Omul de știință mediator între natură și semenii săi

Comunicare virtuală, în mediul on-line a adus, pe lângă implicațiile strict tehnice, provocări serioase în ceea ce privește limbajul, vocabularul. Nici Steve Jobs, Wozniak sau Gates și toți ceilalți pioneri în spectaculosul domeniu IT nu aveau cum să prevadă și cu atât mai puțin să gestioneze vocabularul activ specific acestuia. Inginerii, creatorii de programe și toți ceilalți implicați în acest domeniu reprezintă o categorie socio-profesională cu totul aparte: o castă oarecum privilegiată, grație unei terminologii științifice de-a dreptul criptice pentru muritorii de rând. Dar cum tehnologia reprezintă o sumă de instrumente de care omul de știință se folosește pentru a-și duce demersul la capăt, iată că centrele universitare și de cercetare formează o elită și mai izolată de restul societății. Dacă la începuturile modernității omul de știință, savantul, era perceput ca un excentric, un geniu neînțeles, dar necesar prin invențiile, inovațiile de care beneficiau cu toții, pragmatismul secolului XX a afectat vizibil relația dintre cercetător, teoretician și cel care produce, susține efectiv, direct societatea în care trăiește. Vocabularul științific complex a contribuit din plin la relația dificilă dintre omul de știință și restul categoriilor socio-profesionale. Încă din secolul XIX mulți dintre cei implicați în domeniu au înțeles necesitatea „traducerii” pe înțelesul tuturor a teoriilor științifice, dar foarte puțini dintre cercetători erau buni vorbitori, dispuși să vorbească atât elitei politice, cât și elevilor, sau unor adulți reticenți la adoptarea unor invenții și inovații în detrimentul unei tradiții adânc înrădăcinate.

Deși Charles Darwin, Sigmund Freud, Louis Pasteur sau Robert Koch au fost dispuși să țină conferințe cronofage și inevitabil redundante, sacrificându-și timpul petrecut în laboratoare, pe teren sau în biblioteci, prejudecățile și stereotipiile cu privire la omul de știință se vor menține până în zilele noastre. Dar internetul, pe lângă multele sale dezavantaje, are și un efect surprinzător: studiile științifice sunt compilate, rezumate, explicate mult mai eficient și, ceea ce e deloc de neglijat, mult mai ușor de înțeles de către profani. Chiar dacă verbul a influența a căpătat conotații negative prin derivatul său – influencer -deocamdată netradus și deci neadaptat rigorilor limbii române, omul de știință de astăzi chiar poate pune în mișcare lucruri, poate modela comportamente, chiar poate convinge guvernele să schimbe strategii și legi. De mai bine de treizeci de ani ecologia este luată cât se poate de în serios, după mulți ani de ignorare a tuturor semnalelor de alarmă trase de biologi, geografi, speologi, iar activistul de mediu a ajuns să fie considerat o ocupație, chiar o profesie. Alexandru N. Stermin e greu de catalogat, de inclus într-o anumită categorie: da, este biolog, ornitolog, după cum o spune chiar el, dar citindu-i cărțile sau urmărindu-i conferințele îți dai seama că nu e doar atât. Activist de Mediu? Explorator? Om de știință implicat social? Toate acestea îl definesc în egală măsură. Când i se cere să se caracterizeze, Stermin se consideră și un comunicator științific, termen de secol XXI pentru o activitate mult mai veche: om de știință dispus și capabil să explice pe înțelesul tuturor demersurile și noțiunile științifice. De ce o face? Pentru că își iubește semenii, dar, în egală măsură și mediul, natura în care a apărut și evoluat specia umană. Umanitatea se află într-un moment critic, pe care Stermin îl tratează cu discernământ. Încălzirea globală, incontestabilă, și dezechilibrele ecologice generate de dezvoltarea spectaculoasă a societății moderne au schimbat relația omului cu natura. Omul de știință Stermin nu dramatizează, tocmai pentru că astfel se intră rapid într-un impas. Gândirea constructivă și creativitatea sunt mult mai bine valorificate dacă lăsăm la o parte aroganța omului modern, doritor să demonstreze cu orice chip supremația sa biologică. Momentele de reflecție sunt mai necesare ca oricând pentru că:

„Natura va găsi mereu o cale de refacere și regenerare în lipsa oamenilor, însă oamenii nu au drum și viitor în lipsa Naturii.

Chiar dacă Natura va găsi o cale să se regenereze, chiar dacă unele specii se adaptează și nu dispar, ele vor purta cicatricile luptei pentru supraviețuire într-o lume plină de oamenii. Mama mea are o vorbă: „Toate trec, dar multe lasă urme.” Așa este, lăsăm din nefericire urme, cicatrici determinând selecţia naturală să mutileze elefanții.” (Căzuți din junglă: poveștile unui explorator, p. 188)

Creșterea numărului de elefanți care se nasc fără fildeși, ca un efort al acestora de supraviețuire și adaptare la un mediu modificat agresiv de către om nu este singurul exemplu dat de Alexandru Stermin în cele două volume ale sale publicate în 2021, respectiv 2022 în seria Știință a Editurii Humanitas. Călătorie în jurul omului și Căzuți din junglă: poveștile unui explorator sunt două volume de reflecții, concluzii și soluții rezultate ale unei bogate activități științifice – numeroase expediții pe toate continentele – dar și ale documentări interdisciplinare foarte interesante. Este evident că omul de știință din secolul XXI nu mai poate ajunge la concluzii valide fără o abordare holistică, iar Alexandru Stermin a înțeles rapid acest lucru: este licențiat în biologie și teologie, are un masterat în filosofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. Avem nevoie mai mult ca oricând de natură, de mediul natural în care ne-am străduit să ne impunem într-o manieră cât se poate de autocratică, dar pentru asta trebuie să schimbăm paradigma:

„Nu doar eu, ci zeci de mii de oameni implicați în conservarea naturii au adus argumente cât mai convingătoare ca să ne facă să înțelegem că natura suferă și resursele devin tot mai limitate; și-au structurat discursul ca să ne poată sensibiliza, au scris cărți și au filmat documentare. Astăzi știm toate acestea, însă întregul lor demers s-a blocat într-un punct de nuanță în care pare imposibil să faci omul să conștientizeze care e de fapt locul lui în Univers, undeva printre toate celelalte, și nu deasupra tuturor. Asta pentru că nu ne mai luptăm cu o stare de moment, ci cu istoria unei deveniri culturale, o odisee a construirii conștiinței comune modelată timp de 2.000 de ani, în care omul a fost învățat că „undeva, cândva, in divinis, la facerea lumii” a fost pus stăpân peste toate câte sunt.” (Călătorie în jurul omului, p. 93)

Dacă emoțiile, imaginația și creativitatea, dar și unele sentimente sunt identificate și la anumite specii, nu neapărat mamifere, comportamentul religios, spațiul mistic și universalitatea conceptului de mit îl definesc exclusiv pe om. Însă interpretările unor texte religioase nu au generat relaționări constructive cu mediul înconjurător. Asemeni lui Neil Shubin, Stermin ne atrage atenția asupra peștelui din noi, ceea ce ar trebui să reconfigureze relaționarea noastră cu restul speciilor:

„Continuând să parcurgem textul Genezei în mod obiectiv, vom observa că nu omul este încununarea creației, dat fiind că sărbătorirea actului creator se manifestă deplin în ziua a șaptea, în ziua Shalomului, când Dumnezeu, prin odihnă, celebrează comuniunea dintre toate creaturile, momentul spre care a tins întregul act creator de la inițierea lui. În Geneză, așadar, Dumnezeu nu a sărbătorit facerea omului în ziua a șasea, ci a sărbătorit comuniunea întregii creații în ziua a șaptea.

Din perspectiva biblică a lui Dumnezeu, omul nu are putere de decizie asupra vieții animalelor. Intenția Lui a fost ca la început omul să se hrănească cu hrană vegetală, pentru că animalele, având sânge, aveau viață, și omul nu avea putere de decizie asupra ei.” (Căzuți din junglă: poveștile unui explorator, p. 120)

Poveștile și experiențele de viață împărtășite cu o sinceritate uluitoare fac parte din procesul de maturizare personală, iar Alexandru Stermin are un curaj demn de toată admirația în ceea ce privește situațiile limită care i-au pus la grea încercare limitele fizice și mai ales mentale și afective. Bucuria de a fi depășit blocajele aparent imposibile este însă atât de mare și de fascinantă, încât riscul de a fi criticat pentru expunerea unor detalii intime aproape că nu mai contează. Firul roșu al relatărilor lui Stermin este că nivelul de cunoaștere și înțelegere al propriului eu și al lumii înconjurătoare depinde direct proporțional de disponibilitatea noastră socială: adaptabilitatea, flexibilitatea și lucrul în echipă i-au salvat viața de nenumărate ori. Pe aceleași coordonate trebuie să relaționăm și cu restul lumii vii: respectul, aprecierea, încrederea nu sunt valori exclusiv umane, care se evidențiază doar în relaționarea interumană și tocmai de aceea biopolitica și bioetica ar trebui tratate cu mult mai multă seriozitate. Este una dintre șansele noastre de a ieși din cercul vicios în care ne aflăm de mai bine de două secole:

„Conceptele biopoliticii și ale bioeticii, ce au apărut la începutul epocii moderne, nu au schimbat viziunea asupra omului – l-au lăsat net superior animalelor, dar au început să ia în calcul viața din jurul acestuia și raporturile dintre viața lui și viața celorlalte ființe nonumane.

Biologia evoluționistă, genetica, antropologia, sociologia și psihologia evoluționistă, prin descoperirile din ultimul veac, aduc tot mai multe argumente în favoarea faptului că omul se integrează în acest univers eterogen al animalului și că diferența dintre el și unele specii de primate este asemănătoare cu diferența dintre o turturică și celelalte specii de porumbei. În consecință, normele politice și etice pe care este bazată societatea ar trebui să ia în calcul caracteristicile biologice evolutive ale speciei umane. Biopolitica și bioetica ar putea, în acest context, să se extindă conceptual și să integreze în mecanismele ei și istoria devenirii speciei umane, să privească omul ca un element al viului, diferit în manifestarea sa față de celelalte, dar egal în valoare cu toate, o specie cu anumite determinări și condiționări biologice, venite pe linie evolutivă de la speciile din care a evoluat.” (Călătorie în jurul omului, p. 138)

Prospețimea, frazarea cursivă și lipsită de orice prețiozitate, umorul fin și autoironia îl ajută pe Alexandru N. Stermin să fie pe placul tuturor; amestecul inconfundabil de emoție și rigoare științifică îi va atrage pe tineri și îi va motiva să se implice, să se desprindă de rutina cotidiană, iar pe cei maturi toate acestea îi vor ajuta să își actualizeze și să își ajusteze propriile cunoștințe, concepții, dar mai ales să renunțe la unele prejudecăți și stereotipii. Omul de știință de azi nu poate să își ducă demersul al capăt, asemeni Vrăjitorului de altă dată, decât în echipă cu Războinici, Romantici și Regi, arhetipuri ușor de identificat nu numai în societatea umană, ci și în restul regnului animal, iar Alexandru Stermin nu face decât să ducă până la capăt concepția lu C.G. Jung. Multiplele sale exemple și situațiile de viață sunt mai mult decât elocvente. Complexul de superioritate cultivat asiduu timp de câteva secole a distrus acest circuit, dar efectele încă mai pot fi remediate. Depinde doar de noi!

Călătorie în jurul omului de Alexandru Stermin