Fragment din „Șaptesprezece garoafe. Casa de Windsor și naziștii” de Andrew Morton (Editura Corint)

Gazdele lor naziste au fost cele care le-au oferit ducelui și ducesei o primire prietenoasă. Niciun efort nu a fost prea mare pentru a-i face să se simtă ca acasă, gara fiind decorată cu steaguri ale Marii Britanii, alternate atent cu svastici. În timp ce ducele și ducesa au coborât din tren, mulțimea a aclamat „Heil, Eduard!”, în timp ce o fanfară a interpretat cordial God Save the King. Cei doi au fost întâmpinați de impunătorul lider al Frontului Muncitoresc German, dr. Robert Ley – care conducea o delegație germană numeroasă și respectuoasă –, fiind urmăriți de mulțimile de oameni entuziaști, care aclamau.

Au părăsit gara în compania gazdei lor, dr. Ley, și a patru ofițeri SS cocoțați hotărât pe treptele mașinii, în timp ce aceasta gonea pe străzi cu o viteză amețitoare, spre Hotelul Kaiserhof, unde o mulțime de membri naziști, special invitați, i-a întâmpinat cu un cântec voios, compus special pentru cuplul ducal de către Ministerul Propagandei al lui Joseph Goebbels.

Ulterior, gazda lor grijulie, dar extrem de agitată, i-a condus cu o viteză uluitoare, în Mercedes-Benz-ul lor negru, spre Carinhall, moșia de la țară a lui Hermann și Emmy Göring – unde mai fuseseră invitați înainte prietenii lor, Charles și Anne Lindbergh, dictatorul italian Benito Mussolini și președintele american Herbert Hoover – iar mâna dreaptă a lui Hitler le-a făcut un tur al zonei. Punctul culminant a fost reprezentat de un trenuleț în miniatură, evaluat la 265 000 de dolari, care avea tuneluri, poduri, stații, un aerodrom și avioane în miniatură, și care era mândria și bucuria sa. Spre deosebire de escorta lor rigidă, șeful Luftwaffe era interesat de discuții inteligente, astfel că, la ceai, el și ducele au atins toate subiectele, de la sistemul parlamentar britanic la relațiile internaționale și problemele de pe piața muncii. A fost mai mult decât se aștepta.

După plecarea oaspeților regali, doamna Göring a declarat că „Wallis ar fi făcut o figură frumoasă pe tronul Angliei”. Soțul ei – pe care Wallis l-a descris ca fiind „demn de încredere”, l-a respectat atât de mult pe duce, încât i-a ordonat prințului Christoph von Hessen să-i fie interceptate convorbirile telefonice, o „curtoazie” pe care regimul nazist a acordat-o majorității politicienilor veniți în vizită, oamenilor de afaceri importanți și așa-numiților oaspeți ai celui de-Al Treilea Reich[i].

Nu a durat mult până când ei au început să-și dea seama că – așa cum își amintea ducele – erau tratați nici mai mult, nici mai puțin decât „ca niște trofee la o expoziție”[ii], alergați de la un proiect de locuințe la o tabără de tineret, apoi la spitalele din Stuttgart, Nürnberg, München și Dresda, în atenția camerelor de știri naziste, care le surprindeau fiecare gest.

În timpul unui tur, ducele a mers într-un lagăr de concentrare, care părea să fie pustiu. „Am văzut această clădire enormă de beton, despre care acum știu că adăpostea deținuți”, își amintea ofițerul său personal, Dudley Forwood. „Ducele a întrebat: «Ce este asta?» Gazdele noastre i-au răspuns: «Acolo se depozitează carnea la rece.» Într-un sens oribil, acesta era adevărul.”[iii]

În tot acest timp, odioasa lor gazdă, dr. Ley, a cărui respirație mirosea adesea a alcool, îi amuza cu nesfârșite glume îndrăznețe și comentarii vulgare. Nu asta avusese în minte ducele când îi descrisese soției sale natura unui tur regal.

Wallis îl detesta pe bărbatul acesta. „Un bețiv, un fanatic, un scandalagiu, un lăudăros fără rost”[iv], a spus ea. A existat un moment în care ei nu credeau că vor supraviețui turului, întrucât dr. Ley conducea atât de repede mașina cu sirenele pornite, încât ducele a amenințat că va călători cu o mașină separată, dacă nu încetinește.

În pofida atitudinii doctorului Ley, ducelui i-a făcut plăcere să se întâlnească și cu oamenii și să țină discursuri spontane pentru cei care îi adresau urări de bine în limba copilăriei sale. Wallis l-a revăzut pe fostul ei iubit Ribbentrop – de data aceasta fără garoafe – la o cină pe care acesta a oferit-o în stilatul restaurant Horcher din Berlin, unde cuplul ducal s-a întâlnit și cu conducerea nazistă, inclusiv cu Heinrich Himmler, Rudolf și Ilse Hess, Joseph și Magda Goebbels. Toți au fost impresionați de comportamentul și integritatea ducelui și de stilul și farmecul ducesei.

Goebbels a exclamat cu entuziasm:

Un tip fermecător, plăcut, deschis, clar, cu o abordare sănătoasă și cu mult bun-simț, conștient de viața contemporană și de problemele sociale… Nu este nimic snob la el… Ce păcat că nu mai este rege! Cu el, o alianță ar fi fost posibilă… Ducele a fost detronat pentru că avea în el puterea să fie rege, în adevăratul sens al cuvântului. Asta mi-e clar… Un mare om. Ce păcat! Mare păcat![v]

Conducerea nazistă, care nutrea, în mod obișnuit, un „dispreț profund” față de degenerata clasă conducătoare a Marii Britanii, a făcut o excepție cu ducele. Îl vedeau nu doar ca pe cineva care avea avantajul de a se înțelege cu Hitler, ci și ca pe un apărător pragmatic al Imperiului Britanic. Goebbels l-a descris mai târziu ca fiind un „fraged răsad al rațiunii”, scriind în jurnalul său că ducele era „prea deștept, prea progresist, prea înțelegător față de problema celor defavorizați și prea progerman (pentru a rămâne pe tron). Această figură tragică ar fi putut salva Europa de la dezastru”[vi].

Încântarea conducerii naziste a fost dublată de autenticul entuziasm al mulțimilor care au urmărit parcursul regal, întrucât atracția magnetică a ducelui depășea granițele naționale. După ce, timp de o săptămână, a rezistat să se amestece printre oamenii de rând, Wallis a avut parte de o primire elaborată de tipul „ceea ce ar fi putut să fie”, atunci când ea și ducele au fost oaspeți de onoare la o cină elegantă de la Grand Hotel din Nürnberg, oferită de Carl Eduard, duce de Saxa-Coburg-Gotha, unde rămășițele aristocrației germane au venit să își depună omagiile. Toți i se adresau lui Wallis cu „Alteța Voastră Regală” și a primit reverențe atât din partea celor cu titluri, cât și din cea a celor cu blazon, de viță nobilă. Momentul a apărut în titlul ziarului New York Times: „Societatea germană sărbătorește cu Windsor.” Așa te simțeai când erai regină, chiar și a lui Hitler.

Dacă cina de la Nürnberg a fost punctul culminant al vieții sociale, audiența privată cu liderul german de la Berchtesgaden, în 22 octombrie, a fost summitul politic. În timpul călătoriei, ducele, conform New York Times, a făcut un salut nazist modificat. În două ocazii, a făcut salutul complet, prima dată la o școală de antrenament din Pomerania, când o gardă de onoare din Divizia SS Totenkopf[1] a unităților de elită ale lui Hitler a fost aranjată pentru a fi inspectată de duce, iar a doua oară, atunci când l-a întâlnit pe Hitler la Berghof, reședința sa din Alpii bavarezi. „L-am salutat pe Hitler”, a recunoscut el mai târziu, „dar a fost salutul unui soldat.”[vii] După ce a așteptat aproape o oră, cuplul a intrat într-o cameră mare, cu vedere spre impunătorul masiv Untersberg. Un asistent l-a luat pe duce, în timp ce Wallis a fost lăsată să stea de vorbă, în principal despre muzică, cu Rudolf Hess. De fapt, ceea ce a încântat urechile ducale a fost faptul că toată lumea, inclusiv Hitler, i s-a adresat ducesei cu „Alteța Voastră Regală”.

Între timp, ducele și Führerul s-au bucurat de o discuție privată de 50 de minute. Chiar dacă germana ducelui era perfectă, translatorul Paul Schmidt a fost și el prezent. Amintirile sale reprezintă singura mărturie independentă asupra naturii conversației lor. El își amintea mai târziu: „Din câte am putut vedea, nu a existat absolut nimic care să indice că ducele de Windsor și-a manifestat cu adevărat simpatia față de ideologia și practicile celui de-Al Treilea Reich, așa cum părea să presupună Hitler. În afară de câteva cuvinte de apreciere pentru măsurile luate în Germania în domeniul bunăstării sociale, ducele nu a discutat chestiuni politice. El a fost sincer și prietenos cu Hitler, dovedindu-și acel farmec magnetic în raport cu oamenii, pentru care este cunoscut în întreaga lume.”[viii]

Când au apărut și Hitler i-a invitat la un ceai, Wallis a fost fascinată de „marea forță interioară a liderului german”. A fost vrăjită de mâinile lui subțiri și lungi de muzician, de paloarea bolnăvicioasă și de ochii lui, care „ardeau cu un foc ciudat”[ix], la fel ca aceia ai dictatorului turc Kemal Atatürk, pe care l-au întâlnit în timpul croazierei cu Nahlin. Când i-a întâlnit privirea atentă, s-a trezit confruntată cu o mască. A tras concluzia că nu era un bărbat căruia îi plăceau femeile.

În timp ce Hitler conducea cuplul la mașină, unul dintre reporteri a observat: „Ducesa a fost vizibil impresionată de personalitatea Führerului, iar acesta a părut să ofere indicii că deveniseră repede prieteni apropiați, luându-și rămas-bun de la ea cu afecțiune. Hitler i-a luat ambele mâini într-ale sale, spunându-i «la revedere», după care a înțepenit într-un rigid salut nazist, la care ducele a răspuns la fel.”[x]

După ce au plecat, Hitler i-a spus translatorului său: „Ducesa ar fi fost o regină bună.”[xi] Când prințesa Stephanie von Hohenlohe l-a întâlnit mai târziu pe Hitler, l-a întrebat despre ducesă. De această dată, a fost neutru: „Ei bine, recunosc că era foarte elegantă”[xii], a spus.

În concluzie, reporterul de la New York Times a observat că ducele a „demonstrat în mod adecvat că abdicarea i-a răpit Germaniei un prieten apropiat, dacă nu chiar un admirator devotat pe tronul britanic”[xiii].

Întorși la München, familia de Windsor și-a petrecut ultima seară la casa Harlaching a lui Rudolf și Ilse Hess. Deși nu există nicio mărturie a discuțiilor dintre ei, cei doi bărbați au fost viitori susținători ai unei păci negociate – Hess zburând chiar dramatic spre Scoția cu avionul său privat, în mai 1941, în speranța iluzorie că se va putea întâlni mai întâi cu ducele de Hamilton și apoi cu regele George al VI-lea și va reuși să înceapă discuțiile pentru pace.

După plecarea cuplului regal, ambele părți au declarat vizita un „triumf”. Chiar și Winston Churchill, un oponent de demult al regimului nazist, a fost tentat să-l felicite pe duce, scriind că vizita s-a desfășurat cu „distincție și succes”[xiv].