Vârtejul analogiilor textuale este mai aprig în primele două volume ale Orbitorului. Mecanismul fragmentelor care devin iluzii de-a dreptul optice solicită o lectură alchimică în linia Sărmanului Dionis („Mă jucam privind imaginea camerei cu câte un singur ochi” ş.a.). Este fixată „subiectivitatea”/unghiul cu care se tratează chiar textul de faţă, cuprins în şi de oglinzi, adevărate simboluri trans-mutate, modificate, multiplicate etc.
Oglinda devine ispitire a toate, adevărata „natură”, energie cărtăresciană, care se impune magic, de fiecare dată. Nu întâmplător, scriitorul trece din Orbitor în Jurnal şi înapoi. Folosind oglindirile, Cărtărescu realizează, până la urmă, un mecanism de scriitură care de-formează, pe urmele unei analogii bizare tipice, text şi existenţă deodată. Ca şi în Rem, în primele două volume Orbitor altă insectă-scriitură este valorizată/vizionată criptic şi anamorfotic: „poate eu, al cărui ochi cât un miliard de sori se apropia de ea”. Se realizează o perspectivă triplă din cauza nedistincţiei/suprapunerii unghiurilor: „după plimbările de cîrtiţă prin continuum-ul realitate-halucinaţie-vis”. Deşi minusculă, „insecta” cu „textură pufoasă” devine instrument natativ- catoptric: „trăgeam de rana scorojită de pe cotor…”, cu (metafore textuale) picioarele „transparente”/ la vedere, cu antenele „translucide”, cu facerea/scriitura de/formată la vedere. Este semnificativă prezenţa „tubuleţelor cilindrice” prin care se creează perspectiva unui „eu’’, al cărui ochi este instrument hiper-catoptric, folosind mai ales perspectiva de aproape, anamorfotică. Insecta este naratorul un compus dublu, ca în figurile arcimboldiene, în care reversibilitatea dintre elementele componente (animaliere) şi ansamblul (figura nouă) este mereu pusă în valoare. Naratorul este unul bizar, cu o vedere astfel asumată: „a privi cu ochii unei larve umane”.
Autorul pare un demiurg multiform. Aflăm că „Dumnezeul acestei insecte” se situează, şi narativ, într-o multiplicare a oglindirii: „mă simţeam şi eu privit”. Este, cu alte cuvinte, reflectat după instalarea acelui „continuum” de relaţii/ iluzii optice şi textuale (simultan). Toate cele trei elemente (realitate, halucinaţie, vis) sunt atrase într-o viziune catoptrică de/formatoare, devenită fiinţă livrescă, dar şi reală în acelaşi timp. Şi asta, oricâte ipostaze alchimice ar lua „voyeur-ul”, de la „poziţia fetusului” până la aceea a personajelor bizare, a hărţilor vii ş.a.m.d.
Catoptrica este mecanismul cheie din Orbitor. Lumea se încheagă rapid („la o lucire în oglindă”). Totul, vocabulă emblematică la Cărtărescu, devine reflecta(n)t, în funcţie catoptrică. Aş cita din incipit: „…stăteam toată după-amiaza…privind în ochi, ca hipnotizat, reflectul meu din oglinda străvezie a ferestrei”. Fluturele capătă funcţia totemică a lumii-text, fiind re-dimensionat continuu prin oglindiri/produceri de evenimente, proiecţii, peisaje, personaje, text-ţesătură din perspective modificat(oar)e. În Nostalgia, jocul fetiţelor re-fac Remul, text infinit, „redus” la un nu (arbitrarul semnului lingvistic, convenţia artei ?!) multiplicat la fel ca oricare Centru, dar mai ales ca reflexii realitate-vis, text-trăire. Orbitorul propune acelaşi mecanism catoptric. Mendebilul fixa metoda locuirii în terţul text-vis-existenţă, de fapt scriitură „pusă în abis” ca într-o oglindă anamorfotică: „construiesc visul (era chiar titlul volumului prim) la calibrul cerut care să reflecte şi să ordoneze realitatea difuză a povestirii, aşa cum, dacă pui un capac de stilou în mijlocul unei mîzgăleli anamorfotice, vezi reflectată în el femeia goală” (s. n.). Şi în Orbitor Mircea Cărtărescu foloseşte perspectivele apropiate sau depărtate, oglindiri modificatoare, întinse de la camera „luminată orbitor” la „globul perfect” sferic sau harta-peisaj-tablou-fluture, de fapt cartea însăşi aflată în facere. Teoriile Mendebilului erau, fireşte, anamorfotice; după moarte, corpul-umbră „ca un disc alungit”, de pildă, arată tot a oglindă sferică, deformatoare: „Eşti atât de rotund încât devii translucid şi începi să vezi în toate părţile deodată” . Un simplu stilou „negru” ajunge instrument catoptric, mamă şi fiu au statut reflexiv, împreună cu foişorul şi cele mai obişnuite locuri şi persoane, „totul”/Rem este mecanismul optic al textexistenţei. Şi se află pretutindeni. Să dăm un exemplu dintr-o altă nuvelă, Gemenii:
„…mi-am ridicat ochii de pe paginile care se tot înmulţesc în faţa mea şi, din reflex, am privit în oglindă. Am avut un şoc cînd privirile mi-au fost barate de celălalt text, de pînză, al husei de pe oglindă”.
Prin urmare, încă din Nostalgia se realizează tripticul reflexiv: realitate-oniric-ficţiune. Cărtărescu foloseşte recurent unghiuri vizuale/vizionare deformatoare; prezenţa oglinzilor aşază o perpetuă marcă reflexivă obiectelor, spaţiului, tuturor elementelor. Chiar şi aerul capătă atributele oglinzii, „acela sidefiu”. În „centrul cupolei”, Gemenii, există, ca în toate locurile, fie gigantizate, fie micşorate, elemente reflectante, cum este “fereastra rotundă” prin care „se vede”, bineînţeles, bizar; privitorul capătă alte dimensiuni sub „bolta gigantică”, marea oglindă. Această reflectare continuă cuprinde nu doar visul versus realitate, ci şi textul. Astfel, „cartea”, aparent „de joc” ( unde-i Alice…?), devine „imagine răsturnată” a celui care se scrie. Chiar portretul dublului apărea „deformat ca un fetus…”. Anamorfozele cuprindeau în Gemenii întregul muzeu-oglindă, imensul instrument catoptric prin care exponatele se văd cu incredibile forme/figuri. Încă din Mendebil, un element, „borcanul”, „tăiat parcă în cristal…” , introduce perspective de aproape sau de departe, alcătuind figuri ciudate. În Rem, oglinda tridimensională vis-realitate-ficţiune se stabilizează deja. Avem de-a face cu o lume catoptrică pe tipar anamorfotic. Textul/„plasa” cea scânteietoare şi translucidă capătă poziţii, unghiuri de-formatoare, cum, de la început, şi un simplu element, cotorul unui album de artă, este „întors puţin încoace”, cu o copertă unde o „rulotă de lemn” conduce la „perspective nesfârşite”. Păianjenul –narator, prin reflexive/textură, omniprezent, este un compus anamorfotic, la fel ca Himera-scriitură, nu întâmplător în poziţie mereu făcătoare.
Universul Orbitorului constă în reflectare triplă, pe baza interferenţei halucinaţie-realitate-ficţiune. Materialitatea/figura-rea obiectivă (glob) a acesteia din urmă duce la o conştientă manevrare a iluziilor optice/vizionare din partea autorului dedat la perspective multiple. Starea de oglindire/facere este centrată în jurul unei metafore textuale, fluturele totemic, sâmbure diegetic prim, de la care mecanismul înmulţirilor catoptrice, sinonime, se dezlănţuie continuu. Misterul cărţii constă în chipurile/figurile pe care le ia visul şi realitatea, în „istoricul” ei, prin reflectarea în text/peisaj/hartă, cu forma inclusă a fluturelui, mecanism optic. Nu există element, parte sau întregul totem, care să nu fie în stare de (auto)reflexie, care să nu manevreze perspectivele (deformatoare). Tocmai acestea creează „halucinaţii”, inclusiv textuale sau în „continuum” re-proiectat de la fluture la hartă-peisaj-om-text. Din fluturele, gigant primordial, se fac/oglindesc formele vieţuirii pe cele trei dimensiuni, deloc distincte. Ficţiunea devine, ea însăşi, corp, hartă, covor ş.a. Fluturele strămoş este, mai întâi, proiectat/vizualizat anamorfotic în apa-oglindă enormă, apoi în multiplicarea umană a descendenţilor cu trup/fragmente, la fel de instrumentat/e catoptric.
Covorul-text pare surprins în realitatea/literalitatea lui într-o percepţie a totului peisagistic, uman sau livresc şi a fragmentelor, iluz(or)ii, cu figura fluturelui, ascuns şi deformat de mânuitorul-mânuit narativ, existenţial şi oniric, cu instrumentele catoptrice, care încep cu o banală placă dentară, a mamei. Ea însăşi este instalată într-un fel de laborator catoptric:
„Se oprea în dreptul ferestrei triple a camerei mele, se ghemuia şi privea înăuntru. Toată fereastra se umplea de marele ei ochi albastru, de sprinceana ei încruntată, care mă umplea de teroare. Apoi se ridica şi se-ndepărta spre apus…”.
Textul cărtărescian înşiruie numeroase variante ale oglinzii, surprinse în orice element înconjurător. Iată un exemplu de început:
„Când ploaia a-ncetat, între cerul negru şi oraşul ud şi cenuşiu s-a făcut deodată lumină. Era ca şi când două palme ar fi protejat infinit de gingaş lumina galbenă, proaspătă, transparentă, aşezîndu-se pe suprafeţe, vopsindu-le cu şofran şi citron, dar mai ales aurind aerul, dîndu-i o strălucire de prismă de sticlă. Încet, norii s-au spart şi alte dîre din acelaşi aur rarefiat, căzînd oblic, au interferat cu lumina iniţială, făcînd-o şi mai intensă, mai limpede şi mai răcoroasă”.
Oraşul însuşi este în stare catoptrică. Îl redau în bucăţi: „Întins pe coline…cu toate geamurile arzînd ca flacăra…Bucureştiul era un retablu pictat pe fereastra mea triplă…”. Reversibilitatea oraş-narator se impune tot în registrul acesta al reflexiei, dublării:
„Bucureştiul nocturn îmi umplea ferestrele, se vărsa înăuntru şi-mi pătrundea în corp şi în creier atît de adînc, încît chiar din adolescenţă îmi imaginam un melanj de carne, piatră, lichid cefalo-rahidian, oţel cornier şi urină, care, susţinut de vertebre si arhitrave, însufleţit de statui şi obsesii, digerînd cu maţe si centrale termice, ar fi făcut din noi unul singur”.
Mereu existenţa-text îşi recunoaşte oglindirea: „prin porozitatea uriaşului zid, în zdrenţe lungi şi enigmatice, deformate în anamorfoze şi racursiuri, pulverizate de mediile de difracţie, nenumărate (…). Fiecare vârstă și fiecare casă în care a locuit este un filtru care le deformează pe cele anterioare….”(s.n). Oglindirile în serie: trupul mamei, capul-hartă, personajul Herman, oraşul etc sunt rezultatul reflexiei fluturelui-oglindă, textul Orbitor, de aceea obiecte, persoane, fragmente din peisaj, covorul-hartă în întregime sau în detaliu, devin străvezii, transparente, tanslucide etc, sunt atrase în jocul textual catoptric, manuscris viu, făcător, adevărat corp auto/referenţial.
Perspectiva sau unghiul vizual modifică tot. Astfel, aparatul dentar este oglindă incendiară, ca şi sticla de la intrarea în bloc, etc. Bucureştiul poate fi micşorat („ca o machetă de sticlă umplută cu sânge”) sau mărit după cum/de unde este privit/textualizat. La fel şi chipurile, ca cel al statuii-mamă, ochii ei devenind oglinzi deformatoare. Nu numai versurile sunt „maşinării de fabricat iluminarea”, Universul este populat de oglinzi. De fapt, totul e reflexie, chiar şi corpul/textul: „Acum o clipă, cel care scrisese aici, reflectat de lacul întunecat al ceştii de cafea…”. Referinţele biografice cad sub incidenţa reflexiei, oglinzii-text. Corpul-fluture se reia prin forme, figuri de texte care constituie “supercartea”/strămoşul prin oglindiri, inclusiv livreşti. Fluturele-covor se re-face mereu arcimboldian din componente / textură .
Vederea din/de/în oglinzi se permanentizează. Imaginea originară naşte continuu forme peste alte forme. Amintirile intră în aria deformărilor. Casa matricială este văzută în lumina albă din cauza oglinzii „agăţată oblic”, lampa are o „oglinjoară rotundă”, capul „lui tataie” deschide seria oglinzilor-ţeastă/hartă, cum vom găsi la atâtea personaje străvezii, descinse din asemenea formă. Copilul „cel mai bucălat” va deţine un creier-păianjen-text-oglindă, analogon al fluviului-fluture, de unde încep multiplele faceri, anamorfotice, desigur. Pruncul sacrificial, „înconjurat de coaja rotundă, subţire ca unghia, de cleştar arzător în soare”, preia însăşi oglinda-fluviu-fluture, întemeiază Orbitor, re-integrează degetul criptic în seria moştenită. Urmează zeci de imagini/figuri anamorfotice, de la emblematica Marie la rubedenii bizare, de la maşina de cusut antropomorfă la procesiunea meta-morf(oz)elor în subteran, de la Cedric-instrument optic la Albinos, şi dublul lui, de la perla de lângă nară, oglindă, la tabloul-covor. Toate elementele se reflectă, însă, conform iluziilor optice/textuale şi a formelor (supra)puse unele peste altele, în compusul fluture. Oricare personaj capătă aspectul şi funcţia unui instrument catoptric. Maria, adolescentă, are „un minuscul tub gradat”, umbra ei este „colosală pe tavan”, chiar “diformă, anamorfotică, pîlpîitoare” (s.n). Cristalul Melaniei, „cel viu de beriliu”, cât şi „ţeasta cheală ca-n palmă” sunt oglinzi care preiau acelaşi totem. Prin „perla din urechea” lui Cedric cele două negrese au „feţe lunatice, pe gîturi nesfârşite”; chiar şi „pe oglinda cerului New Orleansului se reflectă…chipul unui înger cu aripi stufoase, destrămate”. Ceea ce proiectează instrumentele catoptrice este, desigur, fluturele-text, cum se întâmplă şi cu inelul Mioarei Mironescu. „Marele tablou”, cu „lucire stinsă”, are aceeaşi funcţie; în el şi fragmentul pare înregistrat catoptric:
„Pictura, peste care trecuseră secole, căpătase o lucire stinsă, iradiind singurătate și melancolie. Înfățișa palate gigantice, de marmură trandafirie, cu fațadele încărcate de colonade și statui, ridicându-se, lucind ca oglinda, din evanescența orbitoare a unei mări verzi și limpezi scânteind sub un soare abstract de amiază perfectă. Corăbii încărcate cu butoaie, ancorate la ţărm, păreau alcătuite din aceeaşi coajă de sticlă fumurie ca şi clădirile ornamentate dement…” (s. n.).
Seria deformărilor date de reflectare se dezlănţuie fără oprire. Albinosul are un neg „zmeuriu, limpede şi strălucitor de parcă ar fi fost o icră gigantică de sturion”. Faţa Albinosului este compusă arcimboldian, prin oglindire strâmbă(toare) chiar şi în accidentele ei: „negul, dintotdeauna cafeniu-întunecat, mare cît un bob de mazăre, devenise deodată, peste noapte, zmeuriu, limpede şi strălucitor de parcă ar fi fost o icră gigantică de sturion. Firişoare roşii şi sidefii, ca nişte rădăciniţe, porneau din boaba sticloasă (în care parcă zvîcnea ceva ca un mic embrion ghemuit), se-ntindeau peste şaua nasului şi pe sub pielea întinsă a pometului, şi continuară să se extindă zilele şi săptămînile următoare, acoperind faţa negrului cel alb cu o reţea de capilare întinse pînă şi-n pupilele ochilor, pînă şi-n gingii şi pe toată-ntinderea mucoasei linguale”. De altfel, oglinda sferică va reflecta, prin mărirea dimensiunilor, tabloul/lumea Orbitorului, şi pe porţiuni de text/ţesătură:
„Perla de lângă nară crescuse cât o boabă de strugure, şi în hialinul ei difuzau pânze vagi, sângerii. Fire sîrmoase, flexibile, absorbante, i se insinuaseră pe sub toată pielea, pînă în testicule şi-n degetele mîinilor şi picioarelor, înfăşurându-le în reţele încîlcite ca nişte fire de păr”.
Maria este reflexie ea însăşi a trecutului, prezentului şi viitorului prin corpul-fluture, ca şi prin fiecare dintre componentele sale catoptrice (pulpele, unghia etc). Un lift rămas după demolări conţine, în acelaşi mod reflexiv, „mesajul”-text criptic, zăcut în pântecele-oglindă, imagine reluată odată cu personajul de la viitorul etaj 8.
