Nu ţin minte când am văzut primul film. Aveam cinci ani, şase? Televizorul nostru avea diagonala cât o batistă, era un Rubin rusesc, alb-negru; mai era şi plin de pureci, trebuia înghiontit zdravăn de câteva ori pe seară, iar dacă bătea vântul imaginea se vălurea ori fugea, iar tata trebuia să se urce în pod şi să mişte antena de pe acoperiş. N-avea telecomandă, la ce i-ar fi trebuit când nu exista decât un canal, cel al Televiziunii Române şi punct, cu câteva ore de transmisie pe seară, asta dacă aveam norocul să nu fie vreo defecţiune tehnică.
Tata şi cu mine ne uitam din fotolii alăturate, ca dintr-o lojă. Nu ne scăpa nimic, film ori serial, le gustam ca nişte fini cunoscători ce devenisem, făcând de acum parte din confreria adoratorilor celei de-a şaptea arte. Tata prinsese gustul musical-urilor Hollywoodiene, mie îmi plăceau filmele cu cavaleri medievali şi western-urile – dar nici cele cu spioni sau detectivi particulari nu erau de lepădat. La început trebuia să îmi citească scrisul, apoi am învăţat singură, dovadă că era bună şi şcoala la ceva. Aşa am ajuns spectatori împătimiţi, iar seara ne găsea gata să apăsăm butonul magic, începându-ne călătoria prin timp şi lumi.
Între timp mama robotea prin bucătărie – gătea, spăla vase, cosea, călca, treburi care nu se terminau decât pentru a fi luate de la capăt. Câteodată mai băga capul pe uşa sufrageriei, se uita la ce se petrecea la televizor – o urmărire cu maşini, un duel cu revolvere pe o uliţă prăfuită din Vestul Sălbatic, Fred Astaire cântând şi dansând în ploaie pe străzile Parisului, un bărbat şi o femeie sărutându-se pe Podul Waterloo –, cădea pe gânduri, apoi trăgea concluzia, aceeaşi de fiecare dată:
– Filmul ăsta l-am mai văzut!
N-avea cum să le ştie pe fiecare, să le recunoască dintr-o privire, dintr-o secvenţă. Şi-atunci? Încerca să se convingă singură că nu pierduse nimic, că frecatul negrelii de pe tigăi cu Tix, apretatul cămăşilor tatei şi al şorţuleţului meu de şcoală erau mai importante decât jocul de-a hoţii şi vardiştii de pe ecran?
Cu tata însă mă potriveam la gusturi cinefile, de parcă eram două boabe într-o păstaie. Pierduţi în spaţiu, Tunelul timpului, Planeta giganţilor ne-au acaparat pe rând, iar Invadatorii ne-a cucerit de-a dreptul, deşi nu eram planete. Mă afundam în fotoliu şi făceam ochii mari, să nu-mi scape ceva – până şi genericul pe care-l văzusem de-atâtea ori, îl urmăream mereu cu răsuflarea tăiată. „Totul a început într-o seară când…“
David Vincent, un american obişnuit din anii ’60, adică frumuşel, manierat şi îmbrăcat la costum, se întorcea acasă cu maşina – americanii nu mergeau pe jos nici până la colţul străzii – când, ce să vezi, a dat peste o farfurie zburătoare plină-ochi cu străini puşi pe rele. Altminteri arătau ca oamenii, îi puteai recunoaşte doar după degetul mic de la mâna dreaptă pe care, defect de fabricaţie, nu reuşeau să îl îndoaie. Adevărata lor natură ieşea la iveală numai când mureau şi se evaporau în ceaţă – de fapt, un abur roşu, însă asta am aflat-o după nişte ani. Serialul plecase color de la americani, dar pe televizorul nostru alb-negru îl durea în diode, oferindu-ne în schimb foarte multe nuanţe de gri: petrol, azbest, plumuriu. Până ajungeau un contur de ceaţă, apoi o pată pe pavaj, străinii cei malefici puteau fi luaţi drept fermieri, avocaţi ori gospodine. Tot aşa, aveau prostul obicei să dispară spectaculos numai dacă nu îi vedea nimeni – în afară de ghinionistul erou şi de noi, martori nevăzuţi şi fără drept de a depune mărturie – iar poliţia îl aresta pe David, dacă nu îl luau întâi cei în halate albe cu ambulanţa, să-l bage la balamuc. Era stresant, ce mai! Şi pentru bietul american ce învăţase pe propria piele cum nimeni nu e profet în ţara lui şi pentru mine care îi împărtăşeam angoasa şi aveam gustul amar al atâtor eşecuri. O situaţie greu de suportat! Pe la episodul opt, tata a venit cu o idee: el o să ţină mai departe cu perdantul de serviciu, iar eu o să schimb tabăra. Ce dacă erau negativi? Câştigau de fiecare dată, un sentiment plăcut, recunosc. Contează cine triumfă, nu cine are dreptate, aşa cum în istorie învingătorii scriu cronicile. Unde era etica? Nicăieri, fiindcă tata avea în minte o lecţie diferită: viaţa nu e în alb şi negru, ca televizorul rusesc, ci de o culoare adesea incertă.
Urmărisem cu sufletul la gură atâtea episoade cu invadatori veniţi din spaţiul cosmic, care îşi ascundeau navele pe faţa întunecată a Lunii, încât nu m-a surprins când am văzut, în direct, cum au aselenizat acolo primii oameni. Pe atunci nu ştiam cât de puţini vor fi cei care or să lase urme în praful selenar. Îmi închipuiam cum vom ajunge pe Marte, pe Jupiter, apoi mai departe. N-a fost să fie. După o jumătate de secol, o excursie până pe satelitul nostru rămâne costisitoare, riscantă şi neprofitabilă. Luna nu pleacă nicăieri, poate să mai aştepte – la fel, viitorul.
A existat însă o generaţie care gândea altfel. A fost o clipă când şase sute de milioane de telespectatori au văzut, pe micile lor ecrane, cum Neil Armstrong a pus piciorul pe Lună, l-au auzit rostind cuvintele „Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire“. Îi veniseră în emoţia momentului, le pritocise în minte tot drumul? Între timp, Edwin Aldrin coborâse şi el din modulul Eagle, iar amândoi au început să ţopăie lent, ca nişte canguri obezi, în timp ce Michael Collins orbita cu Columbia deasupra lor. După ce au înfipt steagul american, lăsându-l să stea ţeapăn, fiindcă de fluturat n-avea cum, astronauţii au vorbit la telefon cu preşedintele Nixon, o convorbire de foarte lungă distanţă – cu tarif normal? Ruşii, învinşi în întrecerea Soyuz-Apollo îşi rodeau unghiile de ciudă, la fel şi celelalte ţări socialiste prietene, dar din alte motive. Toate erau invidioase pe români, singurii care au putut urmări în direct evenimentul!
În 21 iulie 1969, pe la zece seara, când vocea lui Andrei Bacalu a umplut sufrageria unei case din Braşov, de pe Strada Lungă, până şi mama a lăsat vasele în bucătărie, să le spele mai târziu, şi a venit lângă noi să se uite, fiindcă, nu-i aşa, filmul ăsta nu-l mai văzuse – nici ea, nici nimeni.
A fost o clipă când inima planetei a bătut la unison, aşa cum două decenii mai târziu românii au întors spatele trecutului – poate nu toţi, dar cei care contează. Când americanii răscoleau colbul Lunii, Ceauşescu era încă popular, iar socialismul avea faţă umană. Partidul oferise românilor spectacolul aselenizării din loja întâi. Cine mai era ca noi? La fel ca strămoşii noştri romani, aveam pâine, aveam şi circ. În magazine nu lipsea mâncarea, iar toţi dădeau cu sapa în câmpul muncii, deşi cam fără tragere de inimă. Trăiam într-o bulă a istoriei, aşteptând ba să ne salveze americanii, ba să uite ruşii de noi. Când erau tineri, părinţii mei sperau să vină yankeii. Dar nu veniseră, erau foarte ocupaţi, poate îşi plănuiau de pe atunci excursia pe Lună. Ei făcuseră istorie, noi ne uitam de pe margine – cu jind, cu speranţa că o să vină soarele şi pe strada noastră, iar steaua cea roşie o să apună fără fasoane. Între timp ne bucuram în secret de necazul ruşilor, care pierduseră iarăşi o cursă după cea a înarmărilor, chiar mai importantă.
Fiecare dintre oamenii care urmăriseră coborârea pe Lună din casele lor, pe televizoare color sau alb-negru, şi ceilalţi vecini ai lor de pe planetă, trei miliarde cât erau pe atunci, a primit-o în felul său. Unii s-au îndoit, ca Toma Necredinciosul, alţii s-au simţit privilegiaţi; fusese un eveniment unic într-o viaţă şi iată, îl văzuseră întâmplându-se – e drept, nu cu ochii lor, ci ai camerelor de filmat. „Cerul e limita“, suna o vorbă a americanilor, rămaşi din Vestul Sălbatic cu nostalgia cuceritorii de noi teritorii. Acum hotarul se lărgise, Luna era o insulă, nu o Ultimă Thule, iar dincolo de ea se aflau lumi nenumărate, gata să ne primească. Cei trei astronauţi nu dăduseră peste vreo farfurie zburătoare în Marea Liniştii, dar invadatorii se pricepeau de minune să se ascundă, aşa cum învăţasem din serialul despre isprăvile lor pe Pământ.
Câte un episod îmi plăcea atât de mult încât, de îndată ce închideam ochii, mi se derula din nou înapoia pleoapelor, pe un fel de ecran – nu unul mic ca al televizorului, nici panoramic ca la cinema Patria, ci cât o lume care mă înghiţea cu totul. Deveneam din spectator martor, iar câteodată actor. Iar povestea… Era şi nu prea ce văzusem. Câteodată părea să se continue, primind un final la care regizorul cu siguranţă nu se gândise, alteori schimbam distribuţia, devenind eroina ce îl scotea din belea pe detectivul cel frumuşel şi ghinionist. La fel s-au petrecut lucrurile în noaptea coborârii pe Lună. Fusese o transmisie directă, nu o ficţiune – dar încă nu înţelegeam diferenţa şi, oricum, nu mi-ar fi păsat. Era o aventură din care voiam, trebuia să fac şi eu parte. Neapărat!
Cum nimănui nu-i ardea de dormit, ai mei au rămas să îl asculte pe Andrei Bacalu, care comenta ce văzuserăm cu toţii. Eu însă nu voiam un epilog ci un va urma, aşa că m-am dus cuminte la culcare. De la şase ani aveam camera mea, pe care o împărţeam cu prieteni imaginari şi cărţi de aventuri sau de călătorii, citite la lumina veiozei. De data asta îmi pusesem în gând ceva mai ambiţios decât o lectură ce nu îşi avea locul în programa şcolară sau decât un simplu vis: o punere în scenă.
Am scos din dulap pătura din păr de iac, adusă de tata de la Chişinău, două cergi groase ţesute de bunica la război şi plapuma cu care mă înveleam după căderea zăpezii. Era de-ajuns? Da, pentru iernile de pe la noi, chiar una din Siberia ori de la Polul Nord. Dar pentru frigul cosmic? Nu eram convinsă şi am mai pus nişte cuverturi, velinţe, o blană de oaie, deşi ultima nu acoperea decât vârful igluului pe care îl construisem strat cu strat.
La sfârşit m-am vârăt înăuntru, cu oarecare greutate, ca un viermişor ce îşi săpa tunelul printr-un măr. M-am aşezat pe spate, cu genunchii îndoiţi, ca să salt învelişul şi să pot ajunge la butoane. Eram singură în modulul Vulturul, coborând vertiginos spre suprafaţa Lunii, iar restul echipajului rămăsese în Columbia, să îmi aştepte întoarcerea.
Ştiam ce trebuie să fac: să cobor treptele şi să înfig steagul românesc, ori mai bine pe cel cu stema Braşovului – coroana peste copacul cu rădăcini ramificate va da bine la televizor –, apoi să rostesc nişte cuvinte profunde care să pară că îmi veniseră chiar atunci pe buze. Încă nu găsisem ceva potrivit, simplu şi genial, o frază menită să ajungă în manuale şi să o repete cu mândrie toţi copiii lumii. Poate „J’y suis!“ cum zicea cavalerul Lagardère – adică „iată-mă!“, hop şi eu pe Lună în urma americanilor.
Toate astea îmi treceau prin cap şi câte altele, de care nu-mi mai aduc aminte, în vreme ce apăsam pe manete şi butoane, uitându-mă prin hublou cum Luna creştea, se umfla, îşi desfăcea craterele cu nume de regi şi regine, promontoriile cu nume de sfinţi, mările şi oceanele cu denumiri latineşti, craterele botezate după astronomi sau matematicieni. Coboram prea repede ori poate Luna se năruia peste mine, tot mai strălucitoare, mai aproape, până ce…
Sunt mări adevărate pe Lună? Nu, doar găleţi de piatră cât Ardealul, pline cu un praf în care, în loc de vrăbii, se scaldă meteoriţi. Atunci ce simţeam ud pe frunte, pe obraji? Şi de ce se hâţâna Vulturul de parcă îl prinsese un Arheopterix în gheare? Poate că dinosaurii nu pieriseră cu toţii, scăpaseră câţiva, refugiindu-se pe Lună. O nouă zguduitură m-a făcut să deschid ochii, nu către astrul nopţilor, ci spre chipul palid al mamei. Mă scutura de umeri, ţipând la mine să mă trezesc, în timp ce tata venea în goană din baie, aducând comprese reci, gheaţă şi oţet. Mama îmi freca tâmplele, cu lacrimi de uşurare în colţurile ochilor, vorbind la fel de fără şir ca nălucirile mele dinainte, însă până la urmă am înţeles: iarăşi o făcusem de oaie, cum zicea bunica.
Mama terminase treaba în bucătărie, apoi venise, ca-n fiecare seară, să vadă dacă eram bine învelită. Eram – şi încă cum! Când a dat la o parte mormanul de cergi, pături, cuverturi şi velinţe m-a găsit transpirată în aşa hal încât pijamaua mi se lipise de piele. Cum de nu mă înăbuşisem?
– Ai uitat să pui şi covorul peste tine, a încercat tata să o dea pe glumă.
N-a ţinut. Mama era supărată: pe americani, pe Lună, pe Andrei Bacalu, pe tata, dar mai ales pe ecranul alb-negru şi purecos.
– O săptămână nu te mai uiţi la televizor!
– … decât la desene animate, a îndulcit tata pilula.
Mickey Mouse? Aveam unsprezece ani, nu patru! Dar… putea fi mai rău. M-ar fi putut pune să urmăresc emisiunile pentru copii, Daniela şi Aşchiuţă sau Mihaela, Miaunel şi Bălănel. Asta da pedeapsă!
– Fără filme până Duminica viitoare, a rostit tata, apoi, când să iasă, mi-a făcut cu ochiul.
Mama nu văzuse; să aplecase să îmi atingă fruntea, să se încredinţeze că nu am febră.
– Somn uşor, mi-a urat.
Fără „vise plăcute, îngerii să te sărute“? Nu erau îngeri pe Lună, doar, poate, extratereştri. Care vor invada din nou Pământul duminica viitoare, cu nătăfleţul David Vincent ţinându-se după ei ca un căţel, dar ajungând mereu prea târziu. Până atunci mai erau şase zile, destul ca mamei să îi treacă supărarea. Chiar dacă o să ne prindă pe mine şi pe tata uitându-ne la vreun film, n-o să ne certe. O să privească micul ecran clipe lungi, apoi o să se întoarcă în bucătărie, lăsând să plutească în urmă-i, ca trena unei comete, cuvintele de totdeauna.
– Filmul ăsta l-am mai văzut….
