat ca a bolţii cereşti ― începea chiar de la podea şi părea alcătuită dintr-o caolină gălbuie, perfect netedă, fără nişe, lucarne, inscripţii. Lumina de sub incalculabila emisferă venea din mijlocul ei: era o coloană de flacără pură, lichidă, coborînd dm centrul cupolei pînă în centrul podelei. Sursa era atît de-ndepărtată, că niciodată focul de cuarţ n-ar fi izbutit să umple hala cum o făcea, dacă podeaua nu ar fi fost în întregime o netedă, orbitoare oglindă, perfect circulară, curcubeană, fulgerînd cele mai delicate nuanţe de violet şi frez şi verde crud şi oranj, colorîndu-ne feţele şi-mbătîndu-ne de emoţii confuze. Dumnezeiescul disc, cu faţa dulce ca o gheaţă călduţă, care scotea sub tălpile noastre un ţocănit discret, cristalin, ca de dale de sticlă masivă, era vîrstat de miliarde de şănţuleţe concentrice, impalpabile, iar din mijloc pînă la margini se deschideau triunghiuri simetrice, palide, de reflexie. Astfel era sala secretă a Ştiutorilor…”.

Peste-forma (anamorphe) se dovedeşte chiar formula catoptricii Orbitorului, în condiţiile în care şi scrierea şi citirea sunt reflexii, creatoare:

„Căci e un proces de scriere-citire duplicarea lumilor, de parcă un tub ombilical le-ar lega între ele, iar prin cablu s-ar încrucişa, simultan, citirea şi scrierea din ambele părţi, căci dacă el suflă prin tub Duhul său, umflîndu-ne balonul de săpun, la rîndul nostru îi reflectăm în curbura lui faţa şi-i putem zări prin tub laringele de zirconiu”.

Poetica unghiurilor aminteşte, şi ea, de Sărmanul Dionis:

„Acoperă-ţi un ochi (continuă Albinosul) şi priveşte numai cu celălalt: vei vedea lumea…E de ajuns o nepotrivire, o diferenţă de unghi a celor doi globi de sub creier ca anaglifa să se umfle…”.

Pentru naşterea „cărţii” ca „fluture colosal” e nevoie de alchimia cunoscută: „Globii ochilor…îşi vor accentua convergenţa”. Viziunea este, bineînţeles, a catoptricii supra-puse:

„Vedem atunci, faţă în faţă, ce-am întrezărit mereu, parţial, în oglinzi şi enigme. Faţă în faţă: pentru că faţa noastră e încorporată în faţa Lui. Ochi în ochi, pentru că globii ochilor noştri sunt în globii ochilor Lui…”.

Orbitorul face din Albinos, urmare interşanjabilităţii, o monstruoasă oglindă-corp, o compunere aberantă. Dar scrisul, reflexia, continuă.

Orbitorul „Corp”, oglindă gigantică, re-face chiar textul-fluture în variaţii şi variaţii catoptrice. Figurile ambiguităţii se multiplică, imaginea arhetip este tot mai înfăşurată/desfăşurată în propriile iluzii, text-covor-personaje-fluture ş.a.m.d.

Orbitor – Aripa dreaptă