Kirill Gerstein și Finnegan Downie Dear pe scena Ateneului Român

În materie de pianiști de concert este greu să fie total acord între melomani când vine vorba de evoluția într-un concert. Dincolo de recunoașterea faptului că toți avem zile proaste, cu atât mai mult muzicienii care sunt influențați de orice schimbare de mediu și/sau program, există o mulțime de elemente care generează subiectivism. Unii dintre criticii de specialitate și melomani sunt profund impresionați de tehnică și execuție și vor cădea în admirația soliștilor care se remarcă prin viteză și execuție impecabilă. Alții, dimpotrivă vor emoție, dialog și cer solistului să vibreze la reacțiile sălii, tolerând ușoarele abateri de la partitură. Unora le plac extravertiții, pianiștii puși pe glume, altora introvertiții, pentru că la aceștia succesiunea emoțiilor pare de-a dreptul devastatoare, ceea ce impresionează foarte mult. Un concert reușit trebuie să lase urme, să schimbe dispoziția celor care ascultă, dar cum, prin ce metode sau pe ce căi rămâne de discutat. O ținută impecabilă, adecvată sălii și orei la care are loc concertul, o relație bună (o chimie bună) între solist și orchestră și dialogul cu publicul vor fi întotdeauna criterii utilizate de melomani în evaluarea prestației unui artist.

Kirill Gerstein pare că nu dă o foarte mare atenției ținutei de concert; costumul asortat cu un pulovăr de gât (la ce frig era afară, perfect justificată opțiunea) mi-a adus aminte de ținuta unor jazzmani celebri, precum Chick Corea, deloc întâmplătoare asocierea, pentru că Gerstein are studii de jazz temeinice. În schimb, dă o foarte mare atenție partiturii, iar Rahmaninov, se știe, nu e pentru novici. A cântat și încântat, deopotrivă, inclusiv pe cei care nu sunt fanii lui, pentru că Rapsodia pe o temă de Paganini, op. 43 s-a auzit cum trebuie. Cântată corect, fără înflorituri, ca pentru concurs ar spune cârcotașii, dar, la urma urmei, nimic rău în această abordare. M-am bucurat că pe scările din Sala Mare a Ateneului nu era loc să arunci un ac, studenții fiind acolo, urmărind cu mare atenție orice mișcare a solistului. Dialogul cu dirijorul și atenția acordată orchestrei s-a dovedit a fi o combinație câștigătoare, pentru ca bisul să bucure pe deplin sala (Chopin, bucuria iubitorilor perioadei romantice). Mie mi-a plăcut detașarea lui Gerstein, felul cum a lăsat muzica lui Rahmaninov să inunde sala Ateneului, deși știu că ar fi putut fi loc de mai multă emoție. Dar câteodată e bine să lăsăm un mic avantaj rațiunii și cerebralului.

Foto din timpul repetiții – credit foto Cătălina Filip

Partea a doua a serii a fost pentru mine adevăratul concert de Anul Nou. Două lucrări din doi compozitori pe cât de diferiți ca formație și cultură muzicală, pe atât de impresionanți. Suita Cavalerul Rozelor este o reverență adusă dansului, pe cât de vizual fiecare moment, pe atât de colorat din punct de vedere muzical și bine definit. O mare și luminoasă sală de bal, în care suntem invitați să intrăm pe rând, fie pentru a admira perechile de dansatori, fie pentru a dansa noi înșine. Motivele se succed cu repeziciune, căci, nu-i așa, într-o sală de bal se pun multe la cale, se fac și se desfac relații etc. Rozele sunt dovezile absolute ale spiritului romantic, iar Strauss a știut asta mai bine decât mulți alți compozitori. Când să înceapă La Valse, cineva din spatele meu i-a spus prietenului care-l însoțea „Hai, că urmează Celibidache”. Am zâmbit, pentru că nu greșea, referința era la secvențele din Cravata galbenă în care se aude Bolero-ul și chiar dacă e o diferență de la cer la pământ între vals și bolero, la urma urmei tot despre dans este vorba. Fascinant Ravel în detaliile cu care a construit atmosfera și m-am bucurat că Finnegan Downie Dear a înțeles perfect că bucuria, jovialitatea și sentimentul de comuniune trebuie să primeze. Un dirjor pe care eu l-am văzut pentru prima dată, dar care mi-a lăsat o impresie bună încă de la deschiderea serii, când Rapsodia nr. 2, în re major, op. 11 de George Enescu a pregătit publicul pentru ce urma (fiind ținut de Ziua Culturii Naționale, era firesc ca în program să fie inclusă și o lucrare românească; am apreciat în mod deosebit lipsa exceselor, de care am tot avut parte în spațiul public). Tempii foarte buni, tonus ridicat, multă bună dispoziție, nu m-am înșelat, dirijorul chiar a știut să corijeze anumite erori/lipsuri ale membrilor orchestrei.

Foto din timpul repetiții – credit foto Cătălina Filip

Un debut de an pentru Orchestra Filarmonicii George Enescu sub cele mai bune auspicii, mai ales că nou-veniții își fac simțită deja prezența (în decembrie au venit în rândul orchestrei câțiva instrumentiști tineri, de urmărit cum se vor integra și cum se va schimba prestația orchestrei pe viitor). Deși era cât pe ce să întârzii (din cauza protestului de care am auzit abia când eram în trafic) și n-am prins nici caiet program, m-am bucurat de atmosferă și de un concert bun. Sălile de concerte (de muzică clasică) sunt oaze de liniște, respect și pace interioară și bine ar fi să profităm cât putem de existența lor.